Imi cer scuze, pauza a fost mai mare decat estimasem initial. Revin la povestea mea!
…Și ne tot hârjoneam noi așa, că nu eram suficient de prieteni asa incat sa ne permitem sa ne știe ceilalți, dar nici separați nu prea stăteam. V-am spus într-o altă postare că in fiecare dimineața o asaltam cu telefonul, după ce îl duceam la grădiniță pe Dan, fratele meu. Într-o dimineața am sunat-o și mi-a spus că de ce nu vin pe la ea? Hopa!!! Va dati seama ca a fost cea mai tare invitatie din viata mea. Evident am zburat până la ea la bloc, iar când am ajuns in scară, nu mai aveam aer, atat de tare-mi bătea inima. Sau de la astm? Ca, de curand, cand am fost internat pentru a-mi opera cancerul de prostata, am aflat la controlul de la pneumologie ca e foarte probabil sa am astm, desi pana acum nu am stiut.
Am stat un pic să îmi revin și dupa ce am urcat cele trei etaje, ajuns in fata usii ei, tremuram tot. Nu știu de ce, sau ce mi-oi fi închipuit că se va-ntâmpla, oricum eram ud de emoție când am apasat soneria de la ușă. Mi-a deschis, bună, bună, apoi mi-a luat ceva timp să mă comport normal. Stiu ca era imbracata intr-o chestie cam ca un halat, asa, nu ma pricep la haine. Dar era ceva semitransparent, asta stiu sigur, ca tot asteptam sa treaca prin, sau sa se aseze in diverse pozitii si unghiuri fata de lumina soarelui, ca sa intrezaresc ceva nedefinit, ce era mai mult de ghicit. Am stat cred vreo oră și am vorbit despre de toate, exact ca de obicei, nimic special pentru așa o ocazie. După ce-am plecat, zile întregi m-am gândit la milioane de alte scenarii pentru așa un eveniment de next level.
Apoi au mai apărut și alte ocazii, din ce in ce mai des, practic după același scenariu. Alergam ca nebunul, gafaiam in fata usii, eram crispat inauntru, iar apoi ma tot gandeam ca mai bine ziceam aia sau ailalta, sau faceam aia sau ailalta. Imi alergau prin cap variatii cu scene din filme cu saruturi, sau imbratisari teatrale, dramatice, dar o data, nu eram eu atat de viteaz incat sa initiez un asa episod, iar a doua, nu cred ca l-as fi dus pana la capat fara sa ma fac de ras, si asta in cel mai penibil mod. Niciodată, dimineata, nu puteam anticipa când mă cheamă și niciodată nu eram mulțumit după vizita mea cu rezultatele. Of! Grea perioadă si adolescenta asta pentru mine, nu știu cum a fost la altii…
Odată mi s-a intamplat chiar sa am o maaare surpriză: am intrat în apartament, m-am asezat si am inceput sa discutam, apoi am auzit pe cineva. Am înțepenit!!! (cred ca v-am mai spus ca sunt fricos, nu?) Și chiar nu înțelegeam cum de m-a chemat la ea când era cu cineva acasă. Pe ai ei nu îi știam decât din vedere, iar ei pe mine deloc, evident! După ce vorbisem la telefon și mi-a spus să vin, sosise bunica ei. Iar ea nu avea cum să ma mai anunțe… Ca n-aveam mobilul la mine 😊 Prezentări, bunica mea, el e Mircea, colegul meu etc, nimic suspect. Ufff! Am scăpat 🙂
Cea mai tare experienta a fost într-a opta!
Într-o dimineață o sun, ca de obicei, și-mi spune că “e liber” și dacă nu vreau să vin pe la ea. Ohooo, evident că mă duc. V-am spus, ori de câte ori urcam la apartamentul ăla de la etajul al treilea, pe stânga, îmi bătea inima-n piept ca la criza de tahicardie.
Întru, începem discuțiile noastre obișnuite, de ăla, de aia, de filme, prostii copilărești. Totuși, era o anumită încărcătură in aer, pe care o simțeam destul de prezentã. Iar multe replici erau cu subinteles, asa, nevinovat, ca la niste copii de 14-15 ani. Și am stat ore inregi așa, într-o stare de aproape-excitare nedefinită. Nici nu știam “ce e aia”… așa că-mi era greu să realizez. Dar sunt sigur ca si tu ai trecut prin momentele alea cand erai la un party la care nu puteai decat sa stai putin, ca la zece seara trebuia sa fii acasa si in mod normal ajungeai in 45 de minute. Insa cand se apropia noua si-un sfert, ziceai what the fuck, pot sa ajung si in 40 de minute, apoi chiar si in juma de ora, daca vine troleul la timp, apoi pleci pe la fara douazeci si fugi de rupi pamantul, ca sa ajungi pe la si-un sfert. Iar ai tai se uita la televizor si nici macar nu stiu cat e ceasul cand intri tiptil…
Asa si eu. Trecea timpul, dar dulceata discutiei parca era mai aromata spre final, de parea ca acolo se concentrau toate simturile. Iar timpul se dilata si o jumatate de ora ti se parea prea mult pentru ce ai de facut, ca poti rezolva si in cinci minute. Erau niste curenti prin aer care scurtcircuitau totul si simteai prin tine, prin intregul corp, orice vibratie. Era asa o stare de surescitare, incat insasi simtirea asta parca era placerea maxima. Fara sa mai urmeze nimic dupa…
Orele le aveam după amiază, de la unu, deci pe la doișpe trebuia să fiu acasă, ca pe la și jumate să plec spre școală. Dar în ziua aia aveam doar lucru manual două ore și sport două ore, cred ca era sambata. Și, pentru că simteam CEVA in plus in aer în ziua aia, am hotărât să mai raman acolo, cu ea. Oricum eram in siguranta, maica-mea nu stia unde sunt, sigur inventam eu o poveste uimitoare sa-mi scot intarzierea. Chiar daca asta însemna SĂ CHIULESC! Eram clasa a opta și nu chiulisem niciodată. Gata, am luat decizia, fie ce-o fi. Merita orice risc. Simteam așa, un anume miros, chiar și material, parcă aerul era mai încins, parcă eram mai aproape, tot mai aproape. Nu știam de ce, dar era cu siguranta ceva acolo…
Și la un moment dat, cineva sună la ușă! Din priviri, o întreb CINE? NU STIU! Convinși amândoi că a venit unul dintre ai ei, eram electrizați. Eu mă ascund după frigiderul din bucătărie și aștept să treacă momentul. Deja ma vedeam luat la bataie de taica-sau, venit la ai mei acasa, ca de ce nu vi-l tineti legat, ca uite pe unde umbla, pe la fete cuminti, sa le suceasca mintile… Ea se uită pe vizor, apoi vine să mă liniștească: o doamnă, nu știu cine e, cred că a greșit, scap repede. După frigider, mă simțeam ca in capra cu trei iezi, de parcă eram iedul cel mic, ascuns dupa covată.
Și aud vorbele astea: “MIRCEA E AICI?” Eu am înlemnit, că am recunoscut vocea. Prietena mea, normal, cu prezență de spirit la ea, a negat: Nuuu, de ce ar fi aici? Nu a venit niciodată. Dar știi unde ar putea fi? Nu…
Chiar când să închidă prietena mea ușa, apar eu, triumfal, ieșind de după frigiderul din bucătărie, direct pe hol: EU SUNT!
Când mă vede, maică-mii, că ea era, îi vine inima-n piept și-mi zice doar atât: Hai acasă!
Pe drum, mi-a spus la cati prieteni de-ai mei a trebuit sa intrebe si, din aproape in aproape, la cate apartamente nu a incercat, pana a dat de mine. Apoi n-am mai vorbit nimic. Eu, parca eram un criminal in serie prins de politisti, asa eram de turtit. De acasă, m-a dus bunică-meu până la școală (s-au gandit ca daca plec singur, cine stie ce dracu’ fac), m-a băgat în clasă la lucru manual, m-a scuzat și a mințit pentru mine, că a fost plecat nu știu unde cu mine și că el a întârziat…
Of, greu e să fii băiat…
