Ați remarcat, da? Până acum, Simona era cea care pierdea finalele de Grand Slam. Când e de câștigat însă, evident că NOI câștigăm…
Gata, a trecut și Roland Garros-ul, știm și câștigătorul la băieți, pentru a 11-a oară, Nadal e regele de la Paris. E incredibil ce a realizat băiatul ăsta, care în finală nu i-a dat nicio șansă lui Thiem. Altfel, un puști austriac foarte simpatic, care, la festivitate, a declarat că atunci când Rafa a câștigat prima dată la Roland Garros, el avea 11 ani și se uita la televizor, neimaginându-și niciodată că vă ajunge să facă finală cu el.
Dar nu te pui cu Nadal. E fiară! Chiar dacă plânge el când îmbrățișează cupa ai miștoacă din argint, se transformă într-un tanc ce zdrobește tot și aruncă dincolo de fileu. Peste 50 de seturi câștigate consecutiv pe zgură, poate vă spune ceva despre ce înseamnă legenda asta vie…
Dar, apropo de legende, avem și noi una, chiar dacă unii încă nu realizează cât de sus s-a plasat Simona și cum ne târăște și pe noi printre stele, doar-doar mai respirăm mireasmă de tei înstelat, nu de cocină…
Deci, ce are un jucător de tenis? Corpul lui, mintea lui și racheta. Care, practic după ani de zile de efort, devine prelungirea firească a celor doua de la început. Acolo se îmbină toate gândurile, energiile, emoțiile și mușchii. În forța ei rezidă tot ceea ce vedem noi pe terenul ala măsurat milimetric, oriunde în lumea te-ai afla.
Pe Simona, statura nu a ajutat-o, fiind cea mai scundă din top 10. Mai mult, a fost nevoie să ia o decizie radicala, tot din sacrificiu pentru cariera ei de profesionistă. Putea, foarte bine, să nu ajungă la performantele astea senzaționale, dar ea a riscat și a fost convinsă că va reuși.
A avut de partea ei ambiția, puterea, efortul, credința în victorie, motivația extraordinară, lupta, lupta și lupta. În plus, și-a dat seama că îi trebuie un altfel de gândire, pozitivă, care nu-i putea veni decât de la antrenorul ei. Darren cred că a fost cea mai bună alegere din cariera ei, venită la momentul potrivit. Pentru că și cei dinaintea lui au fost, la acel moment, ceea ce avea ea nevoie.
In ultimul an, Simona a evoluat enorm. Poate și fizic, dar mental este la un alt nivel. Anul trecut nu cred că reușea să treacă peste set pierdut și 0-2. Ba chiar a pierdut de la set câștigat și 3-0!
Aici e diferența. În plus, hai sa fim serioși, sa învingi atâtea fete extrem de puternice, la rând, în două săptămâni, e ceva ce deja este o performanță. Mă uitam în finală, când Sloane parcă stătea pe loc și, eventual, mai făcea doi-trei pași, stânga-dreapta ca să acopere fundul terenului. Simona trebuia sa facă 10 pași pe aceeași distanță. Dădea în ea ca la perete, totul îi venea înapoi. Aici, la turneele de Grand Slam, nu poți să ai on-court coaching, așa că trebuie să-ți rezolvi singur problemele de plan de joc, de tactică, de timing, de abordare. Și Simona, pentru că e una dintre cele mai deștepte sportive pe care-am văzut-o, a găsit rezolvarea. Mi-a dat seama de faptul că vă reveni în joc și va câștiga, la o minge stânga-dreapta de multe ori, la care a alergat-o americanca. Pană la urmă, Simona a răspuns cu un lung de linie în zona liberă, la care Sloane nu ar mai fi ajuns, dar mingea a fost în fileu. Însă modul în care s-a apărat acolo și cum a gândit-o, i-a transmis adversarei că… stai, că mai am să-ți spun ceva. Ei, și de-atunci a început să îi spună. Adânc și apăsat. Frate, și era abia la începutul setului doi, când în România se pusese de-o eclipsă. Nu mă refer la aia din Piața Victoriei, că aia-i altă poveste și vom scrie separat despre ea…
Să mai amintesc de faptul că a luat seturi de 6-1 lui Sloane, Muguruza, Kerber… și ce meciuri a făcut în astea două săptămâni! Doar în turul întâi s-a riskat puțin cu… Riske 🙂
O analiza rece, ca de obicei, a facut si domnul Ion Țiriac, imediat dupa finala. In care descrie cat de imprevizibila si puternica a fost Simona si cum a luptat pana la ultima minge.
Simona a declarat ca ea nu a avut păpuși în copilărie, ci doar mingi și rachete de tenis. De aceea, poate, când a venit momentul bucuriei, a ținut trofeul ca pe cea ma dragă dintre păpuși. I-a arătat Sloane (câtă eleganță la fata asta, chiar dacă a pierdut!) cum să-și ridice trofeul, deasupra capului, pentru a-l arăta arenei care o ovaționa.
Lumea în care ne invită Simona este lumea campionilor, a câștigătorilor, o elită în care doar unii pot accede. Cei care cred în visul lor, care dau la o parte ceea ce nu e esențial, și, mai presus de toate, pun osul la treabă. Necondiționat! Și nu o iau pe scurtături, ci aleg calea grea, presărată cu transpirație, lacrimi, sacrificii, uneori sânge.
Dar este și o lume în care respectul este esențial. Pentru că și cel de dincolo de fileu este la fel de muncitor, de doritor de izbândă și de glorie. De aceea, am văzut cum antrenorul lui Sloane a venit și a felicitat-o pe Simona după meci, cum, într-un interviu, Darren a început să răspundă felicitând-o pe Sloane, care a jucat nemaipomenit, sau cum tatăl Simonei s-a dus și i-a urat succes pe mai departe lui Sloane, îmbrătișând-o apoi.
Ce legătură are asta cu noi, ca români? Depinde la ce ne raportăm. Dacă ne uitam la ce faună a fost în Piața Victoriei sâmbăta, după meci, nu e niciuna. Pentru că ei se duc sau sunt duși acolo să strige pentru unii care fură, mint și mimează adevărul. Aia e altă lume, nu e cea de fair play, din tenis, din sport. Sunt doua lumi la ani lumina distanță. Însă noi, ceilalți, ar trebui să tindem către drumul pe care ni-l arată Simona, să pătrundem în eleganța din lumea ei. Și, între timp, dacă reușim ca, pe drum, să mai convertim câte unu’-doi dintre cei care au rătăcit cărarea, tot e bine…
Mulțumim, Simona, mulțumim, Darren, pentru că ne faceți părtași la călătoriile voastre extraterestre! Iar drumul e abia la început.
Sursa foto: capturi YouTube.
