Ultima zi când l-am văzut pe Ceaușescu

E vineri seara și, ca tot omu’, stau și eu puțin la soare pe șezlong să mă prăjesc așa, ca șopârlele, și ling o oarece licoare. Și, dintr-o dată, zbang! Un gând mă pocnește în moalele capului: băăăăi, azi e 23 august, băgami-aș! Ok, hai să vedem ce mai știm despre asta. După câteva sorbituri, timp în care cugetam și scormoneam prin memoria-mi, m-a plesnit brusc al doilea gând: zdrang! Ce ciudat! Gândurile astea nu fac niciodată la fel… băăăăi, azi sunt fix 30 de ani de când l-ai văzut ultima oară pe Ceaușescu și i-ai făcut cu mâna!

23 august

Hm,… perversul din mine neagă în totalitate asta cu făcutul cu mâna. Ia mai dă-l în pana mea, să-și facă singur cu mâna! După ce m-am liniștit puțin cu încă o halbă, am realizat că, de fapt, e pe bune și azi chiar se împlinesc 30 de ani de când l-am văzut pentru ultima oară în viață pe Ceaușescu. Și am văzut-o și pe Ea, pe Coana Leana. Și ei, tot cu mâna… Horror!

Ok, recunosc că după aia l-am mai văzut și în 22 decembrie 1989, când a plecat la plimbare de pe CC și a dat o tură cu elicopterul, dar aia nu se pune: nu l-am văzut pe el, ci doar elicopterul. De 23 august 1989, Minunatul a decis ca defilarea să se facă prin fața clădirii viitorului muzeu al partidului comunist român. Adică actuala Casă Radio, o denumire atât de neghioaba, dealtfel. Pentru că acolo nu a fost niciodată nimic, decât un mare șantier pentru o nouă ctitorie megalomanic-comunistă. Dar, imediat după revoluție, șmecherii ăia de la Radio România voiau și ei un sediu nou, că, de!… ăla din Nuferilor le devenise cam strâmt. Și au pus ei repede un placaj cu CASA RADIO, scris cu roșu. Și așa i-a rămas numele.

Monstruozitatea aia de clădire nu era nicidecum gata, însă pentru Ceaușescu nu conta. Era o epocă în care minciuna era omniprezentă, era luat în seamă doar ce raportai la partid. Îndeplinirea planului, depășirile de norme, cincinalul în patru ani și jumătate. La un moment dat, nu știu cine adunase toate suprafețele cu recoltele raportate în fiecare județ și se depășise în raportări întreaga suprafață a României.

Ce curvă și istoria asta! Se spune că mereu e scrisă de învingători. Perfect adevărat! Că ăia învinși, săracii, nu prea mai pot scrie după aia… Dar să se pună, frate, odată, de acord. Că tot e azi 23 august, evenimentelor de atunci le-au zis în toate felurile: întoarcerea armelor împotriva regimului hitlerist, insurecția armată, mișcarea revoluționară antihitleristă și anticapitalistă… A fost trădare, sau nu a fost? Să știu și eu, odată pentru totdeauna, dacă trebuie să mă simt vinovat sau mândru pentru ce-a făcut Regele Mihai I și cu băieții ăia în 1944.

La fel, Revoluția din 1989, a fost o revoluție, sau lovitură de stat, o conspirație în care eu, ca boul, am ieșit în stradă, de era să mor, ca prostul, sau chiar a fost pe bune, o explozie populară?

Eh,… vedeți? D-asta zic că undeva ar trebui să se poată pune toți de acord, să avem și noi o istorie sinceră, clară. Chiar dacă dureroasă!

In vremea lui Ceaușescu, trăiam într-o lume falsă, ăla era adevăratul stat paralel, fără legătură cu realitatea. Nimeni nu mai credea pe nimeni și nimic. Dar toți dădeau din cap că DA… și mai și aplaudau la sfârșit.

Culmea e că, odată cu venirea lui Gorbaciov la Moscova, lumina chiar începuse să vină de la Răsărit. Mutarea lui cu Glasnost și Perestroika a însemnat zeci de ani avans față de înțepenirea ideologică a lui Ceaușescu. Când a vizitat Bucureștiul, toți ne așteptam să-l tragă de urechi pe Nea Nicu și să ne mai dea și nouă liber, măcar o gaură la curea. N-ai să vezi! Mai rău ne-am afundat în căcatul comunismului cu față inumană.

Revenind la povestea noastră, Marele Cârmaci a dat ordin să pavoazeze ăia fațada clădirii, s-au tras niște panouri cu pânză roșie peste tot, ceva ghivece cu mușcate, stemele patriei și partidului, chipul Marelui Conducător și al savantei de renume mondial și gata! Parada putea începe.

Ăștia de la institut ne-am adunat undeva pe Berzei, ne-am încolonat si, după ce am așteptat așa vreo juma’ de oră, am început să ne mișcăm, coborând pe Știrbei Vodă spre Dâmbovița. Când treceam prin dreptul tribunei, trebuia să strigăm din toți bojocii lozinci d-alea în trend, cum ar fi Ceaușescu-PCR sau Ceaușescu-și-Poporu’. Eu strigam mereu Ceaușescu Pe Cer E! Niciodată nu s-au prins ăia de la partid infiltrați prin mulțime, de se uitau în gura ta dacă și ce strigi. He. He, am avut și eu mica mea felie de răzvrătire 🙂

După ce am defilat, am plecat cu colegii de serviciu la o bere și niște mici, că vorba aia, atâta s-a putut. Și am bârfit, dând în bobi când dracului i-o ceda Nea Nicu locul la conducere lu’ Nicușor, fiul cel mare. Nimeni nu bănuia ce avea să se-ntâmple peste doar patru luni…

2017, cel mai greu an al meu. Dar de la care am învățat enorm… – continuare

Inainte de a continua cu ultima parte din ceea ce a insemnat pentru mine 2017, vreau sa va multumesc! Eu nu stiu sa scriu, nu am stiut niciodata. La romana, in general, nota mea era 8. La gramatica eram cel mai tare, dar cand se punea problema de compunere, sau de analiza pe text, eram varza… Imi amintesc ca la analiza “Puiul” am inceput textul cu “Cică era odată…” si proful de romana, domnul Voican, un om de o rara finete, mi-a subliniat cu rosu… Cum sa incepi o analiza cu “Cică”? Insa cand vad reactiile voastre la ce astern eu aici, raman uluit, parca nu ar fi vorba de mine. Voi ma excitati si ma indemnati sa continui, ceea ce in mod normal nu stiu daca as face-o. Repet, astea sunt gandurile mele, asa-mi vin, e o perioada in care se descarca multe energii pana acum incatusate poate. Acum s-or fi copt si vor sa iasa in lume, habar n-am. Ce e important sa stiti e ca tot ce scriu aici este adevarat, asta am trait, simtit, patit. O fi bine, o fi rau, nu conteaza… sa mergem mai departe.

Goana dupa modele… sau floarea din gradina

M-am apucat de pictat in urma cu 4 ani. De desenat, o faceam din copilarie, mai ales caricatura, dar de pictat imi era frica. Nu stiu de ce, mereu ma speria ideea ca nu sunt in stare. Poate chiar nu sunt 😊 dar chiar asta e un amanunt, nu mai conteaza. Asa ca am inceput sa pictez. Si am pictat ca inecatu’ inca de la inceput, cate un tablou pe zi, in week-end chiar si mai mult. Parca as fi vrut sa recuperez toti anii cand nu pictasem si au trecut asa, albi, ca niste panze goale, pe langa mine. Lucram de toate, peisaje, flori, nuduri, portrete, abstract, autoportrete, in pensula, in cutit, acryl, ulei, efectiv orice-mi pica la mana, pana cand mi-am dat seama ca, daca pictez dupa natura sau dupa model, e cu totul altceva decat dupa poze facute de mine sau dupa net. Cum nu am bani pentru modele nud (tocmai v-am povestit, un capitol mai sus, ca nu mai am job), si chiar daca as avea, sunt destul de zgarcit, m-am gandit sa plantez flori, ca apoi sa le folosesc drept model si sa invat sa pictez si eu dupa natura. Asta a fost gandul initial, care m-a facut ca in primavara sa-mi amenajez o gradina in curte, plina de tot felul de flori. Tot ce gaseam in piata (ma stiau toate floraresele deja), puneam in gradina sau in ghivecele de prin curte. Cred ca am avut sute de flori peste vara. Am pus pe Facebook peste 600 de foto cu flori, adica doar o mica parte din cele peste 5000 facute… M-am atasat de ele atat de mult incat am stat pana si in ploaie, in picioarele goale, in noroi pana la glezne, sa le sadesc si aranjez. Erau copiii mei, de care am avut grija tot sezonul. Mereu imi zicea Ana: daca ajungi in piata, nu mai lua flori, chiar nu mai avem unde sa le punem! Ei,… mai gaseam loc, mereu am fost inventiv 😊  Nu stiu absolut nimic despre arhitectura peisagistica si nici nu am pretentii ca am cunostinte cat de cat in domeniu, tot ce stiu, stiu de la tipele din piata: cum se planteaza, in ce loc, cum se rup florile si crengutele ca sa dea altele, cum se tund dupa ce cad florile, cum se inmultesc, d-astea… Le-am potrivit si eu cat de cat dupa cat m-a dus capul si m-am priceput. Am invatat, mai degraba intuit niste reguli, despre cum sa le pui in functie de inaltime, ca sa le vada soarele pe toate, am invatat traseul pe unde umbla soarele peste zi, ca sa-mi dau seama de zonele insorite sau umbrite, despre fiecare in ce ordine apar, in functie de anotimp, ca sa stii ce pui in loc atunci cand se trec…

Cat despre pictat, ca de fapt, asta era scopul initial, nu? am realizat peste 50 de tablouri cu flori si cred ca vor mai fi inca pe-atatea! Oho!… sigur nu aveam banii pentru atatea modele, nici daca eram angajat cu un super-salariu 😊

Odata stiu ca am pictat dupa natura niste gladiole albe, asezandu-mi sevaletul direct in gradina, langa ele. Era o dupa amiaza superba, culori calde, raiul pe pamant, ce mai! A iesit un tablou (video-ul integral e pe canalul meu de Youtube, cautati dupa MirceArt, episodul 16) pe care, cand l-a vazut Ana seara cand a venit de la job, a zis: „in sfarsit, acum pot sa spun si eu ca esti pictor!” Eee? Merita orice efort pentru un asa compliment 😊

Cu ocazia asta, m-am convins si ca florile au suflet. Se bucura, se intristeaza, sunt sensibile ca noi toti. Da, ca orice om sau animal, copac sau orice e viu, cred ca toti suntem cuplati la o Unitate Centrala a Sufletelor, care e undeva in univers si unde ni se inregistreaza toate miscarile. Acolo se duc si cei disparuti, care apoi sunt re-distribuiti in alte roluri, astfel incat tot ce este viu este inter-conectat intr-o singura Entitate. Nu am citit asta nicaieri, poate ca exista ideea, dar asa sunt eu convins acum ca functioneaza VIATA. Si imaginea asta ma ajuta sa inteleg mai bine unele lucruri si, poate, sa le accept mai usor. Asa incat, nici un suflet, practic, nu dispare, ci se duce in alt rol, alt loc, alta misiune. O fi o idee gresita, sau puerila, dar eu asa cred.

De aici am invatat ca vorba aia cum ca toata lumea trebuie sa-si faca in viata o casa, un copil si sa sadeasca un pom, cred e foarte adevarata. Practic, trebuie sa lasi in urma ceva durabil, care sa fie marturia trecerii tale prin zona. Pai, altfel, cu ce treaba pe-aici?

 

Ce pare important nu e. Si invers!

Ei, partea de aici e mai interesanta. Ca e vorba de sistemele de referinta personale, de prioritati, de ce simte si are nevoie fiecare. Eu va spun doar din experienta mea, care poate nu se potriveste deloc cu alta, asa ca nu luati de buna si nu incercati acasa 😊 Insa am citit ca sunt studii ce arata ce regreta cel mai mult oamenii spre sfarsitul vietii. Cei mai multi si-ar fi dorit sa petreaca mai mult timp cu familia, sau cu prietenii. Nimeni nu spune ca si-ar fi dorit mai multe ore la job, sau sa-si faca targetul, sau sa primeasca exceed expectations la evaluare! Deci, spre final, toti ne intoarcem la ce suntem noi, ca oameni, la valorile universale, nu la ce pozitii am ocupat vremelnic, in diversele ierarhii abstracte. Nu ma intelegeti gresit, si dorinta de cariera, de a fi cel mai bun in domeniul tau, motivarea de a deveni cel mai tare sales star, sunt legitime si reprezinta motorul care ne impinge ambitiile in anii tineretii si maturitatii. Dar, pe partea a doua, spre final, ne dam seama ca altele sunt mai importante. Si, pe bune! Chiar nu ar fi drept ca tu sa spui ca cel mai important lucru in viata ta e un job pe care l-ai avut. Pentru ca, pana la urma, chiar nu e important! Compania l-a inlocuit cu altcineva imediat dupa ce ai plecat, poate intr-o saptamana… Stiti cum se spune, cimitirul e plin de oameni de neinlocuit!

Interesant un gand pe care-l am, mai ales de cand mergeam la mama la azil. Scuze, poate deviez, dar, daca nu il scriu acum, il uit. Asadar, copiii, cand sunt mici, la gradinita si in scoala primara, hai si-n liceu, sunt toti cam egali, la fel. Ei nu simt diferentele dintre ei, pentru ei nu conteaza daca unii sunt copii de stabi sau de oameni normali, se joaca impreuna fara granite sociale, sau de avere. La fel si batranii, uitati-va in grupurile de turism de seniori, sunt cam toti la fel, se simt bine, fac misto copios unii de altii, e o veselie enorma acolo si o pofta de viata, nu conteaza fiecare ce a facut pana atunci in viata. Acolo sunt egali. La fel si la azil, nu mai conteaza traseul vietii de pana atunci, toti sunt la fel, colegi la masa, sau de carucior, la plimbarea de seara. Acolo nu e importanta cariera, decat in masura in care poti sa te lauzi cu succesele tale la ceaiul de dimineata in sala de mese. Diferentele majore apar intre liceu si dupa pensionare, adica in viata activa. Acolo ne indepartam unii de altii, fiecare e mai cu mot, functioneaza al dracu’ orgoliul, invidia, comparatia, pizma, uneori chiar ura. Hm,… de ce oare?

Revin. Deci, asta vara, mi-am facut analizele periodice. Printre ele si una care se ia din sange si e specifica prostatei, PSA. Ei, acest mic amanunt se pare ca mi-a salvat viata! In mod normal, la mine trebuia sa fie in jur de 4 si aveam 8,72. De la aflarea rezultatului, am mers pe firul apei cu investigatiile, ecografie, tuseu rectal, RMN, punctie – care a dat verdictul final: cancer de prostata. Daca acea analiza de PSA (Prostate Specific Antigen), pe care multi din barbatii de peste 50 nu o fac, desi ar trebui introdusa printe cele obligatorii, nu era luata in calcul, nu stiu unde eram acum. Pentru ca, am mai zis, genul asta de cancer nu il simti. Nu te deranjeaza nimic. Asta vara eram in cea mai tare forma, stat afara mult, lucrat in gradina in aer curat, bronzat masiv, ca agricultorii, plimbari aproape zilnic cu bicicleta in Parcul Mogosoaia la Palat, mancat sanatos, multe seminte si salate, foarte putina carne, ce mai! Super fine! (am dovada o colectie de poze pe Facebook)

Numai ca, pe dinauntru, ceva lucreaza in continuu, parsiv… Normal, am citit mult pe tema asta si-am inteles ca, pana la urma, cancerul este un ghinion, o loterie, la care fiecare ne calificam sau nu. Evident ca te rogi sa nu fi alesul, dar cine se ia dupa ce vrei tu? Nu tu faci regulile.

Daca as tine un curs despre prioritati in viata mea si as spune ca PSA este una din ele, cred ca barbatii din sala ar spune: „asta e dus cu pluta!”. Aaaa, si nici n-ar sti macar ce e aia.. Sigur, e o alta perspectiva, a celui care a trecut pe-acolo si stie drumul…

Pe bune, as propune ca orice angajator sa solicite barbatilor de peste 50 de ani aceasta analiza, asa cum solicita si analizele de sange, inima sau plamanii.

Mai mult, doamnelor, putin ajutor aici, va rog! Sotii sau prietene, va rog sa cereti barbatilor sau prietenilor vostri peste 50 de ani sa-si faca anual aceasta analiza. Indiferent de rezultat, ajuta! Daca rezultatul e in parametri, super, ne vedem la anu’! Iar daca nu, treci pe la urologul tau, el stie ce sa-ti recomande. Vei descoperi, indiferent ce-ar fi acolo, ceva ce e la inceput si muuult mai usor de vindecat decat mai tarziu. Atentie! Evolutia acestui cancer are un singur sens si nu sta pe loc! Prin amanare, nu faci decat sa agravezi lucrurile. Si e vorba de viata ta. Nu o mai lungesc, acest mic amanunt, bifarea casutei de PSA de pe buletinul de analize de sange, e posibil sa-mi fi salvat viata!

Daca vrea cineva sa dea share acestui articol, asta e motivul pentru care recomand redistribuirea: cat mai multi barbati de 50+ sa-si faca analiza PSA!

Ce am invatat de aici? Cariera e mai importanta, sau PSAul? Depinde la ce varsta ma intrebi…

 

Zodia Cancerului

Dati-mi o idee, ca nu stiu cum sa denumesc acest capitol, incat sa nu sperie. Pana o sa-i gasesc un titlu mai potrivit, sau imi sugerati voi ceva, il las asa…

Un tip care iese din cabinetul medicului si se intreapta spre lift, tot vorbea cu sine insusi: „Fecioara? Nu… Sagetator?… Parca nu. Pesti? Nu” Apasa pe butonul liftului, vine liftul, se deschid usile si intra. Apasa pe parter. „Gemeni? Hmm,… Leu? Nu… Capricorn? Nu…” Ajunge la parter, iar se deschid usile. Tipul nu coboara, apasa din nou pe etajul de unde tocmai coborase. „Berbec? Nuuu. Balanta? Niciodata… Varsator, NU!” Ajunge pe etaj, se indreapta catre cabinetul doctorului, bate usor la usa si, dupa ce i se raspunde, baga doar capul pe usa si-l intreaba pe doctor: „dom’ doctor, ce-ati spus ca am?” „CANCER!” „Asa, asa, multumesc, dom’ doctor, uitasem…” Bancul asta, pe care il stiam din liceu, imi revine ori de cate ori imi amintesc de momentul cand a avut confirmarea oficiala ca am cancer. Aveam niste banuieli din modul in care decurgeau lucrurile si analizele in diverse faze, cu statistici din ce in ce mai impotriva mea, cu cifre tot mai mici in care nu aveam cum sa ma incadrez, decat ca o mare exceptie. Destul de clar mi-a fost dupa RMN, pe care l-am facut la GRAL Medical, ca ei deconteaza cu casa de asigurari si am mai salvat niste bani. Analiza e aia in care te plimbi, culcat pe un pat mobil, o ora si jumatate prin covrigul ala imens, te pune sa-ti respiratia pret de 10-20 de secunde, de vreo 15 ori, si auzi tot felul de batai ritmice si pacanituri. La sfarsit, primesti niste filme mari, negre. Mie imi aminteau de filmele cu care lucra mama la zincografie, tot asa, erau filme ORWO si AGFA si erau negativele pozelor ce urmau sa apara in ziar a doua zi. L-am rugat pe doctor sa-mi dea un flavor, la botul calului. M-a chemat la un monitor si mi-a aratat ca, mai ales pe lobul stang al prostatei, e o chestie alba. La astea cu filme, e in negativ fata de viata reala: inseamna ca daca e negru e bine, si daca e alb e naspa! Ei, atunci am vazut si eu exact cum arata la fata inamicul, cancerul meu. Desi, repet, nu aveam rezultatul oficial, asta venea in urma biopsiei. Doctorul mi-a spus ca, statistic, cam 80% din cum vede el acolo ca arata, e cancer. Niciodata nu am fost norocos la d-astea cu numere la intamplare sau loterii. Poate in altele da, dar nu la astea. Asa ca, atunci cand am vazut si rezultatul biopsiei pe foaia aia A4, in care iti spune in multe cuvinte pe care nu le intelegi si din care tu vezi doar unu’-doua, care tasnesc spre tine din pagina, inrosite, bolduite si arzandu-ti retina, ca de exemplu MALIGN… am inteles ceea ce n-as fi vrut.

Rezultatul biopsiei mi-a venit pe 7 noiembrie. Iar pe 27, deci in mai putin de trei saptamani, eram deja sus pe masa de operatie la spitalul Monza. Am si avut norocul de niste oameni inimosi si formidabili, incepand de la domnul doctor Cristian Surcel impreuna cu intreaga echipa a dumnealui si cu sprijinul tuturor celor de pe etajul IV, care m-au luat de mana si m-au trecut PRAGUL cel mai important din viata mea pana acum. Nu mai povestesc aici ce s-a intamplat, am facut-o cu alte ocazii, tot pe acest blog.

Ce am invatat de aici e important! Ca Dumnezeu ne da puterea sa infruntam orice greutate, trebuie doar si noi sa punem putin umarul. Eu sunt un fricos, toata viata am fost. Ori, daca eu am reusit sa trec peste toate spaimele, fricile si temerile mele si sa dau la o parte orice, astfel incat sa ma lupt si chiar sa fac orice, sa-mi gasesc spital sa ma operez cu ajutorul robotului si asta cat mai repede, inseamna ca am avut puterea asta de undeva. Eu nu stiam de ea… Apropo, ce bine ca n-am gasit loc la Cluj, ca uite ce grozavii si orori se intamplau acolo la urologie!

Insa cum se va termina capitolul asta, nu stiu inca. Depinde de niste rezultate, care inca nu au venit. In orice caz, evident ca sunt hotarat sa merg pana la capat, sa lupt pentru viata mea si, cat pot, s-o traiesc cat mai mult. Mai am atatea de facut, de pictat, de iubit, de scris, de simtit, de experimentat, de oferit, de uitat, de suferit si de trait. Egoism? Poate. Dar o viata avem, asa ca e scuzabil…

Ce-am invatat de aici? Ca trebuie sa pretuim fiecare zi si sa invatam de la flori sa traim la maxim AZI! Pentru ele, MAINE nu exista…

 

Curs de comunicare

Am facut in viata mea, cred ca zeci de cursuri de comunicare, in multele companii in care am fost angajat, sau cu diverse alte ocazii. Niciunul nu seamana intre ele, fiecare are o alta reteta. Daca ar fi o unica reteta, s-at tipari manualul unic si gata: toti am sti cum sa comunicam. Hm,… ei bine, nu e chiar asa! Eu am decis ca vreau sa comunic la modul cel mai direct si mai dificil cu toata lumea. Adica SINCER! Am declarat pe Facebook si pe LinkedIn ca am fost diagnosticat si operat de cancer. Unii chiar m-au acuzat de exhibitionism, altii ca ma jelesc in public, ar trebui putina decenta, altii ca fac parada de boala mea,iar altii imi masurau deja banii pe care i-as fi castigat cu blogul meu scriind astfel de articole. Va asigur, nu castig nimic, asa ceva nu e de vanzare! Gandul meu a fost doar sa ajut, chiar cu pretul expunerii mele. Pe cei care, ca si mine, sunt speriati de cancer, o boala care usor-usor, se insinueaza in vietile noastre din ce in ce mai des. Trebuie sa ne obisnuim totusi cu ea, da-o-n pana mea! Si atunci m-am hotarat sa tin un fel de jurnal, in care sa spun, pas cu pas, ce se intampla, prin ce treci si ce simti. Ideea mea a fost ca, odata descompus in elementele componente, cat mai simple, pana si cancerul pare o boala ca oricare alta. Sau, mai bine spus, o problema ca oricare alta, ce poate fi rezolvata. Si asta stiintific, etapa cu etapa. Ma gandesc ca nu degeaba omenirea a studiat de mii de ani medicina, pana a ajuns sa ma opereze cu ajutorul robotilor. Se pare ca oamenii astia stiu ce ce fac!

Deci, cu gandul de a ajuta si alti oameni, care sa vada ca nu e chiar asa mare sperietoare cum credeau ei cu cancerul, am pornit in dezvaluirile mele. Si mai e un gand, cel cu analiza PSA. Stiu ca va plictisesc cu asta, dar vedeti mai sus cat de importanta e si cum poate salva vieti.

Ei, si-asa am inceput cel mai al dracu’ si mai pe viu exercitiu de comunicare, in care subiectul principal era boala de care sufar, iar cei catre care comunicam erau oameni pe care ii stiam, dar foarte multi si oameni pe care nu i-am cunoscut niciodata. Am primit sute de mesaje cu situatii dificile, uneori similare, prin care au trecut si altii si care rezonau cu ce traiam eu. Si asta m-a ajutat si mi-a dat putere. Aha! deci suntem mai multi si ce mi se-ntampla, nu e doar la mine, au trecut si altii pe-acolo. Parca asa ai mai multa forta. In plus, toate gandurile bune, incurajarile, vizitele, cadourile, telefoanele, imbarbatarile si urarile de bine, mi-au dat puteri pe care nu stiam sa le am, sau ca le pot duce. Si m-au impins in fata, m-au trecut PRAGUL.

Cu ocazia asta am inceput sa scriu. Altfel decat pana acum, mai aplecat, mai putin la misto, mai responsabil. Ca, am uitat sa va spun, treaba asta vine la pachet si cu o responsabilitate sporita. Pana acum, scriam fara sa ma gandesc ca ma citeste cineva. Daca citea, cu atat mai bine, uite! suntem doi care rezonam la aceleasi idei. Insa acum, cand am vazut cate mesaje sincere, directe, care imi aratau adevarate drame sau rani deschise ale unor prieteni care-mi ofereau sau cereau ajutor, sau doar imi impartaseau din trairile lor, s-a schimbat ceva. Jocul e altul, mai serios, mai inalt, la alt nivel. La care sper sa ma pot mentine!

Asta a fost lectia mea si va recomand de-aici inainte tuturor: Mai, oamenilor! Comunicati cu cei din jur, familie, prieteni, apropiati, cereti-le ajutorul si veti vedea ca el va veni, cateodata de unde nici nu te-astepti! Chiar si unor straini, dar care stiu ceva despre problema voastra si simtiti ca putei rezona, cereti-le ajutorul. Poate chiar e mai usor sa i te destainui unui strain, care nu face parte din cercul tau sau pe care dupa aceea nu-l mai intalnesti niciodata.

Si inca ceva: fiti SINCERI! Asta e cheia…

 

Monarhia salveaza Romania

In finalul anului, Regele Mihai ne-a luat pe toti romanii de mana si ne-a dus acolo, sus, in stratosfera, unde poate ca nu am fost niciodata inainte, ca popor. Ce aer curat e aici, limpede, ce luminos se vede soarele, ce lume frumoasa in jurul nostru…. Aici puteam fi nu doar pentru o zi, ci mereu, daca acum 28 de ani unii smecheri ai vremilor, vopsiti in multe culori ce sub lumina filtrului istoriei vireaza mereu in rosu, nu ar fi uneltit sa ramanem pe veci inchisi in lagar. In lagarul indoielii, al ambiguitatii, al neputintei, al lui „ce-ar fi fost daca?”. Iar acum se vede cum urmasii ticalosilor initiali fac tot ce le sta-n puteri sa-si creeze propriile legi si reguli prin care noi sa muncim cat mai mult, ca ei sa puna biruri cat mai mari, pe care sa le fure in gasca lor gusata si manelata!

Ce-am invatat de-aici? Ca poporul asta al nostru parca mai zvacneste un pic la bun simt, la adevaratele valori, la modestie, credinta si smerenie. Istoria trebuie mai intai cunoscuta in realitate, apoi putem aprecia corect unde suntem dar, mai ales, unde am vrea sa ne-ndreptam. Si, ce-i mai important: ca avem dreptul sa visam ca, odata si-odata… Exact ca-n basmele cu regi. Ca noua, romanilor, ne plac povestile, mai ales daca se termina cu bine.

 

Gata!

Dragii mei, cam asta a fost 2017 pentru mine. Mult, putin, habar n-am. Imi cer scuze de v-am plicitsit. Ooops, acum vad ca, ceea ce ar fi trebuit sa fie doar o insiruire de idei, s-a intins la peste 5500 de cuvinte, in doua articole… Sigur am plicitsit! Dar am scris dintr-o suflare, nu stiu daca altadata m-as mai fi aplecat asupra in detaliu asupra acestor idei… Poate ca pe unii i-am dezamagit, 2017-le lor a fost cel mai fantastic an al vietii, asa ca de ce-mi permit eu sa vin si sa spun ca pentru mine a fost cel mai rau…?

Daca-mi doresc ca 2018 sa fie mai bun? Evident! Dar, acum, uitandu-ma in urma, ma-ntreb oare ce inseamna mai bun?

Voua insa, va doresc un 2018 SINCER, cu multa SANATATE si IUBIRE! Restul vin de la sine, se rezolva si se-aseaza ele cumva. Credeti-ma!

La multi ani!

2017, cel mai greu an al meu. Dar de la care am învățat enorm…

Nu ma plang, dar asa e. Anu’ asta am invatat the hard way despre cum se cucereste si, mai ales, cum se mentine democratia, rezistand zi de zi, sau despre cum iti iei mari tepe de la unii oameni, chiar daca ai contract semnat cu ei. Cum sa apreciezi fiecare secunda alaturi de mama ta, ca niciodata nu vei sti cand e ultima, despre cum sa cresti niste flori de care sa te indragostesti, care apoi sa-ti devina muze in tablourile tale. Despre cum e sa afli ca ai boala de care-ti este cel mai teama, cancer, si sa reactionezi intr-un mod atat de normal, incat nici nu incepi sa urli, nu-ti smulgi parul din cap, nici nu te tavalesti pe jos, ci pleci de la cabinet normal, spui multumesc cand primesti plicul cu verdictul, dai buna seara la receptie, conduci normal spre casa, faci cumparaturile in drum, iar apoi acasa, cu o Silva neagra in fata, ca sa capeti curaj, povestesti familiei la capitolul „da’ tu ce-ai mai facut azi?”, ca pe un fapt normal. Si-apoi, incet-incet, afli ca exista viata si dupa. Despre cat de neimportante sunt lucrurile ce-ti par determinante la un anume moment al vietii si cat de importante, vitale chiar, sunt cele pe care le considerai insignifiante, sau de a caror existenta nici macar nu stiai. Despre comunicare si cum e sa capeti mii de prieteni care sa te-ajute cand iti e greu, despre cum incepi sa scrii, sa mai reduci presiunea si ca sa-ti mai golesti prea-plinul din creier. Si, in final, despre faptul ca Romania, in esenta ei, a fost mereu condusa de voievozi, de domni, a fost regat inca de la nastere si a avut un Rege. Iar comunismul a fost accidentul genetic, virusul rusesc, ce lasa urme inca…

Asta e rezumatul. Sa incepem, deci…

Cum spuneam, pentru mine, 2017 a fost un an foarte greu, poate cel mai dificil de pan-acum. Parca au navalit peste mine toate problemele, asa gramada. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca greutatile sunt cele mai valoroase lectii pe care viata ti le poate oferi. Training on the job! Poate ca inveti si din bucurii, dar atunci nu prea te apleci spre partea asta, introspectiva, esti prea imbatat de succes, de aerul tare al inaltimilor…

Sunt multe. O sa le iau, totusi, in ordine cronologica, desi, ca importanta, poate ca ordinea ar fi aproape invers!

 

Democratia nu e un dat, ea se cucereste. In fiecare zi!

Mai intai a fost un miting la Universitate, unde a venit si presedintele Iohannis. Tare mandru am fost cand Mircea, fiul meu cel mare, a plecat de langa noi, a traversat prin multime tot bulevardul si, strapungand garzile de corp, a reusit sa dea mana cu el. Momentul a fost surprins chiar si in clipul video postat pe Facebook de Presedinte cu acea ocazie. Apoi, la sfarsit de ianuarie, intr-o seara, pe la 10, cand la sediul Guvernului au iesit la declaratii Iordache si cu ala de la finante, i-am zis Anei: Sa vezi c-au dat-o! Era vorba de vestita OUG 13. Imediat dupa, in noaptea aia, impreuna cu Ana si cu baietii, eram in Piata! Numai acolo mai era un aer respirabil…

Si aici am o rugamine: sa ma mai scuteasca jegosii de serviciu cu Soros, cu oamenii platiti (50 de lei de om si 30 de lei de caine) si cu jigniri d-alea de doi lei, ca nu stiu sa gandesc cu capul meu si ca sunt neinformat, credul si manipulat. Asta e placa pe care-o toarna PSDistii si Antenele in urechile masei lor de votanti, ignoranti, pe care apoi ei o redau mecanic, fara argumente, ca papagalii… La fel si Ceausescu, in decembrie ’89, cu „agenturili straine” si cu „puterile imperialiste”, vina e mereu in afara. Paradoxul e ca noi, cei din Piata, platim din taxele noastre banii ajutorului lunar al asistatilor care ne injura ca ne aflam acolo si voteaza PSD cu ochii inchisi… Si care organizeaza si ei un contra-miting la Cotroceni, unde apar numai figuri impozante, gen nu stiu ce dansatoare fara dinti… Iar cand Iohannis vine in mijlocul lor sa-i intrebe ce vor, nu stiu decat sa urle, fara sa reuseasca sa articuleze niste sunete cat de cat umane…

Asta e democratia, votul unui asemenea animal in ambalaj uman este egal cu al unui academician sau eminent om de stiinta. Asta trebuie sa inteleaga aia care si-au bagat piciorul in el de vot si acum nu stiu cum sa se mai planga in ce tara de cacat traiesc: frate, de ce n-ati venit la vot? Va strica zen-ul din ziua aia un sfert de ora de scufundat in mocirla realitatii, sau va manjeati pantofiorii Jimmy Choo?

Am rezistat in Piata, impreuna cu Ana si baietii, multe zile si nopti. Indiferent de vreme, de oboseala, de cat de incarcat era programul. Nu credeam sa stau ore intregi, afara, la minus nu-stiu-cate-grade, pe ploaie, viscol, sau ninsoare, doar ca sa demonstrez ceva. Ca sunt om si am o parere, pe care mi-o exprim. Pentru ca asa am vrut, asa am simtit si acolo m-am simtit din nou liber. Aerul tare din Piata mirosea altfel, ca in Piata Universitatii, cu 27 de ani in urma, cand toata tara dadea in noi ca suntem drogati, vanduti, golani si huligani. Si ce daca! Golan, da, si ma mandresc cu asta toata viata! La fel si cu #rezist, unde am trait clipe pe care nu cred sa le mai vad vreodata in Romania. Cand esti parte din cel mai mare steag tricolor, luminos, facut din sute de mii de suflete, ai de ce sa fii mandru, chiar daca tu erai doar un pixel intr-o imagine de generic. Ca doar nu din nebunie au venit acolo toate televiziunile din lume: uite, romanii predau o lectie de democratie lumii intregi. Asadar, dupa ce ani de zile am copiat si noi de la altii, incercand sa invatam ce inseamna Lumea Libera si libertatea cuvantului, iata ca a venit clipa sa dam si noi ceva inapoi. Si am dat, multi de afara preluand in urmatoarele miscari de protest modelul romanesc. Poate unii considera ca, de unul singur, nu ai cum sa schimbi ceva. Fals! Eu unul, am avut o idee, ca dupa steagul Romaniei, ar fi normal sa facem steagul UE in duminica urmatoare. Am trimis ideea unuia dintre organizatori si, cu ajutorul unor oameni inimosi, in duminica urmatoare agentiile de presa din toata lumea transmiteau steagul UE realizat de mii de oameni in Piata. Deci, se poate!

Lectia de aici este ca daca ai un vis, tine-te cu dintii de el, du-l pana la capat, no matter what. Sigur vei reusi!

 

Cum e sa nu ai job!

La 1 iunie am ramas fara job, prin acordul partilor. O situatie complicata, despre care nu as vrea sa dau detalii acum. Insa care a avut urmari importante pentru mine. Am aflat ca, indiferent ce stii sa faci, sau ce pozitii ai ocupat, cam dupa 45 de ani nu prea te mai cheama nimeni, nici macar la interviu, indiferent unde aplici. Eu am 57. Asa ca, dupa ce m-am impacat cu ideea, am inceput sa-mi construiesc planuri cum sa-mi dezvolt singur businessul meu, consultanta pe sales si marketing, cu traininguri si cu ce mai stiu eu sa fac. Paradoxul este ca exact acum, cand stii mai multe si mai ai atatea de oferit, si esti in starea in care vrei sa impartasesti din experienta si cunostintele tale, nu te mai vrea nimeni. Ca nu mai ai entuziasmul sau energia unuia de 25 de ani, ca nu mai ai motivatia si alte bla-bla-uri d-astea luate de recrutori din carti. Pai eu, de cand ma stiu, nu am muncit atat de intens ca in ultimii ani, cu job full time ziua, apoi gradinarit seara, cat tinea lumina, iar apoi pictat pana noaptea tarziu in atelier. Zilnic! Iar in week-end, chiar si mai mult de munca acasa. Fara TV, fara alte activitati pe care acum le consider pierdere de timp… Poate oi fi eu exceptia, nu stiu. Dar oamenii astia din HR sunt atat de departe de realitate, sunt condusi de niste cifre statistice si nu ies din ele… Ironic e ca mai vezi zilele astea si titluri ca vaai! nu se mai gasesc oameni specialisti de angajat. Hm… controversata situatie.

Am mai trecut o data printr-o perioada in care cautam job, cand desi aveam firma mea, piata de consultanta si training era la pamant, prin 2009-2010 si atunci, dupa ce am trimis sute de CVuri, fara nici un rezultat, am zis sa incerc altceva, sa fie diferit. Si am trimis mailuri de nu mai mult de fix trei randuri, fara nimic atasat, in care spuneam ca doresc un job, am experienta de senior pe sales si marketing si stiu ca au milioane de CVuri in cosul de gunoi, asa incat nu le mai trimit si eu inca unul, decat daca il solicita ei. Mailul se numea „fara CV atasat!”. O recrutoare, o fata super-desteapta, s-a prins ca e ceva diferit, m-a chemat si uite-asa am gasit un nou job!

Acum e alta situatie, invat sa lucrez pe proiecte, colaborari diverse, in multe domenii, ce bine ca am experienta variata!, asa incat sper ca voi parcurge cat de cat ok si perioada asta cat o mai fi pana la pensie. Iar, daca merge si da rezultate, sigur si dupa.

Sigur, partea cu banii nu mai e la acelasi nivel, da’, hei! cine are nevoie de bani cand pasiunea e mare?

Deci lectia de aici e ca trebuie sa investesti mereu, zi de zi, in viitorul tau, toate resursele: bani, timp, efort. Sigur vor aparea rezultatele pana la urma.

 

Ti-ai sunat mama azi?

Daca da, atunci esti fericit. Faceti-o, sunati-va parintii cat mai des, profitati de perioada cat ii mai aveti, cat mai puteti fi impreuna. Timpul e ireversibil, in finalul filmului cu numele asta chiar scria „timpul distruge tot”! Nu ramanem tineri si frumosi forever. Ei, parintii nostri, cu atat mai mult, se duc primii, asa e mersul firii. Nu mai sunt cei din povestile copilariei, veseli si sanatosi. Mama a fost mai mereu bolnava, eu asa mi-o amintesc. Multe, amestecate, catalizate si de mediul toxic in care a lucrat, in tipografie, asa ca, in timp, toate s-au adunat si, pe langa bolile psihice, a venit si un cancer de san, operat si apoi recidivat dupa 10 ani. De cateva luni in azil, unde avea ingrijire ok si eu o vizitam saptamanal, incercand sa ne asiguram, impreuna cu taica-meu si cu fratele meu Dan, ca petrecem cat mai mult timp cu ea. Din pacate, noi eram cu ea, dar ea nu era cu noi, iar de vina erau multe: cancerul, insuficienta cardiaca, probleme cu glanda tiroida, sindrom discordant, alzheimer, parkinson, fractura de bazin, arsura pe mare parte intr-un accident casnic, off, multe! nu mai stiu cate altele… Le-a dus pe toate pana la sfarsit. In putinele momente cat mai era prezenta, parca-parca ma recunostea, dar apoi disparea rapid in lumea ei, unde se refugia. Si era o lume a amintirilor si a povestilor din tinerete, probabil acolo se simtea mult mai bine si in siguranta. Si poate erau singurele amintiri inca nealterate.

Era greu sa vezi ca omul de langa tine, cat de cat intreg fizic, nu este el, ca tu nu vorbesti cu el, ci cu boala lui, care e parsiva, nu-si arata niciodata adevarata fata, iar tu nu stii de fapt cu cine comunici. Si, ce-i mai rau, nici nu ai cum sa ajuti… Atunci am realizat cat de puternica si bataioasa a fost mama. Cu un trup slabit de suferinte, a reusit sa se ia la tranta in ultimii ani cu atatea boli, incat nu stiu cati oameni mult mai zdraveni ar fi reusit sa duca batalia si sa reziste atata.

Nu te invata nimeni cum e sa iti vezi mama ultima data, ce sa ii zici sau sa faci, ai vazut in filme, dar tot nu esti pregatit niciodata pentru asta. O traiesti si gata. Asadar, ce-am invatat, e sa privesc altfel catre tatal meu, sa-l imbarbatez de fiecare data, sa fie fericit ca a mai prins o zi, ca poate merge la Belciugatele sa mai taie din uscaturi sau sa tunda iarba, ca e pe picioarele lui si se descurca singur, ca, uite-acum, de Craciun, a gatit singur sarmale si au iesit exceptionale! Conflictele de peste ani, sau de cand eram tanar si cu principii de neclintit, s-au mai atenuat acum, le privesc cu alti ochi. Pot trece peste ele, fara orgolii inutile. Mai castigam ceva timp impreuna…

Asa ca, daca-mi permiteti un sfat, sunati-va parintii cat de des puteti! Indiferent de certuri, dificultati, despartiri sau perioade dificile pe care le-ati strabatut, ori ce diferente va despart. Nu uitati, veti fi mereu copiii lor!

 

Scuze, am scris mult si am obosit. Continui maine partea a doua…. Promit!

Majestate, aiasta ce-a fost?…

Maiestate, nici nu stii ce lovitura le-ai dat tuturor bolsevicilor, comunistilor si urmasilor, urmasilor lor. Mortala. Au vazut si ei ce inseamna dragostea unui popor pentru adevaratele repere, adevaratii leaderi, adevaratele valori si adevarata istorie. Care nu iarta si nu uita.

Probabil 90% din populatia actuala a Romaniei, nu l-a prins pe Rege domnind. Deci, marea majoritate vorbim din povesti, amintiri de la ai nostri sau din familie, sau din ceea ce am vazut prin documentare, interviuri sau ce-am mai citit. Fiecare ce-o fi inteles, in legea lui. Insa toti, uniti, am iesit pe strazi, am stat la cozi, am aruncat cu flori, ne-am inchinat, am mers de-a lungul traseului, sau am stat de-a lungul sinei de tren, sau pe peroane prin gari, sa te zarim o clipa. O clipa de Speranta, de Lumina, de Mandrie, de Incredere. Ca parca-parca, putem sa ne ridicam din genunchi si sa ne uitam in sus. Tu ai putut, cand totul iti era impotriva. Si ne-ai aratat ca si noi putem, daca chiar ne dorim asta. Cu moartea pe moarte calcand… parca are un alt sens acum.

A! Si am plans si am jelit. Sincer!

Maiestate, ne-ai ridicat cu tine in stratosfera! Acum depinde doar de noi, de fiecare din noi, cat de mult stam aici, unde e aerul tare, dar atat de curat. Si lumina soarelui, atat de stralucitoare. Om sti sa planam, sa plutim, sa ne mentinem, asa, precum un copil care face primii pasi? Sau vom cadea, iar, in mocirla noastra?… Iar de-atat de sus, caderea uneori poate fi fatala.

Am mai remarcat ceva: oamenii au plans plecarea Regelui, indiferent de optiunile lor politice! Vedeti, exact asta inseama sa fii rege: sa te ridici deasupra mizeriei politicianiste, deasupra discursurilor sforaitoare si a promisiunilor cu salarii si pensii nemuncite si de nicaieri, sa nu ai legatura cu marsaviile care injunghie pe la spate exact esenta unei democratii, justitia, pe care unii o siluiesc din orice pozitie si dupa bunul plac! Sau dupa nevoi, ca asa i-au invatat pe ei comunistii, cu logo-ul lor: „de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi”! Exact asta aplica Dragnea acum in Parlament, comunismul cu fata umana. Dar si fardata cu esente scumpe, mai ales cu esente de ulei de palmieri (ca d-aia si-a cumparat omu’ in Brazilia plantatiile alea) si asortata cu vile somptuoase, si cu bolizi cat mai puternici, si cu averi in toata lumea. Scump, doamna, scump! Dincolo era mai ieftin… Pai, da, la Ceausescu comunismu’ era mai ieftin, ca era frica mare de Sefu’!

Bestia comunista a simtit lovitura! E ranita in orgoliu, simte mirosul de sange, isi arata fata hada si incepe sa-si ranjeasca coltii, sa se apere. Pai, cum adica? Sa dispara asa, intr-o zi, toata istoria masluita de ea, cu ajutorul tancurilor rusilor, timp de 70 de ani? A vazut ce impact enorm pentru Romania si prestigiul ei, ca aproape toate casele regale ale Europei, cel mai albastru sange posibil, s-a unit la Bucuresti si a venit, intr-o recunoastere sincera a valorii si anvergurii Majestatii Sale. Niciunul din cei invitati nu a jucat vreun rol cat de cat aproape de cel jucat de Mihai I in istoria celui de-al doilea razboi mondial, in istoria omenirii, pana la urma. Stiau ca vin nu doar obligati de legaturile de familie, ci si obligati de istorie. Si asta merita respectul nostru!

Hidra rosie a vazut milionul de oameni in toata tara plangandu-si Regele in strada! Restul de pana la 20, sau cati om mai fi, nu cred sa nu fi vazut la televizor Despartirea tarii de Regele sau. Toti cu regret, sau, cel putin cu un nod in gat. Nu poti fi altfel decat mandru, cand esti coplesit de atata bucurie ca Romania poate organiza asa ceva decent si de bun gust, prezenta onorata si de intreaga elita regala europeana, nu aia aleasa, ci aceea cu sange nobil si innobilat, de sute de ani.

Ooo, si ce diferenta mai evidenta decat cea dintre grupul invitatilor de afara si politicienii nostri, crispati, ciobani (sa ma scuze oamenii astia, care muncesc din greu), marlani. Multi la prima generatie incaltata in sandale, cu sosete albe, care s-au ajuns in fruntea unei liste de partid, apoi in fruntea tarii. Si care cred ca toti suntem la fel de prosti, pe cat sunt ei de smecheri. Si care-si fac legile cum vor, doar-doar vor putea sa fure cat vor si, apoi, sa se scape pe ei…

Acum am invatat de la Majestatea Sa un lucru: rabdarea si iertarea. Spunea, intr-un interviu, ca nu trebuie sa ajungem sa uram pe cineva, e gresit, ca asta nu ne face decat rau noua insine, nu celui pe care-l uram. Indiferent cat de ticaloase vor fi noile legi ale justitiei, indiferent ce rahaturi de legi fiscale vor baga astia, acum cred ca va veni, candva, un moment de decontare. In care toate li se vor intoarce in fata si atunci vor fugi, ca potarnichile, care incotro. Sunt convins de asta, dupa ce am vazut reactia Majestatii Sale la mizeriile facute de comunisti, inainte, dar mai ales dupa 90.

Iliescule, si tie iti va veni plata. Fii linistit, nu ma refer la moarte, ci la justitie. Zilele astea comemoram 28 de ani de la o revolutie care nu trebuia sa aiba victime. Era programata in toata Europa de Est, doar la noi a produs peste o mie de morti, ca sa le atarne Iliescu ca breloc, ca decoratie, sa se mandreasca cu ce ne-a mai salvat el de teroristi. Ganditi-va, acum, cand stiti ce inseama adevaratii teroristi prin lume si comparati cu ce definea „terorist” clica FSN in zilele revolutiei…

Cat de impertinent sa fii, ca sef al statului, sa declari ca venirea Regelui in 90 in tara nu a fost o idee buna? Bai, pai tu, cu tac-tu (alt comunist notoriu) si cu toti prietenii tai in crime, ati FURAT tot ce au construit in sute de ani casa regala, familiile boierilor, toate familiile instarite din tara, toti taranii care si-au rupt palmele pe camp ca sa lase ceva copiilor, pe care i-ati denumit chiaburi si repede le-ati pus dignosticul ca au supt sangele poporului. Apoi le-ati confiscat totul si v-ati impartit voi, palate, case, vile, pamanturi, paduri, fabrici, uzine, bijuterii, tablouri si tot ce s-a adunat prin munca atator generatii. Voi ati venit NOAPTEA cu Volgile rusesti, i-ati data afara din casele lor, i-ati trimis la inchisorile comuniste sau la canal, sau direct la executie. Iar pe rege, l-ati indesat intr-un tren de NOAPTE, ca sa dispara cu totul daca se putea, atat din tara, cat si din cartile de istorie.

Regele a renuntat la putere, semnand abdicarea sa, fortata si ilegala, sub santaj, pentru a impiedica impuscarea a peste 1000 de studenti inchisi de comunisti. Iliescu, in schimb, e acuzat de crime impotriva umanitatii, de omorarea a peste 1000 de oameni, acum 28 de ani, ca sa-si poate acorda titlul de “emanat al revolutiei” si sa preia puterea. Fortat si ilegal. Asta e diferenta!

Fiti mandri, comunisti! Traditia de „noaptea ca hotii” pe care ati importat-o de la rusi si implementat-o cu succes in anii de dupa razboi e respectata cu strictete si de Dragnea, Tariceanu si toti lingaii lor. E parte din ADNul lor. Era sa scriu in engleza, DNA… Ptiu, drace!

Pai, Dragnea, esti al treilea om in stat. (Sanchi, hai ca eu stiu ca asta e pentru prostime, sunt convins ca in mintea ta, tu esti al d-intai!) Te-a intalnit, vreodata de cand esti mare tutar, cineva mai cu staif din afara? Te-a primit, sau te-a vizitat? Hmmm,… nu-mi amintesc. Hai, sa-ti zic un pont: i-ai vazut pe invitatii de ieri? Niciunul nu vrea sa dea mana cu condamnati penal. Si nici aia de conduc tarile de unde vin ei, n-ar prea vrea. Te-ai prins?

Scuze, am sarit peste al doilea om, Tariceanu, sluga perfecta a PSD. Despre slugi, numai de bine…

Pai, Nicolicea, acum ca esti tare, frate, seful comisiei nu stiu care, bagat in seama de reporteri si televiziuni, iti dai cu parerea despre legi, dreptate si adevar. De ce nu ai tinut si acum in Parlament acelasi discurs pe care l-ai tinut si-n ’94, cand l-ai vrut pe Rege „persona non grata”? De ce nu ai dat o lege, sau bagai o ordonanta, ceva, ca acum chiar era o urgenta, tocmai murise Regele, sa nu fie primit in tara? De ce nu l-ai intors de pe Otopeni, direct de pe pista, ca doar aveai experienta capatata in 1994? Ca nu era cetatean roman, n-avea pasaport, nu era membru de partid, gaseai tu o mangla, ceva. Ca esti baiat gigel.

Pai, Petrica, zici ca tara nu era pregatita in 1990 sa-l primeasca pe Rege? Da’ tu erai pregatit sa fii prim-ministru? Mmmm? Bai, io cred ca erai: ca doar erai tanar, smecher, oleaca de bataie stiai, limbi stiai, pulover aveai…. Ce mai! Numa’ bun pentru Apaca. Ca sa va dati seama ce hal de om, fosta nevasta a declarat ca Petrica (fara lupul!) mergea la vanatoare in anii lui Ceausescu, pentru ca era nevoit, nu aveau ce manca! Saracii… Cum, ma? Stai tu zeci de ani in vilele partidului, cresti in gasca cu toti copiii nomenclaturistilor, faci tu studii la Tolouse pe vremea lu’ Ceausescu, ai acces la magazinele speciale ale PCR si nu aveai ce manca? Apropo, cel mai misto titlu dupa 90, in Catavencu ala original, de-atunci: „Petrica, ai mancat salam cu Zoia?”

Dar vila de protocol in care ati stat, tu si fosta ta, Mioara (chiar, i-oi fi zis vreodata Miorita?), ea ramanand acolo fara drept si fara sa plateasca, muuulti ani dupa ce nu mai avea voie si dupa ce tu fugisi la alta mandra, era construita de taticul tau, de Walter? Sau era tot vila d-aia rechizitionata, adica furata NOAPTEA de la niste „dusmani ai poporului”?

Hai, pa! Te las, revin alta data la tine, apropos de 1 decmbrie 1990, la Alba Iulia, cand ai facut ce-ai facut Seniorului Coposu…

Pai, Olguto, cum se poate, fata, sa-ti tradezi in asa hal adevaratele repere morale si valori si sa organizezi tu ceremonie de depunere de coroane de flori pentru Rege, inconjurata de mii de…, care te urmeaza ca turma? Cand tu ai facut spume in partidul Tribunului Vadim, injurandu-l pe Rege cu toate cuvintele, abjectia si mizeria din dotare. Ca doar asa te-ai afirmat in politica, de-a dreapta lu’ Vadim. Care (culmea imbecilitatii) si-a numit partidul Romania Mare si-i injura cu stropi pe cei care chiar au infaptuit Romania Mare… Daca s-ar ivi Vadim acum, ar zice ca ai „intinat valorile comunismului”, exact cum a zis Iliescu, gurul sleahtei comuniste de dupa ‚’90, despre Impuscatul. Cred ca ti-ar crapa obrazul de rusine. Sau nu!

Of, mai copii, v-as mai povesti ca abia ce m-am starnit. Lista e lunga, din pacate, dar eu nu mai am vlaga acum, obosesc repede in zilele astea.

Din pacate, inertia maretiei momentului nu a tinut mult, nici macar cateva minute! Efectiv imediat dupa inmormantare, am vazut titluri: cum se imparte averea regelui, cine ce ia, ce si cui ii revina, adevarul crunt despre asa-zisa familie regala si alte cate si mai cate mizerii… Depinde de fiecare din noi cum plutim mai departe, cat de tare ne deschidem aripile, cat de mult luam aerul tare-n piept si cat de tare ne bucuram de stalucirea soarelui. Care de-aici, de sus, se vede mai aproape.  Cativa om cadea! Dar nu toti… Asta e Speranta!

D’aia Daia tot insista cu oaia: ei ne cred turma. Insa unii avem aripi…

Majestatea Sa ne-a arătat Calea Victoriei!

(Imi cer scuze de la inceput: postul asta e dezlanat, dar l-am scris intr-o accentuata stare de emotie si oboseala, dupa excursia de azi la Palat. Poate aberez, insa sunt gandurile mele, ce-mi vin de-a valma, nu le pot randui … Puteam sa nu-l scriu? Evident. Dar am VRUT!)

Zilele acestea, Majestatea Sa a aratat poporului roman Calea Victoriei! Ne-a unit asa cum nu a facut-o nimeni si nimic dupa 1989, ne-a adus pe toti impreuna si ne-a aratat-o, clar, fara echivoc. Cu un gest simplu, cu mana, a dat perdeaua la o parte, sa alunge ceata, sa vedem Calea. Pentru el un gest simplu, direct, natural, asa cum si-a trait intreaga viata, cu principii sanatoase, puternice, de la care n-a abdicat niciodata. Indiferent pretul platit. Si-a platit!

Care e Calea Victoriei? Simplu: responsabilitate, cinste, loialitate, onoare, determinare, devotament, hotarare. Insa, oare vom sti s-o urmam?

Majestatea Sa a fost un rege al faptelor, al deciziilor dure, mai ales cand nimeni nu le indraznea. Nu a avut de luptat doar cu fascismul si cu comunismul, ci si cu tatal sau! Ce adversari mai redutabili poate avea un destin atat de tragic? Abia de acum inainte vom afla, rolul lui adevarat in istorie, nu ala spoit de comunisti si de urmasii lor de azi. Nu era un rege al cuvintelor, folosea putine. Dar cat de bogate de seva mesajele sale! Peste tot, gasim acum citate ale Regelui, de fapt gandurile lui de zi cu zi, nu erau destinate nemuririi, insa atat de concis si de elocvent le transmitea, incat raman nemuritoare, adevarate pilde. Cat priveste discursul din Parlament, la implinirea a 90 de ani, e de invatat pe dinafara. Veti observa ca nu poti scoate, ori adauga nicio virgula acolo, fara sa-l strici. E perfect!

De cateva zile, tot imi planificam cum as putea, cat de cat, sa ajung sa-mi prezint omagiul Majestatii Sale. Din pacate, exact in perioada asta, corpul meu m-a tradat si nu ma ajuta. Impreuna cu Ana, am reusit sa ajung la Palat, sa lasam o floare. Pentru mine, chiar drumul de unde am reusit sa parchez, pana la Palat si inapoi, a fost ca o escaladare pe Everest. Fara masca de oxigen. Mi-as fi dorit enorm sa pot intra, dar nu aveam cum sa rezist atatea ore la coada. Insa sunt atat de fericit ca am fost acolo, pentru ca am descoperit o alta Romanie. De fapt, mai multe Romanii!

Romania demna, care-si onoreaza cum se cuvine eroii, Romania civilizata, care pastreaza toate regulile bunului simt, Romania curata, chiar daca vorbim de prezenta a mii de oameni, Romania generoasa, care a umplut gardurile Palatului Regal cu milioane de flori, jerbe, coroane si mesaje, Romania viitorului, care si-a adus copiii sa vada Regele, Romania organizata, care incerca sa imparta florile pentru a impodobi toata lungimea gardului Palatului, Romania milostiva, plina de grija pentru cel de langa, Romania decenta, care trece pe langa tine in liniste si-ti respecta durerea, Romania eleganta, care poate organiza astfel de evenimente la un nivel de elita, impecabil…. Si am vazut, cu ochii mintii, si o Romanie a Sperantei, de parca maduva noastra de romani nu moare, nu e uscata, palpaie si poate reinvia.

Mii de oameni de toate varstele sau conditiile, tristi, insa demni: au venit la Rege! Copii imbracati in costume populare, din zonele lor…. Cata emotie iti poate transmite un astfel de moment, parca esti bombardat din toate partile, e greu de descris. Se poate simti doar acolo, in mijlocul oamenilor, unde vibratiile sunt percepute direct. Parca si Bucurestiul arata mai bine astazi.

Stiu ca un astfel de moment in viata, chiar daca trist, este UNIC. Nu l-am mai trait, nu-l voi mai trai, cu siguranta. Nimeni, in Romania, nu ne va mai aduna impreuna asa cum a facut-o Majestatea Sa.

Cei mai in varsta, au prins inmormantarea lui Dej, din 1965. Imi amintesc, aveam cinci ani, ca am vazut-o la televizor, aveau bunicii mei un televizor Rubin 102, rusesc, d-ala care avea si aparat de radio sub ecran. Atunci, pe toti i-a obligat scoala, facultatea, serviciul, partidul, sa vina la coada. Taica-meu imi spunea ca a stat la coada, de undeva de pe Splai, unde se termina Calea Victoriei, adica de la fosta Opereta (pe locul gemenilor Sitraco). Vedeti, asta este diferenta dintre dictatura comunista si o societate libera: atunci oamenii erau obligati sa stea la coada, acum vin de buna voie. Parca e, nu-i asa, razbunarea tuturor cozilor comuniste la care am stat, cu orele, cateodata toata noaptea, pentru ratia de ulei si zahar si carne.

Sunt si voci care comenteaza una si alta despre familia regala in zilele astea. Mai, oameni buni, in mod normal, cand moare cineva, familia are trei zile de rezistat pana la inmormantare, in care trebuie sa traverseze toate emotiile, oboseala, stresul, nesomnul, priveghiul, despartirea, organizarea, tot. Pai noi aici vorbim de 11 zile si atatea locuri si situatii in care oamenii astia trebuie sa reziste la tot acest calvar. Plus emotiile de toate felurile, mai ales cand stii ca vin la inmormantare atatea familii regale ale Europei si cand stii ca toti ochii sunt pe tine. Credeti ca e usor?

Si ia nu va mai mirati ca vremea a fost si va fi asa blanda, pana la inmormantare, desi e mijlocul lui decembrie: Regele e Unsul lui Dumnezeu pe Pamant, deci….

Multi intreaba de ce abia ACUM isi arata romanii dragostea fata de Regele lor? Ce-au asteptat pana acum atata amar de ani? Pai, imediat atunci dupa Revolutie, nu eram pregatiti. Eram deformati si virusati de 50 de ani de minciuni comuniste, ca Regele a fugit cu vagoane cu aur si tablouri. Acum au aparut profesori de istorie, care au venit la catafac si si-au facut „mea culpa” exact gestul facut de speakerii de la TVR imediat la Revolutie, explicand de ce au fost fortati sa minta in perioada comunista. Mi se pare ca istoria se repeta si, cine nu o intelege exact, este osandit sa o repete…

Totusi, de ce trebuie sa moara cineva, pentru a fi apreciat in Piata Mare? Eee, asta poate ca e legata de ideea de sacrificiu, care face parte din reteta, daca vrei sa construiesti ceva durabil. Credeti ca intamplator Mesterul Manole construieste „pe Arges in jos”, adica exact la Manastirea de la Curtea de Arges, unde maine Regele va fi inmormantat? Nu, totul este scris in carti si este semnul ca, de ce nu? poate Regele Mihai I este Christosul romanilor, care si-a jertfit viata pentru ei. Poate ca de aici ne va veni izbavirea si, la Centenar, Romania va fi mai unita, mai puternica. Nici nu ne dam seama ce forta avem, noi romanii, daca ni se arata Calea cea adevarata, Calea Victoriei noastre!

Sunt obosit, da’ fericit ca am fost azi la Rege, mi-a aratat o alta Romanie.

Stiti ce misto e?

România a abdicat de Rege… Ne iartă, Majestate!

Copii, azi vă voi vorbi despre o poveste. Căci ce cuvânt poate fi mai potrivit atunci când este vorba despre viața unui REGE. A fost Regele României în două rânduri, ambele complet nepotrivite. Prima dată, copil, era doar un aranjament al adulților din jurul lui. Deciziile erau luate de altii, in timp ce Mihăiță era în camera lui de joacă de la Palatul Peleș, de la etajul al doilea, plină de jucăriile și căluțul de lemn nelipsit din viața oricărui băiețel. Am vizitat camera aia și m-a marcat simplitatea și eleganța locului.

A doua oară a fost la 18 ani, după abdicarea tatălui său, Carol al ll-lea. Erau cele mai cumplite vremuri care s-au abătut vreodată asupra Europei, al doilea război mondial. Deci vă dați seama ce decizii trebuia să ia un puști de 18 ani, in acele vremuri, și cu ce responsabilitate pe umeri. Tatăl său n-a reușit să facă față, s-a dat la o parte.

Iar, ca povestea sa fie și mai dramatică, in câțiva ani trebuia să treacă de la a negocia cu Germania lui Hitler, la URSSul lui Stalin. Cele două cancere ale secolului XX.

Și asta în doar câțiva ani. Nu cred să existe în istorie un caz de un dramatism asemănător…

Și asta nu avea să se termine aici. Forțat să abdice și să plece în exil, unde-și reînceapă viața de la 0-0, muncește orice, să-și țină familia. Propaganda comunistă a băgat-o p-aia că a plecat din țară cu un tren plin cu tablouri și cu aur. Păi, atunci, ce rost avea să lucreze broker pe Wall Street?

La revoluție, când am auzit că Regele vine in țară, am avut un șoc. Pentru mine, tot ce însemna al doilea război mondial și perioada, era preistorie, toate erau moarte și învelite-n ziare.

A venit în 1990 Principesa Margareta, a bătut palma cu Petre Roman, premierul de-atunci și au stabilit că Regele poate veni în țară. In buna tradiție bolșevică, instalată ca putere FSN după revoluție, una vorbim si-alta facem. Așa încât, când a venit Regele la Otopeni, a trecut cu greu, totuși, de vamă și a plecat spre Curtea de Arges. Atunci s-a întâmplat cel mai îngrozitor lucru imaginabil: l-au oprit pe autostrada București-Pitești, cu armele, și l-au escortat înapoi la Otopeni, pentru a-l expulza!!! Cât de josnic, mizerabil, fără inimă să fi fost Ion Iliescu, să acționeze în acest cel mai oribil mod cu putință?

Îi era frică de Rege? Bineînțeles. Dacă era băiat deștept, trebuia să facă un referendum, atunci în 1992, când a venit Regele de Paști si a venit un milion de oameni să-l vadă. Cu TVR Liberă în control total FSN, ca televiziune unică, cu o mișcare regalistă coagulată doar in București, iar în țară doar niște rămășițe, rezultatele nu ar fi ridicat mai mult de 12-15% doritori de monarhie. Apoi se liniștea toată treabă și Ilici apărea ca un mare democrat. De ce n-a făcut-o? Pentru că se… aia pe el de frică. Aaa,… și că n-a fost băiat gigel.

L-am văzut pe Majestatea Sa, prin 97-98, la Putna, de Sfânta Mărie Mare. Venise lumea, câtă frunză, câtă iarbă, odată că era hramul Bisericii, da’ mai ales că asista la slujbă Regele României. Nu am văzut în viața mea atâtea trăsuri ce coborau de pe pantele din jurul Putnei,  toate împodobite cu macatele “ale bune”, armăsarii toți frumos țesălați,  cu ciucurii lor  roșii la urechi, ca să fie de deochi, atâtea straie de sărbătoare purtate cu mândrie de oamenii buluc. Acolo văzut un bătrân, cred că așa, pe la 70, îmbrăcat în ițari de un alb ca laptele, o ie brodată bogat, total albă, opinci de-alea de pe vremea lui Ion Creangă. Cea mai tare piesă era un brâu de piele, lat la vreo 30  cm, pe care-l purta maiestos. Parul alb, fără chelie și o mustață d-aia răsucită la vârfuri. Mergea pe uliță, parcă venind din ale lumi, nu se uita decât înainte, toți îi făceau loc, parcă cu respect. De multe ori, împreună cu Ana, ne amintim de acea apariție.

Când eram copil, mereu ii ceream bunicului meu să-mi povestească din război. El era născut în 1916, cu cinci ani mai mare decât Regele, a făcut războiul la geniu și avea multe de povestit. Cel mai mult îmi plăcea un episod pe care-l povestea cu o emoție deosebită. El  conducea un pluton ce lucra la drumul dintre Sinaia și Cota 1400, ăla prin pădure. Era în timpul războiului, nu știu anul. De multe ori, prin pădure, venea la ei, călare pe un cal bălan, însuși Regele Mihai l. Venea să vadă mersul lucrărilor, bunicul meu, fiind comandant de  pluton îi raporta, saluta, iar apoi Regele dădea mâna cu el. Niciodata Regele nu era însoțit, deși era  vreme de război. Și, așa povestea bunicul,  mereu calul era bălan, nu alb….

 Regele Mihai I al României a plecat. S-a tras cortina peste cea mai glorioasă pagina a României: Monarhia. Cea care a modernizat tara, până când au venit comuniștii și-au făcut-o țăndări.

Viața Regelui Nostru a acoperit cele mai extreme evoluții ale istoriei românilor. De la cea mai rapidă modernizare a țării în perioada antebelică, la cel mai devastator război al omenirii, de la cea mai modernă Constituție europeană, până la cea mai neagră gaură a istoriei, comunismul.

Ca să puteți vedea diferența dintre elitele României din regalitate și din comunism și post-comunismul de-acum, comparați oamenii politici începând cu Regele Mihai, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, cu oricare alții, de sorginte bolșevică, din ultimii șaptezeci de ani. Terminând cu mizeria aia de senator, Șerban Nicolae, pe care l-ați auzit cum vorbea sub cupola Parlamentului.

Sub aceeași cupola unde Regele Nostru a ținut, în doar câteva cuvinte, un discurs ce ar trebui săpat în stâncă!

Sper să pot ieși din spital să asist la trecerea cortegiului funerar. Coincidența face că am mai fost într-o astfel de situatie: la moartea lui Corneliu Coposu, când a fost un mare marș prin București, ultimul lui drum.

Hei, copii, asta a fost povestea tristă de azi, despre un rege și regatul lui, adormit…

Noapte bună, copii!