Insomniile băiețelului cu trotinetă… acum și cu bascheți

Cred că eram printr-a șaptea… V-am mai povestit, acum câteva săptămâni, că-mi plăcea de o colegă de școală, cu un an mai mică. Nu eram prieteni în sensul ăla clasic, comun. Ci în ăla confuz, în care nimic nu e definit. Nici măcar nu știu să fi discutat vreodată împreună despre asta, dar avem așa, o atracție pe care o simțeam câteodată că ar fi reciprocă, sau cel puțin așa mi se părea mie. Alteori, însă, eram destul de abătut. Ori nu vorbea cu mine, ori nu mă băga în seamă, ori nu o mai vedeam… Offf, cred că știți îndoielile alea de te cuprind la vârsta aia dificilă.


Cert e că ieșeam în fiecare seară când puteam la joacă, în zona ei, de la blocuri. Pentru ca erau câteva blocuri nou construite, prin anii șaptezeci, acolo ne adunam zeci de copii din cartier și era multă agitație, de toate generațiile, de la preșcolari, până la liceeni. In perioada aia era în mare formă si vogă Ilie Năstase, care, împreună cu Țiriac, ajunseseră în finala Cupei Davis, și încă de trei ori! Două la americani și una la București. Pierdute de noi, cu un mare regret, dar care a lansat un nou sport in Romania: tenisul de câmp. Abia apăruseră in magazine rachetele de tenis, erau unele românești, parcă Reghin, care erau cam o sută cincizeci de lei. Nu aveau toți copiii părinții așa de darnici, așa că străzile erau invadate de jucători dotați cu… funduri de lemn. Nu râdeți! Ăsta era nivelul. Dar entuziasmul era enorm, iar puștii voiau să ajungă cel puțin un al doilea Năstase, dacă nu și mai și. Chiar si cu bâtacele-alea în mână. Să vedeți ce demonstrație de cunoștințe dădeau unii mai mari, că știau cum se tine scorul în tenis. Cei mici, jucau ținând scorul ca la ping-pong, in seturi mici până la 11, sau mari până la 21.
Evident, nu erau terenuri, așa că se foloseau curtea scolii, sau străzile asfaltate. Fileul era o sfoară legată între doi pomi, iar când treceau mașini, destul de rar, se desfăcea doar un capăt… Chiar a fost atunci o perioadă în care se refăceau străzi și se lucra la structura, temeinic, începând de la fundație. Practic, strada devenea o chestie așa,… cam la un metru sub nivelul trotuarelor, destul de bine nivelată, dar pe unde nu mai treceau mașini. Numai bine pentru înflorirea tenisului de camp, practicat de noi, copiii 😊
Erau destule constrângeri din acest punct de vedere, al locului unde puteai juca. Iar eu nu aveam răbdare, niciodată n-am avut. Mereu repezit, în agitație permanentă, deși întotdeauna lumea în jurul meu mă percepea mai degrabă liniștit, sau chiar mult prea calm. Ori bleg. Și atunci m-am orientat mai degrabă spre badminton. Mi-au cumpărat ai mei o racheta, aia era mai ieftina, doar 50 de lei, chinezeasca. A ținut mulți ani și în final a ajuns in formă de “lingură”, dar eu mi-am făcut treabă cu ea. Mă specializasem atât de mult in badminton, încât puteam juca chiar și singur 🙂 Duminica, vara, mai mereu mergeam cu ai mei ori la ștrandul Ciurel, ori la pădure la Roșu, undeva pe malul Dâmboviței, înainte de intrarea în București. Ștrandul nu era unde e acum, ci cam pe unde este actualul baraj al lacului Ciurel. Nici lacul nu exista, a fost făcut de Ceaușescu după inundațiile din 1975, când a luat decizia să sacrifice cartierul Crângași, pentru a salva centrul orașului de la inundare. Atunci a venit el personal să vadă dezastrul, chiar pe dealul pe unde ne făceam veacul prietenii mei și cu mine. când mergeam la gârlă. Cu ocazia aia, la 15 ani, l-am văzut prima oară in fata mea pe Ceaușescu.
Deci, la pădure la Roșu erau niște plopi uriași și, fiind pe malul apei, mereu era curent sau vânt. Eu trimiteam cât mai sus fluturele, dar cumva împotriva vântului, că să mi-l returneze. Deci, se poate spune și că, practic, jucăm cu un jucător imaginar, de sus 🙂
Aveam niște prieteni care știau și ei bine jocul și, la blocuri, încingeam niște schimburi destul de lungi, iar noi ne îndepărtam treptat unul de celălalt, până ne plasam cam la 40 de metri distanța dintre noi. Asta puteam face doar cu fluturi mai grei, care aveau o bila cauciucată in vârf. Ăia ne permiteau să jucăm chiar și pe vânt.
Ei, revenind acum la prietena mea, evident că mă dădeam cât mai rotund in locurile pe unde era ea, sau pe la blocul ei, in cazul in care nu era pe-afara. De cateva ori am reușit să joc chiar și cu ea, dar mult mai puțin decât aș fi vrut. Aș fi făcut orice să-i atrag atenția. Știu că odată, nu mai îmi amintesc de unde a apărut ideea de rezistență la alergare și am dedus eu, dintr-o discutie a ei cu fetele, că îi plac cei care sunt rezistenți, nu cei rapizi. Ahaaa! Ii plac aia buni la rezistenta… Fiindca la varsta aia n-ai minte, mi-a si venit, pe loc, ideea cum s-o impresionez. Știți că în seara aia (era o duminică, iar duminica maica-mea mă îmbrăcă mai frumos) am alergat o oră întreagă în jurul blocurilor, facand multe ture, așa încât să mă vadă? Ce contează că eram total neechipat de sport și deja după zece minute curgea transpirația de pe mine? Eram in pantalonii aia buni si o bluza. Noua. Dar aveam bascheții in picioare și asta era suficient 😊

Aaa, neapărat să vă spun de bascheții ăștia. Erau d-ăia chinezești, de 75 de lei, care erau peste tot, până să apară varianta românească, de la Finca Drăgășani. Și-mi cumpara maică-mea, in fiecare an, la începutul școlii. Miroseau atât de mișto, încât mereu în prima noapte dormeam cu ei la cap, pe perna. Pe bune!
Apoi, prin clasa a opta, a apărut moda tenișilor albi complet, tot chinezești, de 40 de lei. Aia au prins nemaipomenit, pentru că puteau fi desenați sau pictați. Era in plina perioadă hippie, și atunci se picta orice, de la tricouri, cămăși, până la pantaloni și teniși. Și fiecare își marca teritoriul după gust. Un fel de cover de profil de Facebook de acum. Cel mai des întâlnit era desenul ăla celebru cu chipul lui Jimi Hendrix, cu efectul ăla pe care-l obții când supraexpui contrastul umbrelor pe față. Și avea el si coafura aia afro, absolut circulara. Iar dacă nu voiai să-ți strici cămașa sau tricoul, îți puneai o insignă rotunda cu desenul ala. Mamă, câte insigne n-am mai făcut cu asta. Le făceam că-mi placea, așa, pentru prieteni. Uite-acum chiar nu mai știu dacă i-am dat și Ei o insigna, sau dacă nu cumva m-a refuzat…

Ba da, i-am dat! O insignă unică, specială, cu limba celor de la Rolling Stones. Că, tot așa, aflasem de la o bună prietenă de-a Ei, că-i place mult Mick Jagger…

S-a făcut târziu, adică… devreme! Mâine vă spun continuarea.

Pa!

Avantaj, Simona!

Multumim, SIMONA! Ai reusit doua finale de Grand Slam in ultimele sapte luni, iar in ultimele trei ai fost liderul mondial. La Australian Open, cred ca ai facut cel mai puternic si solid turneu in ultimii cinci ani, de cand te urmaresc eu.

Long term, Simona a castigat enorm la turneul asta din Australia, unde a venit dupa un titlu castigat in China. Si, sa nu uitam, asta a fost turneu dublu, de doua saptamani. Cele mai misto si mai tari trei meciuri ale turneului au fost cele in care a jucat ea: 15-13, 9-7 si finala. A adunat atata forta mentala si maturitate in ultimele doua luni, ca niciodata pana acum. Saltul e remarcabil. Si vizibil chiar si pentru un spectator afon ca mine. Un inceput de 2018 fulminant!

Daca reuseste sa se mentina sanatoasa, a ajuns la stadiul in care poate castiga ORICE turneu de o saptamana, impotriva oricui! Insa, spre deosebire de alte jucatoare, ea are de luptat, pe langa adversare, vreme, sorti si jocuri de culise ale sponsorilor, organizatorilor si televiziunilor, si impotriva propriului ei corp! Nu e simplu deloc… La 18 ani, impreuna cu familia ei, a avut de luat o decizie majora, de interventie asupra propriului corp, pentru a-si dedica total viata tenisului de mare performanta. Practic, si-a sacrificat corpul pentru tenis. Putea sa nu reuseasca sa intre in prima suta, iar atunci drama era enorma, iar riscul asumat inutil… Dar munca sustinuta, ambitia si vointa ei, au facut ca tot efortul sa merite. Apoi, sa nu uitam, Simona este cea mai scunda jucatoare din top 10 mondial. Asta inseamna ca, pentru a compensa, trebuie sa fuga mult mai mult decat toate celelalte jucatoare. Deci gleznele ei sunt mult mai solicitate. Iar la un turneu pe hard, cum este cel australian de doua saptamani, cand stai in total 14 ore pe teren, doar cu sprinturi si frane, asta lasa urme, tendoanele se fac praf… In plus, prin exercitii si antrenamente trebuie sa suplineasca forta pe care celelalte jucatoare o au nativ. Serviciul ei abia acum a devenit de peste 170 km/ora, cu toate ca este cea mai scunda. Iar unghiurile la care poate ataca sunt mult mai reduse. Cata munca trebuie sa fie acolo, in ani de zile, sa poti ajunge unu mondial, atunci cand nu te ajuta corpul. Totusi, ea a reusit si a trecut peste, jucand tot turneul cu glezna afectata de intinderea suferita chiar in primul tur.

Aaaaa, si mai e ceva! Simona se incapataneaza sa fie romanca si sa se laude ca-i asa, chiar daca se lupta chiar si cu asta, impotriva tuturor! Ceea ce o costa, pentru ca si de aia nu se ingramadesc sponsorii sa semneze cu ea. Romanii nu au o imagine buna, nu le vand produsele… Imaginea noastra in afara se pare ca are si aici ceva de zis. Daca ar fi fost canadianca (nu mai zic americanca!), cum e Eugenie Bouchard, care se zbate pe la locul 45 WTA, era coada la sponsorizare. Simona e una dintre putinele noastre raze luminoase, care ne scoate in lume, ne pune steagul pe televizoarele din toata lumea, ne pune la mesele cele mai selecte si mai afla oamenii ca Romania inseamna si altceva decat hotie, coruptie si Dragnea… Totusi, ce nu inteleg este de ce nu se implica cat de cat Tiriac in gasirea unui sponsor Simonei, ca la asta el se pricepe. Sau el e prea scump…

Insa cel mai mare castig in ultimele doua luni l-am vazut la mentalul Simonei. Dorinta de a izbandi, agresivitatea in joc si atacul permanent la jucatoare mult mai puternice fizic, au uimit pe toata lumea. Cu Kerber, a avut 50 de winnere, azi 40. Inainte, erau turnee intregi in care nu reusea atatea. A trecut la o alta clasa, nu mai este jucatoarea defensiva care te invinge dandu-ti inapoi orice minge, ci e cea care te ataca si moare cu tine de gat! Sa nu uitam, azi, pe puncte, scorul a fost 104-102. Deci doar doua mingi au facut diferenta…

La una din ultimele mingi, desi pierduta, chiar a avut un zambet! O alta atitudine, detasata, linistita. Insa niciodata resemnata. Mi se pare ca e o alta Simona decat cea de pana acum, o Simona care va reusi, in 2018, cel mai bun an al ei de pana acum!

La un moment dat, prin setul doi, cand Simona suferea vizibil si, practic, a jucat intr-un picior, a fost un cadru mai larg cu antrenorul Darren Cahill, langa care era mama Simonei. Si pe buze ei i-am putut citi vorbele, cand si-a incurajat copilul cu indemnul „Haide, mamă!”. Ca mama, oare cat de puternic poti trai un astfel de meci, ce sentimente te napadesc, cand iti vezi copilul ranit, epuizat, la 40 de grade, dupa doua saptamani de efort supra-omenesc, stiind ca isi da ultimele puteri, sa se agate de fiecare minge, de fiecare strop de energie… pentru ca nu cedeaza! Daca era la box, ar fi aruncat prosopul? Nu cred. Mai degraba, cred ca era ca mama lui Stefan cel Mare care l-a indemnat „Du-te la oștire, pentru tara mori!”…

Adevarul e ca, într-adevăr, Simona a luptat pana la sacrificiu. In ultimele doua luni, parca Simona s-a reinventat, s-a maturizat si nu mai joaca tenisul fantezist, dedicat 100%, dar ineficient de pana acum. Daca reuseste si-si concentreaza efortul pe a scurta mingile si implicit timpul petrecut pe teren, conservandu-si resursele pentru meciurile finale, sigur va fi anul ei. Nu vad in prezent o jucatoare atat de completa ca ea.

Poate ca si Wozniacki, cu experienta ei, a fortat acel repaus medical in setul trei, la 4-3 pentru Simona, scotand-o din ritm. Si a reusit, pentru ca de atunci, a revenit intarita si Simona nu a mai casigat niciun game. Poate si arbitra a derutat-o spre final, la acel out inventat, pricinuindu-i singura dubla greseala, dar intr-un moment decisiv. Poate… Insa astea fac parte din regula jocului, asa cum si Sharapova a cerut pauza de vestiar inainte de decisiv, in finala de acum trei ani de la Paris. Trebuie sa stii sa lupti si impotriva lor si Simona cred ca va invata si de aici ceva.

Sincer, niciodata pana acum nu m-am simtit atat de bine dupa o finala de Gand Slam pierduta de Simona. Si nici atat de increzator ca anul asta va mai fi in finale si va si castiga cel putin unul!

Pana acum Simona a avut trei finale, toate pierdute. La fel ca si Tiriac si Nastase, tot atatea finale pierdute in fata americanilor, la Cupa Davis. Sigur insa, Simona va merge mai departe si va dovedi ca isi poate indeplini visul, ca POATE CASTIGA.

Avantaj, Simona!

Liviu Dragnea, îndrăznește să crezi în România!

Softistii sunt deja in delir, Dragnea a venit cu o idee bestiala pentru a crea un nou joc online, STATUL PARALEL! S-au facut deja market research-uri si jocul bate la cur de departe Second Life, Need for Speed sau alte Warcrafturi. Mai ales ca el i-a si creat notorietatea necesara. Nu cred ca vreun leader al PSD sa fi fost atat de huiduit in fata cum a fost azi Dragnea. Nici Ponta, sau Geoana, Nastase, nici macar Iliescu. In ’90 am fost luni de zile in Piata si am urat „Jos Iliescu!”, dar el nu era prezent.

Cum adica, Liviu, cel mai iubit fiu al poporului sa si-o fure asa, pe fata? Ok, au fost si unii care l-au aplaudat, ca trebuia scena completata. Imi inchipui ce-a fost in sufletul lui Dragnea, pentru ca nu e baiat prost, e doar hot. Adica ar fi preferatul lui Tiriac, intre cei doi. Isi da seama ca, usor-usor, ajunge la vorba lui Ponta: vine momentul sa pleci, ca nu ai cum sa te pui cu poporul!

Captura cu profilul Facebook. N-am vazut daca in lista de la follow e si DNA 🙂 

Insa fata de Viorel dottore, lui ii iau raii astia de deneisti si toata agoniseala lui de-o viata. Adica de vreo 15 ani, de cand a intrat in politica si a-nceput sa lucreze la stat.  Nu se specifica in comunicatul DNA daca ii iau si ceva din palmierii din Brazilia. Ca omu’ acolo zicea ca are plantatii, ca investeste. Vestea buna e ca si-a salvat Bombonica de domeniu, ca a pierdut-o omu’ la divort. Vezi cat de adevarata e vorba aia, ca un sut in fund e un pas inainte?

Paguba s-a strans pana acum de fo’ douaj’ de milioane de euroi, cam de un euro de fiecare roman. Ca tot a ajuns euro la cel mai scump curs EVER! Dar treaba asta nu afecteaza electoratul PSD, ca astia sunt aia asistati, carora nu le-ar da credit nicio banca, deci nu au de platit rate. Tot noi, astilalti, platim cursul ma-sii…

In jurul lui s-a cam rarefiat aerul, evident colegii de partid vor sa-l ajute sa respire liber. Cat mai poate… Intrebarea acum este cat mai sta pe langa el Tariceanu? Ca nici el nu se simte prea bine, de aia a si anuntat ca nu se duce la parada de 1 decembrie, ca va fi deranjat la stomac.

Deci fiti atenti la fenta! Din PSD nu se iveste nici un cap mai rasarit, asa, cu PR cat de cat. Toti sunt vestejiti si ofiliti si inveliti in ziare. Chiar si madamele Plumb, Olguta si Firuta, s-au dus pan-la baie sa-si pudreze nasul, ca poate dau mai bine la iesire, cat de cat! Apropos de asta, am un prieten care mereu imi zicea: „Ooo, ce bine arati! Ai vomat?”

Asadar, cea mai desteapta lovitura mi se pare asta: Tariceanu sa vina sef la PSD! Asa se face si Marea Unire in anul centenarului si rezulta alde-psd, continuatorul legitim al usl-ului lui Ponta si Crin. Vai, ati uitat de Crin? Sa va fie rusine!

Paranteza: Unii il regreta sincer pe Crin pentru discursul lui mirobolant, ca la soare te poti uita, dar la el… te-apuca somnul. Inca un semn ca politica romaneasca s-a dus dracu’… Daca ala era varza, iar astia de-acum nu-i ajung nici la glezna unuia pe care-l durea fix in flex!

Deci, Tariceanu este cavalerul cu papion, calare pe un Harley alb, care vine si salveaza onoarea resemnata, dar nestirbita cu rosu a pesedeilor. Dar, despre el, intr-un episod viitor…