Povestea de azi pleaca de la o amintire de-acum doi ani, pe care mi-a adus-o in atentie Facebook putin mai devreme. Suna asa:
LILI-BLUE A FUGIT DE ACASA! Cand ne-am intors de la Revelion, nu am mai gasit-o in curte. Cel mai probabil, s-a speriat de la artificiile date de vecini (am gasit pe alei un adevarat arsenal) si a sarit gardul, cu toate ca e inalt. Am atasat si niste poze, poate ca ajuta un SHARE. Ca semn distinctiv, are un ochi albastru si unul caprui.
Am cautat-o prin cartier atunci noaptea, apoi ieri toata ziua, pe toate strazile si pe campurile din imprejurimi. Are medalion la gat cu numele ei si numerele noastre de telefon, este microcipata. Unii vecini mi-au spus ca la revelioanele trecute si cainii lor au evadat la fel, unii s-au intors dupa 3 zile. Acum plec iar sa mai caut, mai ales pe campurile din jur, poate s-a refugiat pe undeva.
Din experienta voastra, ce ar trebui sa mai fac?
Multumesc mult!
Acum doi ani ne-am petrecut revelionul in Centrul Vechi. Dimineata, cand am venit acasa, nu am mai gasit-o in curte pe Lili-Blue. Fugise, speriata de artificii. Ne-am intors pe la sase dimineata acasa si imediat dupa aceea am plecat pe campuri sa o caut. Mergeam incet, cu geamurile din fata deschise, sa o pot chema. Ma mai opream din cand in cand, coboram din masina, o strigam, bateam din palme, fluieram, nimic! Mai starneam diversi caini de prin curti mai indepartate, sau din haite d-astea aciuite pe undeva, marginas. Acolo chiar ma duceam, crezand ca s-o fi lipit si ea de vreuna. Nimic.
Sincer, eram disperat. Am dat de veste pe Facebook, pe mail catre intreg cartierul, peste tot pe unde speram sa pot gasi ajutor. Pe intai ianuarie am cautat toata ziua, in mai multe ture. Oricum, acasa nu era de stat, era o atmosfera ca de inmormantare, nu vorbea nimeni cu nimeni, treceam unii pe langa ceilalti prin casa, ca umbrele. Exact ca la priveghi. Cine are pet, stie ca te atasezi atat de mult, incat face parte din familie. Am dormit numai cu gandul ce-o fi cu ea, mai ales ca era ger, frig tare. Noaptea a fost de cosmar: pe unde-o fi, ce-o face? Pe doi ianuarie, iar am inceput cautarea, in zadar. Am mers si pe strazile adiacente, ma gandeam ca o fi calcat-o vreo masina, nu era obisnuita cu traficul, nu stia sa traverseze, la noi in cartier trec prin fata casei maxim cinci masini pe zi… Deja sperantele erau spre zero, ma agatam totusi de un fir de speranta. Daca vine, totusi, dupa ce isi gaseste linistea si o razbeste foamea, ca nu mai are ce manca? Stiam de pisici, ca daca sunt duse la kilometri, reusesc sa se intoarca acasa. Nu stiam de caini. Si nici nu voaim sa caut pe net, eram paralizat de frica. Pe la trei dupa-amiza, suna telefonul! Numar necunoscut… DACA??? Un domn (Robert Negulescu – multumim inca o data!) care-mi spune ca a gasit-o, undeva pe Sisesti, langa Gradinita lui David, intr-o curte interioara a unui bloc. El insusi avea caine, e iubitor de animale si vazuse numarul de telefon pe banutul ei de la gat. In cinci minute eram acolo si am vazut-o! Am luat-o in brate, mai mult fortat, ea nu voia. Era plina de ciulini si zdrentuita toata si, ce mi s-a parut de-a dreptul uimitor, nu m-a recunoscut! Clar, traumatizata. Am dus-o acasa, in casa nu se ducea in locurile ei, nu prea a mancat, mai mult se ascundea pe sub chestii sau prin colturi… I-a luat cateva zile sa-si revina. Ma gandeam, saraca, ce-o fi facut ea doua nopti si doua zile in salbaticie, practic, fara sa fie invatata cu asta si sa stie regulile. In sfarsit… Se zice ca sa nu-ti dea Dumnezeu ce poti duce. Nici pentru un caine nu cred ca e de dorit.
Photo credit: Ana Gheorghe 🙂
Dupa ce am gasit-o si am dat de stire pe Facebook, ma suna Roxana Matei. Prietena mea, fosta colega de liceu, mare iubitoare de animale si salvatoare a multora, cea de la care am si adoptat-o pe Lili-Blue, in urma cu trei ani. Cand am vazut-o data pentru adoptie, nici Ana, nici eu nu eram convinsi ca vrem caine, pentru ca o aveam deja pe doamna Pisi si na! ea era stapana casei, ea trebuia sa decida pe cine accepta. I-am si spus Roxanei ca atunci cand vine cu Lili-Blue, daca ramane sau nu, decide doamna Pisi. Norocul e ca, imediat cat a venit la noi, Lili-Blue a sarit direct in bratele Anei, iar cu doamna Pisi nu a avut nicio problema. Asa ca a ramas. Asta se intampla intr-o dupa-amiza de duminica din martie. Iar eu atunci a trebuit sa plec sa caut prin tot Bucurestiul cusca de caine. Am luat-o de la Hornbach, am montat-o in seara aia, dar nu stiu daca Lili-Blue a dormit mai mult de doua nopti afara de cand e la noi. Cred ca mai multe am dormit eu, ca vara am ambitia ca o noapte sa o dorm afara in gradina… 😊
Asa, sa revin, deci ma suna Roxana: Ce bine c-am vazut pe Facebook direct mesajul c-ai gasit-o, ca daca-l vedeam pe ala initial, muream de inima…. I-am povestit toata tarasenia si ne-am bucurat ca s-a terminat cu bine…
Abia ne linistisem ca, de sfantul Ion, pe 7 ianuarie, cand ne-am intors seara de la birou, iar disparuse Lili-Blue! Am mers la agentii de paza de la intrarile din cartier, sa-ntrebam daca a iesit un caine pe-acolo, nu vazusera. Dom’ne, da’ au fost artificii astazi? Sigur, pai cum? E sfantul Ion si au dat ca lumea, cu tot ce nu s-a explodat la revelion!… IAR???? Se facuse deja noapte, iar am mai dat o tura prin locurile pe care le tot calcasem cu doar o saptamana in urma. Nimic… si din nou o noapte de cosmar.
A doua zi dimineata, pe la 7 jumătate, telefonul! Am gasit o catelusa, Lili-Blue, e a dumneavoastra? Vin imediat, unde sunteti? (Multumim, Raluca Nescu, saru’ mana!) Prin Damaroaia, undeva pe langa strada Jiului! Am ajuns cat de repede am putut si-am gasit-o intr-o scara unui bloculet nou, cochet, iar ca s-o tina pe loc, Raluca i-a dat niste cremvursti, ceva, sa nu iasa in strada si sa dispara… Deci Lili-Blue facuse in noaptea aia, prin gerul bobotezei (chiar a fost frig atunci!) cam zece kilometri, nu stiu pe unde o luase… Ca sa ma astepte, Raluca intarzia la job, asa ca am scos-o eu pana undeva la metrou, sa mai salveze din timp. M-am oferit s-o duc, dar cu metroul ajungea cel mai rapid.
…
Din cauza mea, anul asta nu am putut pleca nicaieri si am facut revelionul acasa. Cu ocazia asta am vazut si noi ce nebunie a fost la miezul noptii cu artificiile: Afganistan in toata regula, parca bubuia toata planeta! De 12 ani, de cand ne-am mutat aici, nu am mai facut revelion acasa, asa ca nu imi dadeam seama de magnitudinea zgomotului. Abia acum am realizat prin ce a trecut ea acum doi ani, cand a fugit.
Acum, saraca Lili-Blue nu era afara, era in casa, o tineam lipita de mine si tot era absolut terorizata, simteam cat de tare tremura, efectiv se zguduia. De frica, la un moment dat chiar a facut pe ea, pe hol. In conditiile in care nu face in casa niciodata. Oricum, zilele astea a mers peste tot lipita de noi prin casa, de frica, atunci cand auzea pocnind artificii.
Pentru ca sunt patit si e clar ca artificii vor fi mereu de revelion, sau cu alte ocazii, imi permit cateva sfaturi, pentru cei cu animale si nu numai:
– puneti-le la zgarda un banut cu numarul de telefon; nu e scump, vreo 30-35 de lei, dar e nepretuit: le salveaza viata!
– ganditi-va cand vor fi artificii peste an. Atunci nu le lasati pe afara, inchideti-le in casa, sau stati cu ele. Clar vor fi traumatizate si actioneaza fara sa le puteti anticipa reactiile. Am auzit de caini care lesina sau chiar au crize de epilepsie in astfel de situatii. Fug ca nebunii si nu cred ca mai stiu drumul inapoi…
– daca vedeti animale scapate, sau ratacite, incercati sa va apropiati sa vedeti daca puteti identifica stapanul pe zgarda, sau pe banut. Nici nu stiti ce bucurie produceti si ce multumiti veti fi ca ati salvat o viata!
Ce am invatat eu de-aici: ca, in general, cei care se uita la un caine ce pare pierdut sau fugit, sunt tineri. Sunt saritori, le plac animalele, le cheama si se uita la banutul lor, pe care vad informatiile de contact, pentru ca stiu sa le caute acolo. E un proces de educare si, putin cate putin, incepem si noi sa ne miscam in directia buna.
Si inca ceva, important! Oamenii sunt buni, doar dati-le ocazia sa v-arate asta!