Tag: Marin Preda

Posted on

Băsescu și… Punctul de Fugă

Cred că Băsescu este de departe cel mai bun politician român pe care l-am văzut eu. L-am votat de fiecare dată, indiferent că era vorba de primărie, președenție, sau referendum. Aaa, stai, că la unul parcă nu trebuia să merg. Nu mai știu, cred că Dragnea-și aduce aminte despre asta mai bine. Că tot are acum atâta timp liber… 🙂
O mai fi avut el scăpări, blonde, brune, dar i se mai iartă, că, vorba aia, a fost marinar, însă s-a întors mereu în portul lui de-acasă. Poate are dreptate, și faptul că a fost șeful reprezentanței României la Anvers, nu-l incriminează sută la sută că a fost securist, sau că a colaborat cu băieții cu ochi albaștri – deși tare mă îndoiesc de asta, în condițiile în care știu foarte bine cine putea ieși din țară în vremea aia și pe ce criterii.
Însă, băi, s-o bage el pe aia că el nu a știut că ofițerul de la contrainformații din armată nu e securist, las-o-n pana mea, că e prea de porc!
Acuma, că m-a stârnit Băse, hai să vă zic o poveste adevărată.
Eram în armată, intrasem la facultate și de aia făceam doar 9 luni, la TR – termen redus. Am făcut la Târgoviște, la tancuri. Am fost noi, de la Mașini-Unelte, împreună cu cei de la Mașini Termice din București și cu băieții de la TCM-ul din Sibiu. Faini băieți! Pentru că acolo nu aveam Facebook, nici măcar net (glumesc, vorbim de perioada 1979-80), iar la televizor erau doar căcaturi comuniste, singurele bucurii pentru mine erau cărțile, cititul și scrisul de scrisori. Pentru un băiat în armată, în anii ăia, momentul în care primea o scrisoare era atât de special, încât provoca o plăcere extraordinară. Cel puțin, așa era pentru mine. Iar dacă scrisorica era și de la o fată, ce mai! eram aproape de orgasm. Cu toată bromura lor pe care ne-o puneau în ceaiul de dimineață sau de seară…
Într-o zi, prin noiembrie, nu știu de unde veneam, intru în dormitor și mă duc la patul meu. Aveam dormitor d-ăla mare, de 32 de persoane, cu paturi suprapuse. Io dormeam sus, dar valiza – le știți, alea celebre, din lemn – o țineam sub patul de la “parter”. Și observ că valiza fusese deschisă, iar încuietoarea era spartă. Întreb în jur ce s-a întâmplat, iar băieții sar pe mine “băi, Gheorfane, ai belit-o! Te caută CI-stul, el a venit și ți-a deschis valiza, cică ai primit o scrisoare nașpa, du-te la el”. (Asta cu Gheorfanul era derivata unei porecle inițiale de Gyorfy, pe care o primisem în anul întâi de liceu de la prietenul meu Liviu Mancaș. A mai avut și varianta Borfanul 🙂
M-am căcat pe mine de frică, știam că ceistul era ăla de la securitate, mă gandeam că iar trebuie să explic vreo caricatură sau ce-oi mai fi făcut pe-acolo. Mai ales că făceam și gazeta de perete și puneam tot felul de chestii cu schepsis pe ea, sau cu dublu înțeles. Dizident, ce mai 🙂 Că nici în armată nu stăteam potolit, vorbeam tot felul de prostii anti, spuneam cele mai multe bancuri, așa că erau toate motivele să mă ia ăștia la ochi. La ăia albaștri.
Mă duc la biroul respectiv, bat, intru, salut, mă prezint.
– Să trăiți! Tovarășe căpitan, sunt Mircea Gheorghe, soldat TR de la plutonul unu, compania întâi, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră!
Securistul se uită la mine, după care începe să mă întrebe diverse generalități, dacă îmi place armata, la ce facultate intrasem, prostii. Până când scoate dintr-un sertar un plic, îl pune pe masă și mă întreabă direct:
– Tovarășe soldat, dumneata vrei să dezertezi??
Io, deja ud că nu știam unde vrea să ajungă, iar era să leșin!
– Nu, să trăiți!
Pe bune, acum! Dacă chiar aveam de gând să fac un mic prison break de Târgoviște, el credea că într-adevăr o să-l informez pe el?
– Dar cu scrisoarea asta ce e?
Mă uit, un plic complet atipic, cu multe chestii colorate, desenate și aplicate pe el. Scrisul era îngrijit, cu Rotring-ul de 1mm, scris cu șablonul, nu de mână. Repet, vorbim de noiembrie 1979, când singurele plicuri pe care le găseai erau cele albe, iar dacă aveai d-alea cu Par Avion pe ele, erai șmecher.

Plicul

Pentru ca noi la liceu la Sava nu făceam desen, în ultimul an de liceu, luasem meditații la desen cu un arhitect foarte valoros, un om deosebit, Mihai Nicolescu. Terminase Arhitectura cu zece și lucra atunci pe platforma de la Fizică Atomică din Măgurele. Perspectivă, geometrie descriptivă, axonometrii, umbre, proporții, case țărănești, edificii importante, valorat, colorit, ce mai, toate alea. La desenul în perspectivă, punctul în care se adună, se întâlnesc toate dreptele paralele se cheamă punct de fugă. În acel loc de pe linia orizontului “fug” toate liniile care pleacă de la privitor spre orizont, în punctul în care privește acesta.

Cel mai cunoscut exemplu este “Cina cea de taină”, genialul tablou al lui Leonardo da Vinci. Toate liniile orizontale ale acoperișului încăperii și ale fantelor din pereți, prelungite, duc în punctul de fugă central, exact în ochiul lui Isus Hristos. Deși, în realitate, evident că ele sunt paralele.
Pe plic erau mai multe puncte de vedere și un… PUNCT DE FUGĂ. Pe unde, evident, distinsul a crezut că eu vreau să fug din unitate. Iar instrucțiunile ar fi fost în interiorul plicului. De aceea, îmi și deschisese plicul să citească conținutul. Sincer, înainte îi credeam p-ăia de la secu’ mai inteligenți, însă după episodul ăsta, m-am lămurit și cu ei. Mi-a luat ceva timp să-i explic pe scurt teoria perspectivei, a avut ceva urme de inteligență și părea ca l-am lămurit, dar în final parcă tot am avut impresia ca nu era sută la sută convins că nu l-am aburit…
Peste doar un an avea să apară Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, excelentul roman al lui Marin Preda. Când am citit ce a pățit Victor Petrini, arestat pentru că într-o scrisoare peste graniță i-a scris unui fost coleg aștept ordonanțele dumneavoastră, pe bune dacă nu m-am gândit că este exact întâmplarea mea cu scrisoarea primită și cu securistul unității militare. Doar ca la mine totul s-a terminat cu bine…

Așadar, nea Băsescule, hai, bre, las-o-ncolo, chiar nu știai că ăia de la CI din armată sunt de la securitate? O știam io, un biet soldat terist și n-o știai matale, ditamai comandantul de navă? Hai, zi-o p-aia pe bune, și-ți promit că, chiar dacă ai fi colaborat, eu tot te consider cel mai bun politician pe care l-am cunoscut…

–

Posted on

Perseidele de pe prispa casei bunicilor

Azi noapte am rămas în gradină să văd Perseidele. Era senin, cam luminoasă luna, deși nu era întreagă. Fiind destul de cald, mi-am instalat hamacul și am decis să dorm afară. De câțiva ani, mi-am făcut obiceiul de a dormi, cel puțin o noapte în fiecare vară, sub cerul liber.

Când eram copil și mergeam în vacanța de vară la Râca, mai toate casele vechi aveau prispă în față. Fundațiile erau săltate puțin, urcai două-trei trepte și ajungeai pe prispa casei. Unele aveau atât de-a lungul fațadei, altele și pe latura de la stradă. Acolo unde era odaia a bună, care era de obicei păstrată pentru musafiri. Ei, și atunci, mai toată lumea, vara, dormea afară pe prispă. Mai ales când erau zile ca astea cu zăpușeală, de venea vipia aia mare, care usca frunzele în pomi mai repede.
Modelul cel mai reprezentativ de casă îl vedeți în ambele filme Moromeții. Iar despre Râca se spune de două ori în al doilea film, pentru că era sat vecin cu Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda. Tot în al doilea film arată și halta din Balaci, la câțiva kilometri de Râca, locul unde s-a născut mama. Tata e din Râca și de acolo au plecat la București. Unde am apărut eu 🙂
Încă de atunci, din vacanțele mele de vară de la bunici, voiam să dorm și eu afară, pe prispă. Însă nici bunicii din partea maică-mii, nici cei din partea lui taică-meu nu mai dormeau de mult afară. Și-mi spuneau că doar cei mai săraci din sat mai dormeau noaptea pe prispă. Așa cum îmi spuneau și despre cei care mergeau desculți prin sat. Cum dracu’ gândeam eu atunci?, că exact fazele astea mă atrăgeau, care erau doar pentru săracii satului: să merg desculț, să dorm pe prispă, sau să merg la islaz cu vacile. Ei spuneau că nu erau de mine, de! venit de la București, să mă pretez la așa ceva…
Ei, și uite că toate dorințele astea din copilărie, undeva în viață, tot te ajung din urmă și nu te lasă. Iar acum, parcă din răzbunare, merg ori de câte ori prin curte desculț, sau dorm afară când și când. Vaci nu am, dar dacă voi aveți, mă bag o tură să merg si cu ele la câmp 🙂

Cum dracu’ se face, că am plecat de la Perseide și am ajuns la vaci? Hm… nu știu deloc să acriu, aștern gândurile așa cum curg, nu am și eu un fir narativ cât de cât coerent. Asta e, mă veți ierta!

Noaptea în hamac

Deci, mă legănam în hamac, ascultam greierii ăia de august (doar în august parcă se aud așa), aveam un pahar cu vin pe iarbă lângă mine și mă uitam in sus să prind spectacolul Lumii. Primul sfert de oră,… nimic. Însă au început țânțarii, frate. Rău, rău de tot. Mi-am dat cu Autan, ceea ce i-a potolit. Cinci minute. Apoi iar mă căsăpeau, de parcă mă unsesem cu frișcă. Am luat un băț din ăla mare, care se înfige în pământ și are o ceară întinsă de-a lungul lui, care arde mocnit și lasă fum mult. Ăsta a fost bun, a avut efect împotriva bestiilor și m-au lăsat în pace. În plus, avea și aromă de lămâie. Tot nu eram ok. M-am dus în casă și mi-am adus un cearceaf, să mă acopăr. Acum îmi era prea cald! Ca dracu’, nu puteam să-mi găsesc starea deloc. În sfârșit, după un timp m-am liniștit, mi-am pus căștile și am ascultat “Jesus Christ Superstar“, varianta de film, de pe YouTube. A fost unul dintre primele filme pe care le-am văzut la Biblioteca Americană din București, prin 80, cred.
Cândva, am adormit, cu ochii spre cer.
Ei, bine, n-am văzut nimic, nicio stea căzătoare. Doar avioane și sateliți. Sau ce-or fi punctele alea care merg constant, destul de încet, dar nu au licuricii ăia ai avioanelor.
M-am mai trezit pe la 4, am mai căscat ochii pe cer, tot nimic… Ajunsesem deja pe YouTube la muzică de jazz, altă viață. Nu mai era cald, chiar strângea un pic. Bățul ăla de fum se terminase de mult, însă nu mai era țânțari. M-am înfofolit ca lumea și am adormit iar. Pe la șase jumate, era deja lumină, ciripeau cocoșii și toate alea, m-am trezit și m-am mutat în casă.
Vaaai, ce bine e să dormi în patul tău!!
În seara asta luna e și mai mare, aproape plină. După ce văd meciul CFR-ului de la Glasgow, poate mai fac o încercare și dorm afară.

Posted on

Adio, copilărie!

Bunica

Femeie apriga bunica-mea. Slaba, uscata, ridata, acum la batranete ajunsese sa mearga atat de aplecat, ca aproape se fransese de tot. Osteoporoza. Si grijile. Dar niciodata nu se lasa. Nu! Pe la optzeci si ceva de ani a cazut dintr-un corcodus. Urcase acolo dupa o gaina care ramasese blocata in pom…

Cand mergeam in vacantele de vara la tara si ma pierdeam prin sat pe la alti copii, de ma uita seara p-acolo, il trimitea sa ma caute pe Neluță, cel mai bun prieten al meu, de statea chiar vizavi, peste ulita. El venea mereu cu aceeasi placa: „Vino acasa, ca a zis ga Gherghina ca daca nu vii acum, te bate de sus pana jos!”

Bunica

Cred ca v-am mai povestit, satul bunicilor mei este Râca, undeva la granita Argesului cu Teleormanul, langa Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Acolo apelativul pentru femei era GA. Un fel de bre, sau fata, habar n-am de unde pana unde. Si nici nu l-am mai auzit in late parti. Cred ca de-acolo isi are radacina (patrata, evident!) si Lady GA-GA 😊

Cand eram copil, aveam dificultati de vorbire si pana si numele meu il stalcisem in Goghimiță, deviat de la Gheorghe Mircea, asa, ca la catalog. Asa ca nici bunica-mea n-a scapat de botezul meu. Pe ea, de fapt, o chema Gherghina – o, ce nume frumos! – dar eu il stalcisem in Didina. Asa ca toata viata asa i-am zis…

Deci, bunica-mea, fire dominatoare, ii ”alinia” pe toti. Nu doar pe cei din familie, cand zic pe toti ma refer la toti din jurul ei. Spirit puternic, adevarat leader, conducea tot si simtea nevoia de control absolut. Cred ca daca pe ea ar fi prins-o Revolutia cu vreo douaj’ de ani mai tanara, nu ca doar ar fi avut acum o mare firma, ci ar fi condus chiar un holding. International!

Femeie simpla, de la tara, mutata in Bucuresti prin anii ‚’50, unde l-a urmat pe bunica-meu, care era angajat aici. Era colosala. Intuia tot, fara sa aiba informatii prea multe. Am citit unele studii care arata ca marii leaderi iau decizii avand doar 75% din informatii, pentru restul fiind ghidati de fler, experienta, viziune. De exemplu, imi amintesc cand, pe vremea Radiotelului, cand vindeam primele pagere Motorala in Romania, Didina m-a intrebat ce fac si i-am spus cam ce sunt alea si cum functioneaza. Din doi timpi si trei miscari s-a prins care-i treaba si mi-a zis ca vrea si eu unul din ala. Ca are nevoie, ca vara, cat statea la tara acolo, n-avea telefon! Discutia s-a terminat cand i-am zis pretul…  Am avut directori de mari companii care, dupa jumatate de ora de explicatii, ma intrebau asa niste bazaconii, de-mi era clar ca n-au inteles nimic din ce e un pager.

Da’ haideti sa va spun o faza monumentala cu Didina. Eram in perioada armatei, internat la Spitalul Militar Central – SMC. Aveam 19 ani, eram terist, intr-o unitate militara de la Targoviste – nu aia unde l-au impuscat pe Ceausescu. Nebunatic, fara teme de casa, fara lectii sau examene, eram in sfarsit in Bucuresti, dupa multe luni de armata!!!

* Terist – termen ce vine de la TR – termen redus, adica baietii care intrau la facultate imediat dupa liceu, faceau armata la termen redus, doar noua luni. In loc de perioada standard de armata, un an si patru luni, sau chiar doi ani (la marina si parasutism). Astfel, noi intram in armata in octombrie si ieseam la sfarsitul lui mai, deci pierdeam practic echivalentul unui an scolar. De aceea, facultatea o incepeam cu un an dupa colegele noastre, care, intre timp, se cuplau cu noii lor colegi studenti in anul intai. Iar noi… peste un an, cu noile colege, cu un an mai mici. Smart sistem, nu?

La spital in rezerva, nimerisem – culmea! – cu un fost coleg de liceu, de la o clasa paralela, care-si aranjase, prin pile, cred – ca taica-sau era mare mahar – sa fie adus doua-trei saptamani in Bucuresti, chiar daca internat in spital. Se pare ca statutul asta de internat la SMC era destul de ravnit printre teristi, pentru ca multi m-au intrebat cum si cu cine am aranjat sa ajung acolo trei saptamani? Iar eu eram pe bune, aveam probleme cu urechile. Asa ca generalul dr. Predescu, ORL-istul lui Ceausescu (asa mergea vorba) m-a internat acolo instant. Eram interesant pentru el, adica, mai exact, il atragea urechea mea zbanghie 😊

Colegul meu de salon si cu mine aveam fiecare cate-un casetofon, ca atat puteai avea pe vremea aia. Fiecare cu casetele lui. El ma omora cu Nightingales & Bombers, al lui Manfred Mann’s Earth Band. Stiam pe dinafara toate pasajele, „spirits in the night”, „Countdown” – sigur o stiti! Si, mai ales, cum zicea el, cand se ridica in picioare, sarind in mijlocul patului, si striga „asculta, acum intra clapariiii!!!”…

Eu aveam ceva Purple, Stones, Zeppelin, Beatles, Uriah Heep si facusem rost de-o caseta cu The Wall, tocmai scos de Pink Floyd de cateva luni. Ce mai, sa tot stai in spital.

Ei, si din cand in cand mai veneau la mine in vizita foste colege de clasa din liceu, care acum erau studente, deci smechere! Eu nu eram nimic, eram un terist nenorocit, nici macar sanatos, internat in spital. Mai multe colege care intrasera la medicina au trecut pe la mine, ele faceau practica si pe la Militar, dar si alte colege. Nu o sa dau nume! Si una din ele, cand a venit, tusti, direct in varful patului meu! Hai, pune muzica, ce ai? Nu mai stiu ce am pus dar am stins toate luminile, am acoperit geamurile si am lasat aprins doar neonul ala mov, care era la moda atunci, tocmai aparut, si care am inteles ca, de fapt, folosea la sterilizarea rezervei…

Deci, am creat o adevarata atmosfera de discoteca! Ei, si cand e viata mai dulce, paaac! Iti trage cineva una de nu te vezi! Cine deschide usa salonului? Chiar EL, generalul Predescu, seful sectiei ORL, care a ramas interzis! Normal. Era sectia lui, el era maharul, responsabil de disciplina si de tot ce se intampla. In spitalele militare, pe langa procedurile din cele civile, se mai suprapun si ierarhiile ce tin de grade, subordonare si de ordinea cazona. Asa ca, el, ditamai generalul, intra in salon si-l gaseste pe un putoi de soldat terist cu o fata tanara, frumoasa, cocotata in pat! Doar a aruncat o privire cu care a spus tot, s-a intors si a iesit din rezerva. Nu stiu cum de nu m-a externat, nu mi-a facut o injectie letala, sau sa ma sanctioneze macar, sa-mi faca un raport catre unitate,… nu mi-a zis nimic dupa aceea. Asta e cel mai nasol, doare cel mai tare. Daca-mi facea observatie, mi-o luam, asta e, o asumam. Dar asa, nu prea poti sa dai „la perete” ca intr-o gaura neagra…

Hai, ca, usor-usor, revin si la ideea principala, ce doream de fapt sa va transmit. In perioada aia, eram prieten cu o fata de varsta mea. Ea era deja studenta, dar nu in Bucuresti. Pentru discretie, nu voi pomeni nume si nici nu voi spune unde… Ne stiam de cativa ani, ieseam impreuna, dar nu eram 100% impreuna – intelegeti voi. Nu stiu de ce, asa a fost sa fie.

Dar pana sa vina fata la mine, intr-o duminica vin ai mei, cu toata familia: maica-mea, taica-meu, Catalin frate-meu, bunica-mea, bunica-meu, matusi-mea… O mare familie, ca la italieni, toti in vizita. Cand se apropie ora de terminare a programului de vizita si pleaca, merg cu ei la lift. Erau lifturi d-alea mari, de 12 persoane. Iar duminica, erau ca fluxul si refluxul oceanului, asa erau de pline. Cobor la parter, ies in curte si-i conduc pana la poarta. Acolo, vreau sa ii las si sa dau sa plec inapoi in spital. Maica-mea zice: da’ unde te grabesti asa? Nici nu apuc sa raspund, ca imediat bunica-mea intervine: Pai, il asteapta fata lui, n-ai vazut ca a venit la el?

Am facut o fata mirata, sincer!!! Whaaat? Nu venise nimeni! Pe cuvantul meu de onoare (de militar terist, pe vremea aia!) ca nu pricepeam neam ce zice bunica-mea! Am mai stat cu ei pana au plecat, apoi am urcat la mine in salon. Pe marginea patului, ma astepta prietena mea! Eu NU o vazusem cand a venit, insa ea ma vazuse cand a iesit din lift la mine pe etaj, iar eu ma pregateam sa intru in lift, impreuna cu ai mei. Dar Didina ii prinsese privirea, sunt sigur, si i-a descifrat-o imediat intr-o nota corecta. Ceea ce eu, cu capu-n nori, chiar nu stiam in secunda aia! Va jur, chiar nu o vazusem pe prietena mea ca venise, avea si niste ochelari mari de soare sub care se ascundea, asa ca, berbec cum eram, a trecut pe langa mine fara sa simt nimic. Ea si-a dat seama de situatie si nu a reactionat vizibil. Sau, nu pentru mine…

Ei, din momentul ala am realizat ca intuitia feminina nu rateaza nimic: vede si simte TOT! Si a trebuit sa invat asta de la bunica-mea.

Didina avea doar patru clase. Si a trait 98 de ani. Acum tocmai m-am intors de la Râca, unde am fost la inmormantarea ei…

Astazi s-a terminat copilaria mea.

 

PS. Ilustratia este verso-ul unei fotografii a lui bunica-meu, pe care am gasit-o astazi prin casa bunicilor.

Posted on

Dați-i apă!

Ireal ce s-a intamplat azi la DNA, cand a fost chemat seful PSD, cel mai important om al Puterii. I s-au citit cele cinci capete de acuzare si a fost intrebat daca are ceva de spus. La care el a cerut un pahar cu apa…

In Morometii lui Marin Preda e o scena celebra, ce se intampla in poiana lui Iocan. Ilie Moromete (respect, maestre Rebengiuc!) citeste un articol din ziar, in care un cuvant ii pune probleme: “S-au savarsit crime cu siguranta imp… impunitatii.”

La care Cocosila (Mitica Popescu, magistral) , se adreseaza celorlati: “Dati-i apa!”

(Cine vrea sa savureze scena, e la min. 45)

Ce legatura este intre aceste doua scene? Teleorman! Marin Preda si Morometii lui sunt din Silistea-Gumesti, din Teleorman.

Concluzia mea este ca, totusi, Dragnea, chiar si in cele mai grele momente, este un adevarat patriot care respecta traditiile locului.

Bravo!