La revedere, Ducu Darie…

MGxG - Since 1960

Bai, clar am intrat intr-o zodie neagra! A plecat si Ducu Darie…
Nu’s ce v-a apucat, dar mai potoliti-va, frate cu gesturile astea. Chiar, mie nu-mi face bine! Atatia OAMENI FRUMOSI pleaca de la noi….
Pe Ducu l-am cunoscut in clasa a noua, la Sf. Sava. Era mai mare decat mine cu un an, era la a zecea, la clasa de uman. Din ce-mi amintesc acum, in clasa cu el mai era si Ruxandra Sararu (fiica celebrului scriitor pe vreea aceea, Dinu Sararu, director la Teatrul Mic in acei ani), actorul Radu Amzulescu (Achim din primul Morometii). Era o fata din clasa lor care raspundea, pe linie de UTC, de clasa noastra. Si venea la sedintele noastre de utecisti, unde se aseza in ultima banca. Asa am cunoscut-o si mi-a placut de ea  Apoi stateam in aceeasi banca. Imi amintesc ca uneori, dupa ce oboseama spunandu-i bancuri, ma dadeam mare batand in banca percutia de la celebra piesa a lui Cozy Powell – Dance With The Devil, care imi iesea destul de bine. V-am pus zilele trecute un video dintr-o noapte cand bateam la bongos. Ei, uite, cu asta chiar puteam agata fetele, pe bune 
Ii mai si povesteam de caricaturile mele, cateodata le mai desenam, asa pe sest, la mijlocul caietelor, sa pot rupe usor foaia, in timpul sedintelor de UTC. I-am spus ca vreau sa le public etc. Pe vremea aia, in anul intai, inca nu debutasem. Avea sa se-ntample asta in anul III, in martie 1978, cand m-a publicat Sorin Postolache in Flacara lui Adrian PAunescu.
EA locuia in blocul de langa Piata Amzei, pe aceeasi scara cu Nichita Stanescu, pe care, evident, il stia bine, fusese de multe ori la el. Mai ales ca ea, fiind la uman, sunt convins ca avea inclinatii catre literatura si poezie. Mi-a promis ca ma va duce odata sa il cunosc, insa nu s-a intamplat niciodata. Mai mergeam, impreuna cu mama ei, la cate-un film la Sala Palatului, care era dat acolo in premiera, inainte sa intre in circuitul de cinematografe obisnuit. Stiu ca Papillon am vazut acolo, in varianta originala si integrala (comunistii aveau sa taie multe scene de nuditate mai apoi) cu admirabilul Steve McQueen.
Si, mergand prin pauze foarte des la EA, la clasa a X-a, i-am cunoscut, cat de cat si colegii. Eu eram cu muzici in cap si a aflat un coleg de-al ei, cu care am inceput sa fac schimb de discuri, Atunci am ascultat Atomic Rooster, la care era si Carl Palmer, tobarul celor de la ELP (ca tot am scris si ieri de el), am descoperit The Who, cu opera rock Tommy si m-am indragostit de Jethro Tull, cu-al lor magnific Thick As a Brick! Pe vremea aia se introdusese moda cu o saptamana de practica pe luna. Si noi aveam un atelier de strungarie in liceu, la subsol, unde chiar faceam niste suruburi, le filetam, cacaturi d-astea. Si intr-o zi, Ruxandra a venit sa-mi ceara halatul meu de atelier, ca pe-al el il uitase, sau ceva…
Nu-i asa ca simtiti ca tot aman momentul sa vorbesc despre Ducu? E greu, a plecat la doar 60 de ani, te simti tanar, creativ, in putere. 60 e noul 40, nu?
Era un tip pe care nu aveai cum sa nu-i remarci din prima. Evident, stiam toti ca era fiul lui Iurie Darie, unul dintre cei mai renumiti actori ai nostri, care insa era si un extrem de talentat desenator. A facut multe desene pentru copii, parca intr-o emisiune la TV cu Mihaela. Statea intr-o casa pe undeva pe langa Brezoianu, prin zona magazinului Adam, pe la intrarea in Cismigiu. Era ceva deosebit, o fatada cu coloane rasucite, de un gotic venetian, O minunatie!
Ducu era inalt, frumos, se misca bine, domina cu usurinta atmosfera, vesel si spontan. Inca din anii liceului dadea semne de regizor, organiza spectacolele si piesele de teatru de la serbari cu o mare putere interioara, pe care le-o imprima si celorlati. Asa mi-l voi aminti mereu. Chiar daca ulterior i-am urmarit succesele de pe toate scenele lumii, sau de pe la noi, in mintea mea era acelasi pusti de 18 ani, exuberant si naravas. Sa te evidentieze BBc-ul, sau The Guardian, care spune ca dupa Peter Brook faci cea mai buna montare a Visului Unei Nopti se Vara, io zic ca e ceva!
O mare valoare, pe care, evident, multi o vor descoperi abia dupa moartea artistului. Daca o vor descoperi vreodata… Insa, credeti-ma, a fost MARE!
La revedere, Ducu Darie! Sa mergi sa le pui in scena cele mai misto spectacole si celor de-acolo, de sus. Unele nemuritoare…

Biblioteca americană… sau ce simplu am ajuns în Maldive

Eram in anul trei de liceu, adica prin ’78. Tocmai debutasem in caricatura, eram in nouălea cer, in plin avant creativ si cu ochii mari, avid de tot ce inseamna cultura. Aveam norocul ca Sf. Sava era in centru si vizitam toate expozitiile din Bucuresti sau institutele culturale ale diverselor tari, mai ales vestice. Desi mergeam si pe la polonezi, ei au fost mereu tari in grafica si postere… Prin colegi, am aflat ca exista un loc unde poti vedea si filme nedifuzate la noi, sau asculta muzici misto, abia lansate. Unde? Biblioteca americana! Si cum poti intra? Pai, te duci, stai la coada si te inscrii dimineata pentru un film de la ora 14 si, daca mai sunt locuri, esti trecut pe lista si vii si-l vezi. Si cat costa? Nimic, e gratuit! Hm,…. Dar nu e problema cu „baietii cu ochi albastri”? Eee, you’ll never know…

Dar ce conta? Ma amageam eu ca, daca ma ia cineva la intrebari, o sa le zic ca mergeam acolo in scop de documentare. Pentru ce? Pentru caricaturi, nu? 😊 Ceea ce, de fapt, era exact realitatea. Curiozitatea mea artistica era maxima, eram ca buretele stors, voiam sa stiu ce e nou la americani, ce repere au, ce valori culturale. Si chiar am vazut. Multe carti, reviste, dar mai ales cataloage de arta, de arhitectura. Era clar alta arta decat cea europeana, nu prea stiam sa o definesc, dar o simteam diferita. Mi-am notat caiete intregi de idei. Si filme: Jesus Christ Superstar, Grease, Saturday Night Fever, Hair si multe altele, Donna Summer cu Once Upon a Time, al lui Giorgio Moroder, acolo le-am savurat pentru prima data. Era o sala mica de vizionari/auditie, de cateva zeci de locuri, dar atat de calda si primitoare. Chiar imi amintesc ca aveam un casetofon (primit cadou de la ai mei cand am luat treapa a doua) si inregistram muzica direct la microfonul lui, din sala. Un fel de stramos preistoric al lui Facebook live 😊

Sentimentele erau amestecate cand treceam pragul, de parca treceam granita in State, nu altceva. Toata lumea era amabila, tot ce ma inconjura era ALTFEL, fara sa fie neaparat mai pretios, dar sigur mai prietenos. Imi amintesc ca albul domina la mobilier, ceea ce la noi, atunci, era neobisnuit. Practic, am trait momente acolo ca intr-o oaza de libertate, de aer proaspat, curat, diferit total de cel imbacsit din viata mea. Chiar daca eram adolescent si departe de rahaturile politicii comuniste, simteam apasarea prin toti porii. Mai ales ca in perioada aia incepeam sa mijesc ochii in ale presei si intelegeam si eu ce ai voie si ce nu se face. Iar alea cu NU erau multe rau.

Imi amintesc ca ma intalneam deseori acolo cu un personaj haios, interesant cel putin, tuns zero si cu barba enorma. Umbla imbracat cu o chestie alba asa, cam ca un palton lung pana la genunchi, dar fara maneci, peste un tricou fara maneci. Multe lanturi atarnau de el, purtate vizibil. Vorbim de miezul verii. El era Gheorghe. Ne mai vedeam pe la teatre, opera, expozitii sau prin tramvai. Tare tipu’, odata ce-l vedeai, nu aveai cum sa nu-l remarci sau sa nu-l retii…. Interesant! Acum mi-a venit in memorie, dupa aproape 40 de ani.

Acolo au fost Maldivele mele, o insula frumoasa plina de miez si culoare intr-o lume cenusie si din ce in ce mai abrutizanta. Cu diferenta ca nu trebuia sa calatoresc mult…

Trebuie sa recunosc, in toti anii de comunism nu am avut nicio discutie, cu nimeni de la partid sau de la secu’, despre vizitele mele „in America”, nu m-a intrebat nimeni vreodata ce cautam acolo. Deci, se putea!

Tinea si de curajul sau nebunia fiecaruia…