Tag: primul sarut

Posted on

Primul meu sarut – ultima parte…

Bunicii mei

Prima parte o gasesti aici, iar a doua, aici.

… Cand s-a terminat totul, am plecat impreuna catre casa ei. Era destul de departe, cativa kilometri, tocmai in Betegi, un alt „cartier” al satului. Dar ce putea fi mai frumos decat sa mergi pe ulitele satului, sub cerul senin si o luna ce-mi aduc aminte ca era maiestoasa, alaturi de o fata despre care ti-ai facut atatea vise. Si care, in clipele alea era idealul tau de adolescent. Pentru ca nu v-am zis, era inalta aproape cat mine, insa un corp atletic de 17 ani, parca-mi spusese ca facea handbal la liceu. Avea parul saten deschis, drept, tuns „castron”. Si mai avea ceva: niste ochi la care niciodata nu am putut sa lipesc o culoare… virau in verde, caprui deschis, cateodata chiar spre galben, ca de pisica. Cu o atitudine atat de hotarata si de directa, incat uneori ma lasa fara replica. Desi, mai mereu am avut cuvintele la mine. Facea apropo-uri de care ma prindeam tarziu, poate cateodata deloc. Adevarul e ca mereu m-au atras fetele pe care le simteam mai destepte decat mine…

Bunicii mei

Bunica mea, Maria Cristea si bunicul meu, preotul Gheorghe Cristea (Popa Gogu)

Aveam senzatii amestecate, as fi vrut ca drumul pana la ea acasa sa tina toata noaptea, pe de alta parte mi-as fi dorit sa zbor cat mai repede pana acolo. Nu stiam ce ma astepta, insa tocmai asta cred ca ma incita incredibil. Am ajuns la ea la poarta, unde ne-am asezat pe pat – adica acea banca lipita de gard, care era la toate portile din zona aia. Daca va uitati la filmul „Morometii”, veti intelege exact cum aratau. Filmul ala mi s-a lipit de suflet, de parca ar fi fost filmat de mine, la Râca, in copilaria mea… Sper ca si partea a doua a filmului, ce are azi avanpremiera si se va lansa national acum, in noiembrie, si care e tot in regia lui Stere Gulea, sa fie la fel de reusita.

Ea stia exact ce face. Eu eram un putoi de cinspe ani, cu doi ani mai mic decat ea (la varsta aia conteaza enorm!), care nu stiu de ce ii cazuse cu tronc, si, probabil, faptul ca eram din Bucuresti o facuse curioasa sa vada ce hram port. Sau, poate, chiar ii placea de mine? Acolo, pe acel pat am fost sarutat prima oara! Imi amintesc de tot ce era in jurul meu, satul, casele, pomii, reprezenta un singur contur negru. Iar deasupra era cerul luminat de milioane de stele. Din cand in cand, pe acest cer aparea silueta ei, care se apleca peste mine sa ma sarute si imi intuneca toata privirea. Ohoo,… si tot creierul! Ca eram in al miilea cer, deja aveam in cap toate filmele de dragoste din anii aia, muzica zbarnaia in creierii mei, iar cuvinte nu prea mai aveam. Tot limbajul meu se redusese, de fapt, la body language 😊 Cu mainile si cu degetele plimbandu-le peste tot, cu limba, ascultam, invatam si spuneam o poveste despre cum e sa descoperi primele clipe de saruturi ale unui adolescent.

Nu mai tin minte nimic altceva… doar ca ea, acolo, intre doua saruturi si imbratisari, mi-a aratat Carul Mare, Carul Mic si Steaua Polara. Erau singurele repere pe care le puteam gasi in noapte. Si pe care in noaptea aia de mijloc de august le-am invatat pentru toata viata.  De atunci, mereu le recunosc in secunda unu cand ma uit pe cer noaptea. Spre dimineata am plecat spre casa bunicilor mai mult fugind decat mergand, eram the king of the world, nu mai aveam loc in mine de cat de fericit eram.

Ne-am mai intalnit dupa aceea la ea acasa, peste cateva zile. Era ziua, cu toata lumea acolo, dar nu mai avea farmecul acelei nopti, desi toti din casa isi faceau de treaba pe-afara, prin curte si prin gradina, noi fiind lasati singuri in casa. Nimic. Dupa aceea, milioane de regrete pe capul meu, ca trebuia sa fac aia sau ailalta, sau sa zic altceva, sau sa profit de cate-un semn primit sau aluzie facuta…

In toamna, a venit ea in Bucuresti si m-a sunat sa ne vedem. Statea o noapte in oras impreuan ca maica-sa si luasera o camera la Hotel Astoria, ala exact de langa Gara de Nord. Mi-a spus sa vin dupa amiaza, cat era mama ei plecata sa rezolve nu stiu ce. Cu chiu cu vai am ajuns la ea in camera, pentru ca pe atunci nu puteai intra in hotel daca nu erai cazat acolo, decat daca aratai buletinul si dovedeai ca stai acolo. Sau daca dadeai un bacsis la portar. In camera batea un soare crancen, iar eu nu stiam cum sa fac intuneric, ca doar-doar reluam seria de saruturi de unde o intrerupsesem… La hotelul ala, la geamuri,  erau jaluzele exterioare, care aveau o banda textila verticala in camera, pe langa geam, de unde manevrai jaluzelele. Pentru a le ridica trageai de banda inspre jos, dar pentru a le cobori, nu stiam cum se procedeaza. Si tot am tras de banda aia in sus, de mi s-au inrosit mainile. Un milimetru nu s-au miscat alea! Reusisem doar sa ridic jaluzelele la maxim, iar soarele lumina din plin camera de hotel, Asa, ca… nicio sansa la intimitate. Iar pe lumina aia, la varsta aia, eram atat de rusinat, incat nu eram in stare sa misc nimic. Multi ani dupa aceea, am aflat cum se proceda: trageai de banda aia textila din partea de jos, de la perete spre tine si ele coborau singure, datorita greutatii lor… Atat de simplu, iar eu atat de fraier. Asa am ratat poate o alta experienta de neuitat.

In noaptea aia fermecata, am ajuns acasa la bunici tarziu, bajbaind pe intuneric pe ulitele satului, mai mult saltand de fapt, obosit, plin de praf si glod, dar si atat de plin de mine, incat eram in stare sa ii trezesc pe bunici sa le povestesc ce tare sunt! Nu am facut-o. Si nici nu le-am povestit. Nici lor si nimanui altcuiva… pana la voi. Acum, dupa 40 de ani, banuiesc ca s-a prescris, nu?

Asta imi amintesc, ca era spre dimineata, deja luni si m-am dus la patul unde dormea bunica mea si am trezit-o usor. M-a intrebat, usor speriata „ce e, ce s-a intamplat?” Am pupat-o si i-am zis: „La multi ani!”. O chema Maria.

Posted on

Primul sărut… la balul de Sfânta Maria

V-am mai povestit aici despre vacanțele mele de vară din copilărie, pe care le petreceam la țară, la bunici. Satul e la granița dintre Argeș și Teleorman (eheee, pe vremea aia nici nu bănuiam io ce importanță strategică va avea Teleormanul în istoria actuală a României…) și se numește Râca.


Era un sat destul de mare, însă sărăcăcios, dar cu ochii de-atunci nu vedeam asta. Vedeam doar copii și tineri care se aflau si ei in vacanță si umpleau viața rurală cu vitalitatea și veselia lor. Satul a fost electrificat după 1972, până atunci toți luminam cu lampa de pe pereți. Și acum îmi amintesc atât lumina palidă, umbrele alungite pe pereți, peretele afumat din dreptul lămpii, cât și mirosul de gaz ars.
Peste vară, cele mai importante evenimente pentru mine la țară erau târgurile de la Tătărăști, de Sfântul Ilie și de Sfânta Maria. Asta era la vreo 10 km pe câmp și prin păduri. Mulți mergeau cu căruțele si mă lipeam si eu de câte una, de fiecare dată. Nu tot satul mergea, dar cu siguranță toți tinerii din sat erau acolo. Era un fel de must see, un fel de UNTOLD local.
Îmi amintesc de-o anumită vară, era cel mai probabil cea dintre a opta și a noua, când tocmai reușisem la examenul de admitere la liceu, și tare eram mândru!
În vara aia veniseră unii de la județeana de partid, de la cultură, să propage proiecția de filme cât mai adânc în rural și în fiecare seară puneau câte un film, mutându-se în mai multe cătune ale satului. Neavând altceva de făcut, mergeam zilnic cu caravana aia și ajunsesem să știu toate filmele pe dinafară. Chiar mă învățaseră proiecționiștii cum să schimb rolele și am dat și eu o mână de ajutor. Ei stăteau la o bere și o țigară și eu le făceam treaba. Dar ce important eram, nu?  🙂

Îmi amintesc că filmul era o comedie, “Cel Alb, Cel Galben si Cel Negru”, cu Giuliano Gemma, Eli Wallach si cu… Sakura Shin Me 🙂 Filmele începeau seara, cam după nouă, pentru că fiind proiecții afară, era nevoie să fie întuneric cât de cât. Și mai era un motiv. Vara, peste zi, nu prea era nimeni în sat. Toți erau plecați să muncească la câmp, la CAP, sau la islaz cu vacile sau caprele.
După proiecție, tinerii se adunau la cineva acasă, de fapt în fața porții, de-a lungul șanțului, la ceea ce ei numeau “furcărie”, am făcut io analogia cu așa-numita șezătoare. Toți spuneau bancuri, sau se povesteau diverse chestii de peste zi. La spus bancuri m-am priceput mereu, așa ca nu a durat mult până să devin o vedetă a șanțului 🙂  Mai pe ascuns, băieții mai luau câte o gură de țuică, dar moderat și nu se întâmpla nimic mai mult de atât. Se simțea în aer că plutea un fel de excitare, cumva așa, de grup. Și fetele erau parte din joc, iar cele mai multe furcării erau în fața curților de fete. Nu știu de ce. Însă părinții lor nu ieșeau afară să ne controleze. Totul părea că este de la sine înțeles, toți acceptau asta. Mă gândeam că niciodată în București, la douășpe noaptea, vreun tată nu ar fi lăsat-o pe fata lui cu tot felul de golani adunați în fața scării.

Nu erau excese, era perioada aia din adolescență cu atingeri nevinovate, la care după aceea te gândești ani de zile. Câteodată mai dispărea în porumb câte-o pereche, în grădinile alăturate, dar așa, pe ferite. Cele mai tari isprăvi pe care le auzeam mai apoi, de la băieții mai mari ca mine și mai lăudăroși, erau doar că s-au sărutat, sau că au reușit să-i mângâie sânii vreunei fătuce, sau maxim, să atingă pentru o secundă zona cea mai fierbinte și atractivă pentru visele adolescenței. Pe care n-o defineam, dar toți știam că e ACOLO!
Eram la una din furcării și la un moment dat vine lângă mine pe șanț o fată pe care o mai văzusem și chiar remarcasem în ultimele zile. Era înaltă, cam cât mine, cu o față mai băiețoasă, cu parul șaten, drept, tuns castron, la baza gâtului. Nu o știam și am aflat mai apoi stătea undeva în Betegi, cătunul în care se făcuse proiecția de film în seara aia. M-a întrebat ce fac, mi-a spus cine e ai a cui e.
Aici trebuie să intervin un pic. Pe vremea aia, la țară fiecare era “al cuiva”. Eu degeaba eram Mircea, nu știa nimeni. Dacă ziceam că sunt “al lu’ Mălăețu”, sau nepotul lu’ popa Gogu, abia atunci căpătam o identitate. Atunci lumea din sat știa cui să i te aloce, unde să te poziționeze.
I-am spus cine sunt si al cui, mi-a spus că știa deja 🙂 Făcea liceul la Pitești, era mai mare decât mine cu doi ani.
Am povestit apoi mult timp, iar cand s-a spart gașca, i-am propus să o conduc acasă. Așa văzusem io că se face în filme…
Am vorbit tot felul de baliverne, care în momentele alea era adevărurile universale ale omenirii! La sfarsit, eram la gard la ea, lângă poartă, înainte să fugă la ea-n curte, mi-a spus că să ne vedem a doua zi la Căminul Cultural, că va fi discotecă, pentru Sfânta Maria. I-am zis că da, sigur vin, mai ales că locul era lângă casa bunicilor mei.
In drum spre casă, pe ulițele intunecate, să vă mai zic că zburam? Nu mai conta nimic, nici bulgării de pământ de care mă loveam accidental, în șanțurile făcute de tractoare în glodul drumului, că nu vedeam nimic pe jos, nici nu ma mai speriam că treceam pe lângă cimitir în crucea nopții, nici câinii asmuțiți asupra mea de prin diverse curti.
Atunci m-a învățat un tip din sat cum să mă apăr de câinii agresivi. Săracu’, era beteag și avea un defect de mișcare care-l făcea o țintă ușoară și predilectă pentru copiii din sat când voiau să chinuie pe cineva. El era un om blând, dar atunci când era atacat devenea iritat și răspundea înjurând. Avea mereu un ciomag la el, în care se sprijinea ca să meargă, cât de cât, ca un baston. Stan Nebunul îl știa tot satul, dar eu îi spuneam domnu’ Stan, că venea mai mereu la bunică-meu să se spovedească, să mai vorbească de una-alta și uneori să mai primească colaci, prescură și altele, ce se dădea de pomană.
Bunicul, tatăl mamei mele, preot în sat de mulți ani, repartizat acolo imediat după ce a absolvit Seminarul, era un om blajin. Înalt, subțire, mulți dintre cei care l-au cunoscut spuneau că eu lui îi semăn. Ei au fost cinci frați. Două fete și trei băieți. O fată profesor, el preot, restul doctori. Foarte talentat, cânta la vioară nemaipomenit, era un om de o cultură rară. Citise mult și încă citea deseori când eram eu pe-acolo. Nu prea le avea cu munca fizică, dar se ajuta cu oamenii din sat, pe care-i chema la pomi, gradină și ce mai aveau ei acolo.
Pe el îl chema Gheorghe Cristea, dar toți în sat îi spuneau popa Gogu.

Duminica dimineața era nelipsit de pe terenul de fotbal din centrul satului. Acolo se jucau meciuri în divizia județeană, sau ce-o fi fost, iar el mereu era arbitru 🙂 Era respectat de toți oamenii din sat, iar eu simțeam așa, ca o onoare, să declar că sunt nepotul lui.
Pe vremea aia, pentru a primi parohie, trebuia să fii căsătorit. Așa că s-a însurat cu fata celui mai bogat om din sat, care avea magazinul de acolo. Parcă și cârciumă, nu sunt sigur. Oricum, au avut premisele unei căsătorii minunate. Până a venit războiul, apoi comuniștii, i-au trecut la chiaburi și le-au luat totul. Bunică-meu a scăpat de pușcărie, nu știu cum și a rămas preot în sat. Niciuna din fetele lui, nici maica-mea, nici mătușă-mea Diana, nu au avut voie să dea la facultate… Așa se scrie istoria.

Ohooo,… se vede că nu știu să scriu!!! Am început să povestesc despre primul meu sărut si am ajuns în bălării, la comuniști…
Scuze! E târziu, sunt obosit, sigur revin cu continuarea.