DEBUT. Exact acum 43 de ani mi s-au publicat primele caricaturi, în revista Flacăra, condusă de Adrian Păunescu. Flacăra apărea săptămânal sâmbăta şi era color, în vremurile ei bune. Săptămâna ieșea vinerea și era mai mult pe cultură. De fapt, denumirea completă era Săptămâna Culturală a Capitalei. Șefii erau Eugen Barbu și mâna lui dreaptă, Corneliu Vadim Tudor. Dar ei nu aveau caricature… Așa că am trimis primele mele desene la Flacăra. Acolo, rubrica de caricaturi, ce se numea Racul, era condusă de Sorin Postolache, și el caricaturist, într-un fel mâna dreaptă a lui Păunescu. Știu că era într-o vineri seara, pe la 9 și jumătate, când a sunat telefonul la noi acasă și maica-mea a răspuns şi mi-a spus că mă caută Sorin Postolache. Ea îl știa, lucra la tipografie la Informația, actuală Universul, pe Brezoianu. Când mai avea ceva de tipărit pe acolo, Sorin venea să vadă dacă totul e ok. Era un tip atât de notabil, încât dacă îl întâlneai o dată, nu aveai cum să-l uiți.
Cand l-am auzit la telefon că-mi spune “gata, debutezi, apari în Flacăra de mâine!”, nu-mi venea să cred… Mi-a spus “hai, că dacă vii în noaptea asta, îți dau primele numere tipărite”. Eu, penibil, am inventat un motiv cretin, că m-am spălat pe cap și nu pot ieși pe vremea asta… Ce bou! Nu știu dacă și cât am dormit în noaptea aia… Dimineață, la prima oră, eram afară, îmbrăcat cu un palton peste pijamale, căutând cele trei chioșcuri de ziare din cartier de la care aș mai fi putut cumpăra Flacăra. De obicei, se vindea la prima oră…
Am luat ultimele două exemplare pe care le-am găsit. Unul l-am pus în ghiozdan, să îl iau cu mine la ore, că aveam după amiaza. Eram la “Sfântul Sava”, în anul al III-lea de liceu. Mai e necesar să vă spun că explodam de fericire? În tramvaiul 2, cu care mergeam de la Piaţa Rahova până la cofetăria Lămâiţa, lângă Liceul Lazăr, îmi venea să arăt revista fiecărui călător. Şi la fel în parcul Cişmigiu 😊 Iar în clasă, toată lumea a aflat destul de repede de mare mea ispravă… Să fii publicat în revista Flacăra, la 18 ani, chiar era o performanță pe vremea aia… Ăsta era majoratul meu!
Și mai era ceva. Erau publicate nu una, ci trei caricaturi! Prima era cu un fel de artificial intelligence din ziua de azi, dar de pe vremea aia, când se chema “creier electronic”, respectiv calculator. Adică un creier băgat în priză – în viziunea mea. Al doilea desen era un pic mai anti-regim, întotdeauna m-am mirat că a trecut de cenzură, era un pui de pasăre ce se naște din ou, dar direct închis în cușcă. Era o trimitere directă către sistemul comunist de atunci. Al treilea desen era cu un melc care sare printr-un cerc de foc, la circ, pentru că așa era fișa postului. Sau, în termenii de azi, job description… Nu avea importanță dacă era destinat lui jobul ăsta sau nu, el trebuia săexecute şi să dea bine…
În concluzie, un tânăr de 18 ani debutează într-o pasiune a lui, fără nicio legătură cu ceea ce are, firesc, tradiţional, de făcut. Va fi el încurajat de părinți să meargă pe drumul ăsta?
Eiiii,… la întrebarea asta sunt convins că răspunsurile de acum, din 2021, diferă în mod semnificativ față de cele din 1978…
Poate că de aia nici nu am urmat o carieră în caricatură şi am făcut-o doar din pasiune, de sanchi!
Astazi l-am condus pe ultimul drum pe cel care a fost unul dintre cei mai valorosi profesori si matematicieni ai Romaniei, profesor emerit doctor Octavian Stanasila. S-a stins, la 81 de ani, cel care a predat timp de peste 50 de ani, din care 20 a fost seful catedrei de matematica a Politehnicii bucurestene.
Am avut sansa sa-l cunosc in anul patru de liceu, in 1979, cand ai mei voiau sa iau meditatii la mate, pentru examentul de admitere la facultate. Am fost de doua ori la dumnealui acasa, mi-a dat niste probleme sa le rezolv, a vazut ce si cum, apoi a zis ca nu am nevoie de meditatii 😊
Avea un mod foarte interesant de a te face sa te indragostesti de matamatica. Ti-o arata oriunde, chiar si in natura, sau biologie. Te facea sa treci de partea abstracta, sa intelegi ce e dincolo de cifre, radacini, serii sau radicali. Admirabil om!
Imi amintesc o faza cand tocmai primise o revista Matematika v Skole, ruseasca, un fel de Gazeta Matemetica de la noi. O rasfoia si la un moment dat am vazut o figura ciudata. L-am intrebat pe dom’ Profesor care era problema. Dansul stia si ruseste si mi-a spus ca figura aia trebuia impartita in doua parti congruente. Ok,… a continuat sa se uite pe revista, iar cand a terminat-o de frunzarit, i-am spus ca am rezolvat figura aia. S-a uitat la mine asa, banuitor, pentru ca revista era recunoscuta pentru dificultatea ridicata a problemelor propuse. Cand i-am aratat rezolvarea, a fost foarte incantat. Da’ io!
Peste ani, l-am mai intalnit ocazional. Mai ales ca matematici speciale in facultate am facut cu sotia dumnealui, profesor Tatiana Stanasila, o doamna de o mare eleganta.
In urma cu doi ani, prietenul meu Liviu Jalba, fost coleg de scoala generala si de liceu, mi-a propus sa ma gandesc daca nu as putea ilustra o culegere de matematica, scrisa de el impreuna cu dom’ Profesor Stanasila. Evident ca am acceptat si ne-am intalnit impreuna toti trei, sa stabilim detaliile. Am ramas surprins de vivacitatea si energia emanate de dom’ Profesor. Parca nu trecusera anii peste dumnealui. Am reusit sa fac desenele, a aparut culegerea si Liviu a hotarat sa o ofere gratuit tuturor celor care o doreau. Am primit si eu in tipla cateva exemplare, pe care le-am deschis in fata prietenilor mei de pe Facebook si de pe YouTube 😊 Normal, laudaros!
Din pacate, aceasta Culegere avea sa fie ultima realizata de dom’ Profesor…
Coincidenta sau nu, ultima oara cand l-am intalnit pe domnul profesor Stanasila a fost legata tot de liceu! Anul trecut, pe 15 iunie, promotia noastra, care are numarul 300 in istoria Colegiului Sf. Sava, a serbat 40 de ani de la terminarea liceului. La acel party Liviu Jalba l-a invitat pe dom’ Profesor, pentru o sesiune de autografe. Toti participantii au primit culegerea si autograful domnului Stanasila. Unii au insistat sa dau si eu autografe, asa cam m-am bagat si eu in seama 😊 (va dati seama ca abia asteptam, cand sa mai am asa o ocazie?)
Iarasi, dom’Profesor ne-a uimit pe toti cei prezenti cu memoria, spiritul tanar si creativitatea de care dadea dovada in toate discutiile purtate. Si, trebuie sa precizez, acolo erau multi fost colegi de liceu care au cariere atat de diverse, pe aproape toate continentele. Cu fiecare a avut o discutie plina de verva si de miez. Uimitor!
Evident, ce v-am scris mai sus este strict punctul meu de vedere, egoist pot spune, despre cum l-am cunoscut pe genialul dom’ Profesor Octavian Stanasila. Sunt convins ca mii de studenti pe care i-a invatat matemetica ar avea cu mult mai multe de povestit…
Dumnezeu sa-l odihneasca!
La revedere, dom’ Profesor Octavian Stanasila! Va multumim!
15 septembrie, prima zi de școală. Pe vremea mea, așa era în fiecare an. Spre sfârșitul vacanței mă încercau sentimente contradictorii. Pe de-o parte eram apăsat de apropierea școlii, finalizarea lecturilor obligatorii, a rezumatelor lor, sau ale exercițiilor la matematică.
În schimb, ardeam de nerăbdare să-mi cumpere maică-mea rechizite noi și, în special BASCHEȚI. O după amiază întreagă făceam un turneu pe la toate magazinele din centru: Romarta Copiilor, Victoria, Olimpic, Trei Ursuleți, La Vulturul de Mare cu Peștele în Gheare. La Romarta, ăla de vizavi de CCA, aveau ăștia o super machetă cu trenuleț electric. Știu că maică-mea mă lăsa acolo și ea se sucea prin magazin să caute diverse. Macheta aia era cam 3×3 metri și avea reprodus un peisaj minunat, cu gări, vile, dealuri, șosele cu treceri la nivel cu calea ferată, bariere și tot ce era posibil într-o reproducere perfectă a unui loc mirific. Aș fi stat lângă masa aia luni întregi, fără să clipesc. Pe vremea aia, televiziunea avea multe momente de pauză, între emisiuni. Pentru cărțile emisiunile era toate live, nu se puteau înregistra. Și în perioada când pe ecran apărea genericul Pauză, se derulau imagini cu macheta aia superbă din Romarta Copiilor. Duminica după amiaza se proiectau pe CCA, pe partea de sus, cu litere cursive, rezultatele meciurilor din etapa de fotbal
Stăteam la geam, la etajul întâi și mă uitam la ele până le învățam pe de rost.
Mai era un magazin care-mi plăcea mult, pe Lipscani, dar nu-mi amintesc cum se chema. Poate mă ajutați… Avea pe pereții înalți întreaga poveste a Caprei cu Trei Iezi. Exact ilustrațiile alea mișto, clasice, pe care le știam toți copiii.
Aaa, iar în vitrina de la Cei Trei Ursuleți era o machetă superbă cu o familie de nomazi, care mergeau într-o căruță și câinele era în spatele căruței, legat cu lanțul.
Dec, după ce ajungeam rupți acasă, cu ghiozdan, rechizite și bascheți noi, abia așteptam să merg a doua zi la debutul anului școlar. Cred că v-am mai zis aici, îmi plăceau atât de mult noii bascheți, d-ăia chinezești, de 75 de lei, încât în noaptea aia dormeam cu ei pe pernă.
Niciodată ai mei nu m-au dus la școală. Doar mergeau la ședințele cu părinții sau veneau la serbarea de sfârșit de an școlar, în cazul în care luam premiu. Neluând de multe ori, nu prea i-am deranjat 🙂
Au fost câțiva ani în care eram mai curios decât de obicei, într-a cincea și într-a noua. Motivul era același, însă amploarea cu totul alta: gagicile!
În clasa a patra, ne-a pus învățătoarea să aducem de la părinți o hârtie semnată de ei cu opțiunea preferată de limbă străină, dintre engleză și franceză. Taică-meu mi-a dat o hârtie pe care a și motivat decizia lui, ca engleza e mai uzuală, în timp ce franceza e mai de salon.
Prin reorganizarea claselor pe criteriul limbii străine studiate, la noi în clasa au venit fete noi. Eee, aici era interesul meu maxim. Și, evident, pentru ele doream ca mereu la începutul școlii să am bascheți noi.
Profesoara de engleză era o tipă tânără drăguță și foarte deschisă la nou. În prima lecție, ne-a spus să ne alegem fiecare un nume englezesc și așa mă va chema. Mie-mi plăcea mult Cliff Richard (hei, vă rog să nu râdeți, aveam 12 ani și anul era 1972), așa că până într-a opta, Richard a fost numele meu de scenă 🙂
La una din edițiile Cerbului de Aur, care a debutat în perioada aia, a venit cu recital chiar Cliff Richard. Ai mei plecaseră nu știu unde și m-au lăsat pe mine să înregistrez, cu magnetofon concertul lui. Îmi amintesc că cea mai tare piesă a lui a fost “The Young Ones”, din filmul cu același nume. Pentru cei care nu au prins perioada aia, sau nu știu, toate trupele românești care s-au format atunci, Sincron, Phoenix, Roșu și Negru, Sfinx, au declarat că filmul ăsta i-a determinat să-și facă trupă, pentru că acolo au văzut prima dată chitare electrice și ce atmosferă pot crea.
Profa de engleză, ca să ne facă să știm cât mai mult, ne dădea versurile hit-urilor la modă atunci. Așa am înțeles mai ușor Rolling Stones, Moody Blues cu Nights in White Satin, sau Questions, Creedence, Beatles sau Middle of the Road.
În prima zi de clasa a noua, era altceva. Tocmai trecusem de examenul de admitere la Sf. Sava, eram tare mândru de isprava mea si mergeam ca un cocoș în curtea liceului, curios să văd câte fete vor fi în promoția mea. Erau destul de multe și drăguțe. Pe vremea aceea era mult mai simplu de apreciat care sunt fetele mișto, pentru că toate erau obligate să poarte același model de uniformă. E adevărat, unele, chiar dacă aveau un corp foarte frumos, reușeau să-l ascundă bine sub o uniformă necambrată, sau chiar lălâie. Alte fete, chiar dacă nu aveau forme sexy, aveau știința să își ajusteze uniforma și să aibă o atitudine care să le ajute să arate extrem de atrăgător. În zilele noastre, de multe ori hainele fac diferența, ceea ce reprezintă un obstacol în plus pentru un puțoi de 15 ani care vrea să aleagă și el cea mai mișto gagică.
Revenind la prima zi de școală, mai era un moment absolut de neprețuit. Cea in care primeam manuale noi, care miroseau mmmmmm,… nemaipomenit, a cerneală tipografică proaspătă.
Și la facultate, tot pe 15 septembrie începeam cursurile. Îmi amintesc că într-un an a venit Ceaușescu să țină un speech în Politehnică la deschiderea anului universitar. Eu, mare șmecher care pe vremea aia eram redactor șef-adjunct la revista Politehnicii, ING, venisem dotat cu aparatul de fotografiat, un Zenit, să-i fac poze Marelui Conducător. M-a văzut un milițian în mulțime și a venit direct la mine să mă întrebe ce vreau să fac. I-am arătat legitimația mea de presă, i-am zis ca pentru primul număr aș vrea o poză a Șefului. Nimic, frate! M-a pus să țin aparatul la spate, iar când a trecut Ceaușescu prin fața noastră, a stat lipit de mine, în fața mea, să fie sigur ca nu fac pe blat fotografia. Apoi, m-am gândit câte poze am văzut eu de-ale lui Ceaușescu, fără să fie oficiale? Niciuna! Hahaha, omul chiar avea grijă de imaginea lui 🙂
Pentru toți cei care au prins 15 septembrie ca prima zi de școală și pentru ceilalți, elevi și dascăli totodată, vă doresc un nou an școlar cu rezultate excelente!
Maine va fi intalnirea mea de 40 de ani de la absolvirea liceului Sf. Sava. O tinem din cinci in cinci ani si participa colegi care vin din toata lumea! Asa ca… ma gandesc sa ma pregatesc cum trebuie. De unde stiu ca nu va fi ultima pentru mine?
Ce-mi amintesc despre anii de liceu?
Mai intai, o mare bucurie ca am reusit examenul de admitere. Stiu ca, dupa ce am vazut rezultatele, am mers cu parintii mei la un restaurant de langa liceu, undeva intre Catedrala Sf. Iosif si Calea Victoriei, pe dreapta. Am luat carnati oltenesti, care pe vremea aia erau asa, o delicatesa…
Apoi, ai mei mi-au cumparat o bicicleta. Imi dorisem mereu in ultima perioada, insa ma santajau cu admiterea: intri la liceu, primesti bicicleta! Simplu. Cu cateva luni inainte de examen, chiar m-am ambitionat sa ma pregatesc intens. Mai ales ca mai erau colegi nu doar din promotia mea, dar chiar din clasa a 8-a A in care eram la Scoala Generala 174 din Militari, dadeau tot la Balcescu – asa se numea atunci Sf. Sava, ca nu era voie cu sfinti. Si Phoenix-ul din Timisoara la inceput au vrut sa se numeasca Sfintii, dar nu le-a acceptat nimeni.
Pe vremea aia, era considerat cel mai tare liceu din Bucuresti. Se pare ca si acum , dupa 45 de ani, tot cel mai tare a ramas, cel putin dupa mediile de la admitere. Eu nu dadeam admiterea acolo ca aveam ambitii d-astea, dar taica-meu facuse tot liceul ala…
Asa ca m-am ambitionat si cam din luna martie a clasei a opta am inceput sa trag tare la romana. Am avut parte de profesori exceptionali, pe bune! „Scoala din porumbi” cum era denumita, pentru ca era cumva la capatul civilizatiei, avea parte de un corp profesoral nemaipomenit. La romana, Profesorul Petre Voican – un lord in adevaratul sens al cuvantului. La desen, domul Gheorghe Ionita, cel care chiar era un artist plastic renumit si pe care l-am intalnit mai apoi ca fiind profesor la Centrul Cultural sau de Arte Plastice al Ministerului Apararii. La gramatica cred ca eram unul dintre cei mai tare din scoala, nu era problema. Insa la literatura, cacaturile alea de rezumate cu Dan Capitan de Plai, Toma Alimos si alte asemenea, trebuia sa le invat pe dinafara. Nu era alta metoda, nu se lipea nimic…
Of,… ca niciodata nu m-am priceput sa scriu!
La mate eram ok, in special la geometrie, aveam vreo sapte note de zece pe trimestru. In zilele cu teza, cand invatam dupa-amiaza, eu ma plimbam cu bicicleta toata dimineata 😊 Pe bune, ce poti sa inveti la matematica in ultima zi?
Imi amintesc ca am fost selectat sa reprezint sectorul 7 (pe vremea aia, cartierul Militari era in sectorul 7) la o emisiune TV pentru elevi, „Sapte Contra Sapte”. Era duminica dimineata, sub forma de concurs intre doua echipe de cate sapte elevi, pe mai multe materii, fiecare smecher pe cate una. Eh, insa exact in vacanta aia de iarna in care trebuia sa ma duc sa ma antrenez pentru concurs – la sediul Primariei Sectorului 6 in prezent, pe Plevnei – luasera ai mei bilete in vacanta de Revelion la Borsec. Asa ca nu m-am prezentat. Si pana la urma, cel care a reprezentat Bucurestiul a fost Cecil Folescu. Cel care, in clasa a IX-a si a X-a mi-a fost coleg de clasa la Sf. Sava. Ha! ce mica-i lumea. Imi amintesc cum cantam cu el, improvizat, Smoke on The Water, al lui Deep Purple. El imita cu vocea chitara si cu zornaitul cheilor de la apartament – stiu ca statea undeva pe Dorobanti – imita cinelul. Eu faceam percutia, batand in banca… Vocea o faceam impreuna. Nu stiu ce iesea, ca eu nu aveam voce deloc! Dar era suficient ca ne simteam misto, iar asta ne ne placea. Mai aveam noi un hit ce ne placea pe vremea aia, destul de exotic. In Zaire cu Johnny Wakelin, care se preta stilului nostru de chei, voce si batut in banca 🙂
Tot asa, stiu ca intr-a noua am cucerit cu batutul in banca o fata dintr-a zecea, mai mare ca mine cu un an. Imi iesea bine de tot imitand treaba aia la tobe a lui Cozy Powell. Dar asta-i o alta poveste… poate o s-o spun altadata.
Asaaaa,… deci ma pregateam la romana. Era-n luna mai, deja cald, si nu mai aveam aer in casa. Tzup!, m-am suit pe casa. Ca sa stau si la soare in timp ce toceam la mizeriile alea de rezumate. Acum, ca va povestesc toate amintirile astea, realizez ca, de fapt, de mic imi placea sa ma prajesc la soare. Si la mare, cand mergeam cu ai mei la Eforie Sud, ma asezam pe prosop pe balustradele alea de beton de pe faleza, Stateam mai mult pe burta, de aceea, spatele meu era numa’ bun de uns cu iaurt si un motiv temeinic sa nu dorm noaptea decat in degete 😊Iar pe fata eram aproape alb complet.
Hai, ca m-am labartat rau de tot cu povestea… Deci, eram pe casa, invatam stand la soare, sa ma bronzez. La un moment dat, simt o miscare jos in curte, printre crengile pomilor. Ma uit si incremenesc! Era chiar dirigintele meu, profesorul Ion Rotaru. Profesor de sport cu o mare vocatie, un adevarat coach, asa cum am zice in zilele astea. Am coborat imediat, pe undeva prin podul casei si in doua secunde am fost jos. Rosu ca racul, plin de emotii. Era prima data cand dirigul venea la mine acasa! Voia sa vada daca ma pregatesc si daca am nevoie de ceva pentru a fi 100% la admitere. E? nu stiu daca ati avut astfel de experiente , dar eu am mai vazut doar in filme genul asta de profesor.
Din scoala, am dat patru baieti la Sava: Ioan (Nutu) Enescu, Dan Golcea, Liviu Jalba si cu mine. Era o mare concurenta, am intrat cu media generala opt, parca. Si, cadoul promis de ai mei, o bicicleta Pegas, dar d-aia normala, nu din cele la moda atunci, cu rotile mici si saua alungita, model american.
Mandru nevoie mare, imediat dupa ce aduc acasa bicicleta de la magazin, o montez repede si ies „la blocuri”. V-am mai povestit pe-aici ca langa casa mea erau niste blocuri nou construite, de patru etaje, unde se adunau mai toti copiii. Ma sui pe bicla, bag o goneta d-aia barosana si, unde am vazut cel mai mare grup de prieteni, direct inspre ei m-am indreptat, cu gandul sa pun o frana smechera, asa, in derapaj, cu roata din spate intr-o parte.
Cred ca banuiti deja ca nu au tinut franele, am intrat direct in ei, noroc ca nu a fost nimeni ranit… in afara de orgoliul meu. Bicicleta aia niciodata nu a avut franele bune 😊
Ok, recunosc, m-am luat cu altele si in realitate nu prea am vorbit deloc despre anii de liceu. Cu siguranta voi vorbi maine la liceu de la 10 dimineata, toata ziua, cu colegii si colegele mele. Abia astept!
PS. Hahaha, ia ghiciti care eram eu, acum 40 de ani?