Azi se împlinesc exact 46 de ani de când am debutat în caricatură! Și nu cu unul, ci cu trei desene, publicate în revista “Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. Era în 1978, aveam 18 ani și eram în anul al treilea la Sf. Sava.
Rubrica “Racul”, în care apăreau caricaturile revistei, era coordonată de Sorin Postolache, cel care m-a și descoperit. Și care avea să-mi devină un fel de mentor pentru perioada mea de început în ale caricaturii şi presei. Îmi amintesc că în anii ăia eram ca o umbră a lui, îl urmam peste tot. Așa am ajuns să cunosc cam tot ce era în cultura bucureșteană a vremii, nu doar caricaturiști, ci artiști din mai toate domeniile. Pentru că Sorin era foarte conectat. Practic, nu mergea 20 de metri prin centrul oraşului, fără să se oprească să se salute sau să vorbească cu cineva pe care-l cunoștea. După el, m-au format mult din punct de vedere artistic și nu numai, caricaturistul Claudiu Nicolae (în al cărui atelier mergeam aproape zilnic), iar apoi Dragoș Anton, pe care-l vizitam des și cu care am avut mai multe colaborări. În timp, în redacții, la expozițiile și saloanele de umor la care am participat – și, credeți-mă, eram avid de activitate – i-am cunoscut pe toți caricaturiștii și pe mai toți artiștii și oamenii de presă. Nume mari, la care mă uitam cu mare admirație. La “Urzica” era Poch, la “România Liberă” era Matty, la “Informația” era Ando…
Cu mulți am colaborat ulterior, când am intrat în presa studențească și participam și la taberele de instruire politico-ideologice. Erau tabere gratuite, de câte 12 zile, făcute la Izvorul Mureșului, unde se aduna toată presa studențească din țară. Asta pentru că am fost redactor-șef adjunct la ING, revista Politehnicii din București (căreia i-am redesenat antetul și tot conceptul grafic) și în același timp, redactor la Convingeri Comuniste (nu râdeți, chiar așa se numea), revista Centrului Universitar al Bucureștiului. Redactia era la Casa Studentilor Grigore Preoteasa, acolo unde vedeam cam toate manifestările studenţeşti, cenaclurile, filmele prezentate de Nea Dumi, ori piesele Teatrului Podul. Eeee, dar aveam şi legitimație de presă, cu ea intram gratuit la meciuri, chiar la masa presei și la filme și diverse spectacole. Şmecher!😜 Scopul acestor activități politico-ideologice era să ne “spele” pe cap, însă, în realitate, erau discuții foarte libere și neașteptat de deschise pentru încorsetarea de atunci. Și, în fiecare seară, program de discotecă. Probabil și atracția mea către caricatură a fost pentru că așa puteam spune ceva împotriva regimului, fără să fie pe față, ci cât de cât camuflat. Altfel, nu ar fi trecut de cenzură.
Vă dați seama? Totul a început cu aceste trei desene, publicate când eram doar un puști de 18 ani, probabil cel mai tânăr caricaturist publicat, și simțeam că lumea e a mea.
Asta cantam cand terminam scoala. An de an. Mai putin dupa clasa a XII-a, la serbarea de final de an de la Sf. Sava (pe vremea aia era liceul Nicolae Balcescu, ca nu era voie cu sfinti). Atunci am cantat Gaudeamus Igitur. Pe care l-am cantat sambata 15 iunie si la intalnirea de 40 de ani de la absolvire. Dar parca mult mai cu patos si mai intens, pentru ca deja ii intelegeam mai bine sensul si hai sa zicem ca la varsta asta am fi mai maturi si mai profunzi… Sau, cel putin, asa ar trebui 😊
40 de ani de la absolvirea Sf. Sava
O sa va impartasesc din ceea ce am simtit eu la aceasta intalnire, pe care am asteptat-o atat de mult. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut speciala. Poate ca o fi cifra rotunda, poate oi incepe sa imbatranesc si ma emotionez mult mai usor, sau de cand am cancer raportez totul altfel, in sensu ca nu mai am timp,… nu stiu. Cert e ca abia asteptam sa se intample. Pregatirea a fost ca niciodata, cu mult luni inainte, cand toti cei care aveau o adresa de e-mail unde puteau fi contactati au fost invitati sa voteze data cand sa se intample intalnirea. Pentru ca multi, parca mai multi ca pana acum, au venit din Europa de Vest, din SUA, Canada si alte tari si pentru ei era o problema destul de mare cu biletele de avion, concediile etc. S-a stabilit 15 iunie, ora 10, ca sa putem avea acces in liceu, pentru vizita salilor de clasa, a salii de festivitati, a celei de sport etc… Pentru ca de la ora 12 mai erau promotii ce serbau 10 ani de la absolvire, sau chiar… 60 de ani!
Aaaa, fiti atenti, sigur nu stiati asta! Sala de Festivitati a Colegiului National Sfantul Sava este unul dintre cele mai frumoase astfel de spatii detinute de liceele bucurestene, si nu numai. Cu o capacitate de aproximativ 370 de locuri, Sala de Festivitati, construita in anul 1937, a fost de-a lungul timpului si gazda spectacolelor Teatrului National, in perioada in care sediul institutiei s-a aflat in reconstructie, dupa bombardarea sa in 1944. Alcatuita din sala propriu-zisa si 12 loje, Sala de Festivitati este utilizata in mod curent pentru activitati specifice mediului scolar si pentru organizarea Festivalului anual de teatru “Eugen Ionescu” al liceului, insa poate fi folosita si pentru organizarea unor concerte de muzica clasica. (conform https://www.societateamuzicala.ro/locurileculturii/colegiul-national-sfantul-sava-sala-de-festivitati/)
Sala de festivitati Sf. Sava
In sala aia, la sfarsitul liceului, la serbarea din sfarsit de mai 1979, fiecare clasa avea dedicata o jumatate de ora pentru a-si prezenta spectacolul propriu de final de liceu. Imi amintesc de show-ul nostru, destul de haios, in care adaptasem diverse hit-uri la moda atunci cu versuri pentru profesori, diriginta, d-astea… Si, pentru ca in ‚’79 Village People erau faimosi cu al lor „In the Navy”, la noi eram „La Balcescu”. Normal ca eu, impreuna cu unii prieteni – nu dau nume, persoane importante, parol! – , cantam insistand mai mult pe „La Bă”…. Pork!
Poza pe care am pus-o in articolul anterior era de dinainte sa defilam pe strazi, prin Bucuresti, in costumele special create. Normal ca erau mari discutii aici intre fetele din clasa, ce model sa aleaga, ce fuste, rochii sau ce-or mai fi fost alea. Costumele baietilor veneau la urma, pastrand tema principala a fetelor. Era traditia liceului, fiecare clasa isi desena propriiile costumatii, pe care le purtau toti cei din clasa la defilarea de final de clasa a XII-a.
In sala de festivitati, la show-ul de final, erau profesorii si parintii nostri. Nu avem filmari de atunci, dar credeti-ma ca a fost un super-show, mai ales ca actorii erau proaspeti absolventi de liceu, cu vise mari in cap, convinsi ca lumea va fi a lor. Pai, nu e asa intotdeaunna, la orice promotie?
Dupa show, parintii au plecat acasa, iar noi ne-am distrat la o discoteca in liceu, in marele hol. Cred ca il vedeti in pozele de la intalnirea de acum, de 40 de ani de dupa, chiar e un hol generos, cam rece cu romburile lui de marmura omniprezenta, insa in seara aia a fost extrem de cald si primitor. Atunci am dansat aproape non-stop. Si cele mai multe dansuri, cu o fata, cineva special! Nu insistati, nu voi spune niciodata cu cine…
Oricum, dupa party-ul de la liceu, care era obligatoriu sa se termine la 10 seara, ca in vremea aia se inchidea orice activitate la ora aia, am mers mare parte din clasa, in Cismigiu. Acolo mergeam mai mereu, acolo chiuleam, acolo era locul nostru preferat de evadare. Pentru mine era mai mult de atat, pentru ca eu veneam la liceu cu tramvaiul 2, coboram la cofetaria „Lamaita”, vizavi de liceul Lazar, apoi taiam Cismigiul de-a curmezisul. Zi de zi, dus-intors, timp de patru ani. De multe ori, calatoream in tramvaiul 2 alaturi de Florian Pittis, cu aerul lui misterios si inaltator, cu pletele lui unice, cu nelipsitul lui costum de blugi si cu tasca tot de blugi, atarnandu-i de umarul drept, in timp ce in mana tinea foile tiparite cu vreun rol, pe care-l repeta pana cobora tot cu mine la „Lamaita”, mergand inapoi o suta de metri pana la Sala Izvor a Teatrului Bulandra. Si tot acolo, prin fata liceului Lazar, ma intalneam aproape zilnic cu actorul Gheorghe Visu, in anii cand invatam in tura de dimineata.
Eee, cred ca a venit timpul sa va spun si despre intalnirea de 40 de ani. Poate gresesc, sau sunt sub impresia momentului, insa mi s-a parut intalnirea cu cel mai mare numar de colegi veniti de peste hotare. Parca toti ne-am simtit bine, sau asa am simtit, multa vibratie pozitiva, oameni plecati prin toate colturile lumii, care au in spate cariere deosebite, si care se reintorc in locul de unde a inceput totul: la liceu. Au fost colegi care au venit din strainatate cu sotii/sotiile si cu copiii, parca vrand sa le arate ce misto a fost generatia lor. Iar din discutiile pe care le-am avut cu invitatii straini, sunt sigur ca generatia noastra chiar a fost una de succes. Am vorbit cu invitati din State si din Viena, care nu se asteptau ca o intalnire de 40 de ani de la liceu sa se lase cu asa o petrecere, cu dans pana la epuizare…
Ok, recunosc, aici vorbesc si pentru mine, care sunt un narcisist notoriu, faptul ca sunt absolvent de Sava e o mare realizare, asa ma laud cu asta big time 😊
Garden-Party
Pe scurt, prima parte a zilei a fost la liceu. Ne-am fatait prin holul mare, apoi in sala de festivitati, am trecut prin clasele prin care ne-am tocit coatele patru ani, prin sala de sport de la subsol. Fiecare isi amintea diverse episoade, unde a facut sau patit nu-stiu-ce. Trebuie sa remarc holul mare, pentru ca acolo au aparut muuuulte plaici comemorative despre evenimente sau mari personalitati. Practic, e o importanta parte a istoriei culturale si politice a Romaniei. Pe langa Regele Mihai, multi prim-ministri au terminat Sf. Sava. Ceea ce, de fapt, ma face sa ma simt mic… mic de tot.
Sefi de stat si prim-ministri ai Romaniei, care au absolvit Sf. Sava
Dupa pozele oficiale de pe scarile din fata liceului, am mers cu totii la un garden-party organizat si gazduit, ca de fiecare data, de Liviu Jalba. Acolo ne-am destins, am spalat emotiile cu niste whiskey, bere, aperol-spritz, un roze, sau ce-a dorit fiecare, apoi ne-am pus pe povestit si depanat amintiri.
Pentru mine, cea mai mare (si placuta!) surpriza pe care a pregatit-o Liviu Jalba, cel care de fiecare data organizeaza intalnirile noastre si ne este si gazda primitoare, a fost prezenta renumitului profesor Octavian Stanasila. Dom’ Profesor si Liviu au scris o culegere de matematica cu totul speciala, ale carei coperti si ilustratii am avut onoarea sa le desenez.
Asa ca, la garden party-ul pregatit dupa intalnirea de la liceu, am stat si acordat autografe, pe cartile care au fost oferite gratuit tuturor colegilor prezenti. A fost o incantare pentru mine, cu atat mai mult ca multi dintre colegi nici macar nu stiau ca mai si desenez. Unii au stat si depanat amintiri unice din tinerete, pe care le-au impartasit cu acest OM MINUNAT care este prof. univ. dr. Octavian Stanasila.
Impreuna cu colegul meu din generala si din liceu, Liviu Jalba si alaturi de un dascal si un om minunat, profesorul Octavian Stanasila
Credeti-ma, o dupa-amiaza intreaga de intalnire cu fostii colegi nu a fost suficienta! Pe seara, cand ne-a invitat Liviu inauntru, sa continuam petrecerea unde organizase ringul de dans, ni se parea ca abia incepusem sa vorbim. Pe la zece-unspe seara, am inceput sa parasim locul faptei, rupti dupa douaspe ore de cand ne intalnisem, dimineata.
Dar, pentru unii dintre noi, nu a fost suficient! Stiti bancul ala cu un rus, sa zicem Ivan, care pescuia pe malul Volgai si prinde in undita pestisorul de aur? Pestisorul ii spune: ok, hai, stii povestea, ai trei dorinte pe care ti le-ndeplinesc daca ma lasi din nou liber. Pentru prina dorinta, Ivan ii spune ca ar vrea ca toata Volga sa fie doar votca. Puffff! Si pestiucul ii tranforma pe loc toata Volga in votca. Gusta Ivan asta, incredibil! Chiar bea votca de cea mai buna calitate direct din fluviu. Ok, a doua dorinta? Toata Marea Caspica, in care se varsa Volga, sa fie din votca! Puffff! Si toata Marea Caspica devine o mare de votca. Si a treia dorinta? Se gandeste Ivan… si pana la urma se decide: Te rog, pestiucule, se poate inc-un pahar de votca?
Eeee, exact asa si noi. Am plecat spre Atheneu, la Chocolat, numai ca nu am gasit acolo mese, asa ca ne-am dus mai incolo, pe colt, la o alta terasa. Am mai combatut cu niste bere sau inghetata pana pe la doua-trei in noapte, dupa care au cedat. Important e ca am ajuns acasa pe la patru dimineata, sau nu stiu cat era, ca eram… hai sa zicem confuz 😊 si am avut noroc ca Doamna mea nu mi-a ridicat podul, am putut intra in casa si n-am dormit pe pres, in fata usii de la intrare 😊
In concluzie, a fost MISTO rau de tot, cu oameni frumosi, adunati de peste tot de pe unde au fost rasfirati. Au fost adusi de cei patru ani in care am fost impreuna, cu bune, cu rele, dar cu mandria de a fi fost parte a unei traditii, ce speram sa nu moara. Nici macar odata cu noi…
Asadar, o intalnire de-asta mareata pentru mine este atat de importanta pentru ca imi demonstreaza, o data-n plus, ca din radacinile alea bune ale romanilor cresc ramuri ce sunt raspandite peste tot, dar fac ce fac si, din cinci in cinci ani, se intalnesc iar si iar, la origine.
Eram in anul trei de liceu, adica prin ’78. Tocmai debutasem in caricatura, eram in nouălea cer, in plin avant creativ si cu ochii mari, avid de tot ce inseamna cultura. Aveam norocul ca Sf. Sava era in centru si vizitam toate expozitiile din Bucuresti sau institutele culturale ale diverselor tari, mai ales vestice. Desi mergeam si pe la polonezi, ei au fost mereu tari in grafica si postere… Prin colegi, am aflat ca exista un loc unde poti vedea si filme nedifuzate la noi, sau asculta muzici misto, abia lansate. Unde? Biblioteca americana! Si cum poti intra? Pai, te duci, stai la coada si te inscrii dimineata pentru un film de la ora 14 si, daca mai sunt locuri, esti trecut pe lista si vii si-l vezi. Si cat costa? Nimic, e gratuit! Hm,…. Dar nu e problema cu „baietii cu ochi albastri”? Eee, you’ll never know…
Dar ce conta? Ma amageam eu ca, daca ma ia cineva la intrebari, o sa le zic ca mergeam acolo in scop de documentare. Pentru ce? Pentru caricaturi, nu? 😊 Ceea ce, de fapt, era exact realitatea. Curiozitatea mea artistica era maxima, eram ca buretele stors, voiam sa stiu ce e nou la americani, ce repere au, ce valori culturale. Si chiar am vazut. Multe carti, reviste, dar mai ales cataloage de arta, de arhitectura. Era clar alta arta decat cea europeana, nu prea stiam sa o definesc, dar o simteam diferita. Mi-am notat caiete intregi de idei. Si filme: Jesus Christ Superstar, Grease, Saturday Night Fever, Hair si multe altele, Donna Summer cu Once Upon a Time, al lui Giorgio Moroder, acolo le-am savurat pentru prima data. Era o sala mica de vizionari/auditie, de cateva zeci de locuri, dar atat de calda si primitoare. Chiar imi amintesc ca aveam un casetofon (primit cadou de la ai mei cand am luat treapa a doua) si inregistram muzica direct la microfonul lui, din sala. Un fel de stramos preistoric al lui Facebook live 😊
Sentimentele erau amestecate cand treceam pragul, de parca treceam granita in State, nu altceva. Toata lumea era amabila, tot ce ma inconjura era ALTFEL, fara sa fie neaparat mai pretios, dar sigur mai prietenos. Imi amintesc ca albul domina la mobilier, ceea ce la noi, atunci, era neobisnuit. Practic, am trait momente acolo ca intr-o oaza de libertate, de aer proaspat, curat, diferit total de cel imbacsit din viata mea. Chiar daca eram adolescent si departe de rahaturile politicii comuniste, simteam apasarea prin toti porii. Mai ales ca in perioada aia incepeam sa mijesc ochii in ale presei si intelegeam si eu ce ai voie si ce nu se face. Iar alea cu NU erau multe rau.
Imi amintesc ca ma intalneam deseori acolo cu un personaj haios, interesant cel putin, tuns zero si cu barba enorma. Umbla imbracat cu o chestie alba asa, cam ca un palton lung pana la genunchi, dar fara maneci, peste un tricou fara maneci. Multe lanturi atarnau de el, purtate vizibil. Vorbim de miezul verii. El era Gheorghe. Ne mai vedeam pe la teatre, opera, expozitii sau prin tramvai. Tare tipu’, odata ce-l vedeai, nu aveai cum sa nu-l remarci sau sa nu-l retii…. Interesant! Acum mi-a venit in memorie, dupa aproape 40 de ani.
Acolo au fost Maldivele mele, o insula frumoasa plina de miez si culoare intr-o lume cenusie si din ce in ce mai abrutizanta. Cu diferenta ca nu trebuia sa calatoresc mult…
Trebuie sa recunosc, in toti anii de comunism nu am avut nicio discutie, cu nimeni de la partid sau de la secu’, despre vizitele mele „in America”, nu m-a intrebat nimeni vreodata ce cautam acolo. Deci, se putea!
