Vara, mereu ma duceau ai mei in vacanta la bunici. Acolo era misto, aveam ambele perechi de bunici in acelasi sat, nu ma plictiseam. Pe la bunica-mea din partea tatalui, venea mai mereu in vizita o vara de-a ei, cu treburi, ca la tara. Stia ca e un copil in casa (io!) si, pentru ca taranii-s oameni cu bun-simt d’ala adevarat, pur, voia sa aduca ceva, cadou pentru mine. Cum adica sa vii cu mana goala in vizita?
Si imi amintesc ca de multe ori aducea cate doua-trei nuci. O intrebam unde a gasit nucile? Pai, de la ciori! Zboara cu ele-n plisc si cateodata le mai scapa, iar eu le-am gasit pe ulita cand veneam incoace si ti le-am adus.
Luam nucile, multumeam frumos si plecam. Ete, na! Auzi, de la ciori, cine-a mai auzit asa ceva?… Evident, nu credeam o iota din partea cu ciorile.
Imi amintesc si cum ma rugam ce copiii din sat sa ma ia si pe mine dimineata cand mergeau cu vacile la pascut, la islaz… Ei chiar nu intelegeau ce dracu’ m-a apucat, sa ajung sa-mi doresc pe bune asa ceva. Normal, are fite de bucurestean. Eu chiar eram sincer, aveam in cap numai filme si carti cu viata la tara, varianta bucolica.
Noaptea mergeam pe la diverse curti, unde stateau fete, la „furcarie”. Dar asta e o alta poveste, pentru altadata…
Eeee,… si-uite ca acum, cu cincizeci de ani mai tarziu, mi-am amintit de povestea asta cu nucile. Care se pare ca e adevarata! Nucile astea din fotografie sunt gasite pe alee (de, am evoluat, nu mai e ulita). Si acum chiar sunt convins ca sunt de la ciori! Odata, eram cu Mircea (fiul meu cel mare) in masina si am vazut o cioara care dadea drumul din cioc unei nuci, exact pe carosabil, ca sa treaca masinile peste ea, s-o sparga. Apoi venea ea sa-i culeaga miezul. Stiu ca parca sunt considerate unele dintre cele mai destepte specii…
Oare de ce trebuie sa treaca atatia ani peste noi, ca sa ne dam seama ca, de fapt, povestile din copilarie sunt adevarate?
