Pongo Archives | Postul Zilei

Zilele trecute a aparut in toata presa un video cu un schior care era urmarit de un urs pe partia de la Clabucet. Pana la urma, totul s-a terminat cu bine, tipul a avut prezenta de spirit sa isi arunce rucsacul din spate, astfel incat ursul s-a dus sa miroasa ce era acolo, poate ceva sendvisuri care ii miroseau a mancare si de aici si urmarirea. Intr-o astfel de situatie, cine e de vina, omul sau animalul? Sincer, pararea mea este ca animalul nu este niciodata de vina. No matter what!

Cineva important spunea, odata, ca gradul de civilizatie al unui popor se masoara prin modul in care oamenii se comporta cu animalele. Sau poate ca acel cineva nu era important. Sau poate ca nu a spus-o nimeni…

Daca e asa, atunci o spun io!

Vad in ultima perioada j’de mii de titluri despre animale hacuite, jupuite, impuscate, chinuite… De catre OAMENI. In special de Craciun, cand peste tot apar oameni fotografiati alaturi de porcii taiati, sau care sunt parliti cu flacara.

Bai, animalelor! (si aici ma adresez, precum Ion Iliescu, oamenilor, de fapt!) Chiar nu aveti inima in voi? Ce rau v-au facut, ma, caii aia de-i biciuiti, cainii aia de-i spanzurati, pisicile alea de le calcati cu cacaturile alea de BMW third hand (ca second nu mai sunt de mult!), porcii aia mistreti pe care ii aduceti in fata pustilor maharilor din lume, adusi la Balc o data pe an?

Ele sunt, la fel ca voi, fiinte vii, lasate de Dumnezeu, sau de Natura pe Pamant. Ele au viata data, ca si voua, intr-o secunda celesta si magnifica. Cu ce drept le curmati voi timpul, sau le chinuiti? Sunteti mai breji, sau mai destepti, ori mai importanti pentru Univers? Sigur, nu!

O ardeti vai mama voastra, cel mai probabil sunteti niste loseri care nu au iubit nicioata o fata sau un baiat cu adevarat, pentru ca altfel nu s-ar acumula atata hate, otrava si frustrare in voi.

Era un film prin anii saptezeci, Bless the Beasts and the Children / Binecuvantati Animalele si Copiii, la care pana si comunistii faceau reclama la televizor. Desi era american, respectiv capitalist. Asadar, iubirea fata de animale nu tine nici macar de politic. Tine doar de cat de OM poti sa fii!

Am adoptat, incepand de acum vreo 20 de ani, tot felul de animale: papagali, pesti, pisici si caini. Am invatat ca si ele au aceleasi drepturi ca si noi, la o viata fericita, sigura, ca au sentimente si, evident, instincte. Dar cel mai important e ca am invatat sa le si sa ne iubim. Orice animal simte cand e iubit, hranit si protejat de proprietarii lui, Si cuvantul asta “proprietari” mi se pare nepotrivit, dar nu am gasit alta rima…

Acum un an am adaugat famiiei noastre doi caini, ambii adoptati, din motive cu totul diferite. Probabil stiti povestea… Pongo avea 10 ani, ramasese fara stapana si ne-a fost mila sa fie trimis la adapost. Pe Cara am gasit-o pe strada, dupa doar o saptamana, pe cand il plimbam pe Pongo. A fost greu, recunosc, la inceput, mai ales cu Cara, atunci foarte mica, adaptarea unora la ceilalti (caini la caini, caini la pisici si invers) si a noastra la toti,

Insa ce satisfactie mai mare poate fi la final cand stii ca tu ai luat din strada un animalut vai steaua lui si l-ai crescut pana la ditamai adultul. Nu conteaza daca e frumos sau nu, sunt suflete, iar asta cu frumosul este atat de umana si de subiectiva incat mai mult strica… Noi, oamenii, impartim lucrurile in frumos si urat. Animalele nu fac asta! Deci, cine e mai inteligent, omul, sau animalul? Insa asta e o alta poveste pentru altadata…

Ideea e ca astia mici iti ofera atata dragoste neconditionata, atata recunostinta si reprezinta o recompensa deplina a Naturii fata de tine. Cei care ati avut sansa, sau minimul de bun simt, sa protejati, sa ocrotiti, sa hraniti si, cel mai important, sa iubiti inima aia mica de langa voi, intelegeti exact ce vreau sa spun. Prietenul vostru necuvantator nu are nimic mai pretios pe lume decat pe voi! Credeti-ma, chiar si pisicile, despre care se spune ca sunt atat de independente si reci, arata atata dragoste, de nici nu va puteti imagina!

Asa ca, dragilor, bless the beasts and the children!

Va asigur, veti fi cei mai iubiti dintre pamanteni. Cel putin de catre animale

Deja am trecut de jumatatea lui ianuarie, ia hai să-mi fac și io un rezumat despre ce a fost 2019 pentru mine. Am început în forță, primele luni pictând ore întregi zilnic. Sau noptic. A fost cea mai intensă perioadă din punct de vedere artistic, al creaţiei, pentru că la 1 martie aveam stabilit vernisaj, iar în decembrie mi-am dat seama că nu voiam să urc pe pereți niciun tablou din cele mai vechi. De aceea, am lucrat ca nebunu’ si am avut prima mea expoziție, în care am expus o sută de lucrări. 80 de picturi și 20 de caricaturi.

În sediul Comisiei Europene de la Bruxelles expoziția a stat o lună întreagă. Și am fost tare mândru că primul meu art show a fost acolo! Și chiar a fost bine primit 🙂 Am avut norocul si bucuria de a fi ajutat si de a avea langa mine prieteni atat din strainatate, cat si unii veniti din tara special pentru vernisaj. Deci, sunt un norocos ca am asa prieteni!!!

Cu prilejul expozitiei am facut si niste excursii prin zona, in Belgia, Olanda, dar si in Franta. Toate au venit cu noi experiente, multe in premiera. La capitolul asta as nota vizita pe plaja plina de istorie din Dunkerque/Dunkirk si participarea la un miting de protest in Lille, alaturi de “vestele galbene”. Nu ma potolesc… 🙂 Acolo am vazut ca noi la mitinguri suntem soimii patriei fata de francezi. Aia chiar sunt dotati, ataca si se bat cu politia.

Impreuna cu "vestele galbene" la un protest in Lille — Impreuna cu “vestele galbene” la un protest in Lille

În mai am avut mari emoții cu Pif, care a fost aproape de a muri. Incă nu știm de ce, dar bine că s-a rezolvat. Doctorul a spus ca daca vedea doar rezultatele analizelor, ne-ar fi spus ca moare suta la suta. In schimb, cand a vazut ca e ditamai motanoiu’, i-a mai dat o sansa. Pe care Pif a luat-o! A stat multe zile internat, pe perfuzii, chinuit tare. A luptat pentru viata lui, a fost un puternic si a scapat.

În vară am fost prin Sudul Italiei, unde am avut niște excursii foarte mișto. Am postat mult de acolo, nu mai insist.

In iulie, pentru implinirea a 80 de ani, i-am facut o surpriza lui taica-meu si am plecat, ca baietii, pe litoral la noi si la bulgari. Am fost pentru cateva zile, impreuna cu el, cu Mircea si frate-meu, Dan. Chiar a fost o surpriza de proportii, taica-meu nu banuia nimic! Mai ales ca pana atunci el nu iesise niciodata din tara… Anu’ asta a spus ca va face el cinste cu o excursie in Grecia 🙂

Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea

În octombrie am avut prima mea experiență în care am share-uit din cunoștințele mele artistice. Heather, Leann și Mackenzie au avut încredere în mine și au venit din Canada pentru lectii de pictura. Timp de trei săptămâni am avut tot felul de întâmplări artistice, atat in atelierul meu din mansarda, dar si in aer liber. Odată cu asta, am mers cu bicicleta prin Herastrau, am urcat pe Arcul de Triumf unde am bazut si prima expozitie Banksy din Romania, am vizitat si descoperit locuri interesante prin București și împrejurimi.

Impreuna cu Heather, Leann si Mackenzie am avut cateva saptamani de experiente nemaipomenite!

După aceea, cand am vazut ca pot avea incredere in ce stiu despre desen, umbre, perspective, culori si arta, am căpătat curaj și m-am aruncat intr-un proiect de voluntariat în cadrul căruia predau ore de desen copiilor de la organizația SOS Satele Copiilor. Aici e foarte interesant, pentru ca fiecare sedinta de doua ore e o expereinta unica. Iar lucrul cu copiii iti ofera o satisfactie deosebita, pe care acum, la batranete o descopar.

Pe final de an, familia noastră de animalule s-a lărgit. De Craciun l-am adoptat pe Peticel, care a ramas fara stapana lui. Avand zece ani, erau putine sanse sa fie adoptat prea usor, de aceea l-am luat noi. S-a adaptat destul de repede la viata noastra si la echipa, neavand conflicte majore cu Lili-Blue, cu doamna Pisi sau cu Pif. Si i-am schimbat si numele de scena in Pongo,… ceea ce pare ca a acceptat din prima!

La o saptamana dupa asta, in ultima zi din an, am gasit-o pe strada pe Cara. O ursoaica de nici doua luni, abandonata de cineva. Nu am putut-o lasa acolo, asa ca am luat-o si pe ea in Arca.

Mult, puțin? Habar n-am! Ce pot să spun e că am avut diverse întâmplări de tot felul, multe fiind în premieră pentru mine.

In 2019 am realizat ca am atata dragoste de daruit, asa ca a trebuit sa ma invat s-o fac. Ca viata trebuie traversata cu un zambet, chiar daca tamp, pe fata. Si atunci, chiar si cele mai naprasnice experiente se mai inmoaie, daca ai puterea sa le poti lua la misto. Am invatat sa impartasesc din cunostintele mele si din experienta mea celor care au curiozitatea si dorinta de a ma asculta. Unii chiar si cu gura deschisa de uimire, cum sunt copiii. Cu ei e cea mai mare responsabilitate in ceea ce le povestesti, pentru ca le ramane in minte toata viata.

Am invatat sa caut natura, frumosul, iubirea si sinceritatea. Si sa le recunosc si apreciez deplin, fara sa ma mai rusinez cu asta. Am invatat sa plantez, sa cresc si sa ingrijesc pomii si florile, sa le mangai si sa rad cu ele. Am invatat sa crut animalele, indiferent cat de mult ma deranjeza. Nu mai omor mustele, paianjenii, gandacii. Incerc sa le capturez pe toate astea mici si sa le arunc afara. Nu e vina lor ca noi, oamenii, ne-am construit casele pe teritoriul lor, de pe care vrem sa le gonim apoi. La fel cu melcii din gradina, ii adun si-i duc la camp.

Politic, anul a adus niste intamplari asteptate, prea mult amanate. Inchiderea lui Dragnea, caderea PSDului acolo unde-i era locul si speranta unui nou traseu romanesc arata ca 2019 a fost un an de cotitura spre bine, Speram sa fie confirmata anul asta.