Perseidele de pe prispa casei bunicilor

Azi noapte am rămas în gradină să văd Perseidele. Era senin, cam luminoasă luna, deși nu era întreagă. Fiind destul de cald, mi-am instalat hamacul și am decis să dorm afară. De câțiva ani, mi-am făcut obiceiul de a dormi, cel puțin o noapte în fiecare vară, sub cerul liber.

Când eram copil și mergeam în vacanța de vară la Râca, mai toate casele vechi aveau prispă în față. Fundațiile erau săltate puțin, urcai două-trei trepte și ajungeai pe prispa casei. Unele aveau atât de-a lungul fațadei, altele și pe latura de la stradă. Acolo unde era odaia a bună, care era de obicei păstrată pentru musafiri. Ei, și atunci, mai toată lumea, vara, dormea afară pe prispă. Mai ales când erau zile ca astea cu zăpușeală, de venea vipia aia mare, care usca frunzele în pomi mai repede.
Modelul cel mai reprezentativ de casă îl vedeți în ambele filme Moromeții. Iar despre Râca se spune de două ori în al doilea film, pentru că era sat vecin cu Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda. Tot în al doilea film arată și halta din Balaci, la câțiva kilometri de Râca, locul unde s-a născut mama. Tata e din Râca și de acolo au plecat la București. Unde am apărut eu 🙂
Încă de atunci, din vacanțele mele de vară de la bunici, voiam să dorm și eu afară, pe prispă. Însă nici bunicii din partea maică-mii, nici cei din partea lui taică-meu nu mai dormeau de mult afară. Și-mi spuneau că doar cei mai săraci din sat mai dormeau noaptea pe prispă. Așa cum îmi spuneau și despre cei care mergeau desculți prin sat. Cum dracu’ gândeam eu atunci?, că exact fazele astea mă atrăgeau, care erau doar pentru săracii satului: să merg desculț, să dorm pe prispă, sau să merg la islaz cu vacile. Ei spuneau că nu erau de mine, de! venit de la București, să mă pretez la așa ceva…
Ei, și uite că toate dorințele astea din copilărie, undeva în viață, tot te ajung din urmă și nu te lasă. Iar acum, parcă din răzbunare, merg ori de câte ori prin curte desculț, sau dorm afară când și când. Vaci nu am, dar dacă voi aveți, mă bag o tură să merg si cu ele la câmp 🙂

Cum dracu’ se face, că am plecat de la Perseide și am ajuns la vaci? Hm… nu știu deloc să acriu, aștern gândurile așa cum curg, nu am și eu un fir narativ cât de cât coerent. Asta e, mă veți ierta!

Noaptea în hamac

Deci, mă legănam în hamac, ascultam greierii ăia de august (doar în august parcă se aud așa), aveam un pahar cu vin pe iarbă lângă mine și mă uitam in sus să prind spectacolul Lumii. Primul sfert de oră,… nimic. Însă au început țânțarii, frate. Rău, rău de tot. Mi-am dat cu Autan, ceea ce i-a potolit. Cinci minute. Apoi iar mă căsăpeau, de parcă mă unsesem cu frișcă. Am luat un băț din ăla mare, care se înfige în pământ și are o ceară întinsă de-a lungul lui, care arde mocnit și lasă fum mult. Ăsta a fost bun, a avut efect împotriva bestiilor și m-au lăsat în pace. În plus, avea și aromă de lămâie. Tot nu eram ok. M-am dus în casă și mi-am adus un cearceaf, să mă acopăr. Acum îmi era prea cald! Ca dracu’, nu puteam să-mi găsesc starea deloc. În sfârșit, după un timp m-am liniștit, mi-am pus căștile și am ascultat “Jesus Christ Superstar“, varianta de film, de pe YouTube. A fost unul dintre primele filme pe care le-am văzut la Biblioteca Americană din București, prin 80, cred.
Cândva, am adormit, cu ochii spre cer.
Ei, bine, n-am văzut nimic, nicio stea căzătoare. Doar avioane și sateliți. Sau ce-or fi punctele alea care merg constant, destul de încet, dar nu au licuricii ăia ai avioanelor.
M-am mai trezit pe la 4, am mai căscat ochii pe cer, tot nimic… Ajunsesem deja pe YouTube la muzică de jazz, altă viață. Nu mai era cald, chiar strângea un pic. Bățul ăla de fum se terminase de mult, însă nu mai era țânțari. M-am înfofolit ca lumea și am adormit iar. Pe la șase jumate, era deja lumină, ciripeau cocoșii și toate alea, m-am trezit și m-am mutat în casă.
Vaaai, ce bine e să dormi în patul tău!!
În seara asta luna e și mai mare, aproape plină. După ce văd meciul CFR-ului de la Glasgow, poate mai fac o încercare și dorm afară.

Primul meu sarut – ultima parte…

Bunicii mei

Prima parte o gasesti aici, iar a doua, aici.

… Cand s-a terminat totul, am plecat impreuna catre casa ei. Era destul de departe, cativa kilometri, tocmai in Betegi, un alt „cartier” al satului. Dar ce putea fi mai frumos decat sa mergi pe ulitele satului, sub cerul senin si o luna ce-mi aduc aminte ca era maiestoasa, alaturi de o fata despre care ti-ai facut atatea vise. Si care, in clipele alea era idealul tau de adolescent. Pentru ca nu v-am zis, era inalta aproape cat mine, insa un corp atletic de 17 ani, parca-mi spusese ca facea handbal la liceu. Avea parul saten deschis, drept, tuns „castron”. Si mai avea ceva: niste ochi la care niciodata nu am putut sa lipesc o culoare… virau in verde, caprui deschis, cateodata chiar spre galben, ca de pisica. Cu o atitudine atat de hotarata si de directa, incat uneori ma lasa fara replica. Desi, mai mereu am avut cuvintele la mine. Facea apropo-uri de care ma prindeam tarziu, poate cateodata deloc. Adevarul e ca mereu m-au atras fetele pe care le simteam mai destepte decat mine…

Bunicii mei

Bunica mea, Maria Cristea si bunicul meu, preotul Gheorghe Cristea (Popa Gogu)

Aveam senzatii amestecate, as fi vrut ca drumul pana la ea acasa sa tina toata noaptea, pe de alta parte mi-as fi dorit sa zbor cat mai repede pana acolo. Nu stiam ce ma astepta, insa tocmai asta cred ca ma incita incredibil. Am ajuns la ea la poarta, unde ne-am asezat pe pat – adica acea banca lipita de gard, care era la toate portile din zona aia. Daca va uitati la filmul „Morometii”, veti intelege exact cum aratau. Filmul ala mi s-a lipit de suflet, de parca ar fi fost filmat de mine, la Râca, in copilaria mea… Sper ca si partea a doua a filmului, ce are azi avanpremiera si se va lansa national acum, in noiembrie, si care e tot in regia lui Stere Gulea, sa fie la fel de reusita.

Ea stia exact ce face. Eu eram un putoi de cinspe ani, cu doi ani mai mic decat ea (la varsta aia conteaza enorm!), care nu stiu de ce ii cazuse cu tronc, si, probabil, faptul ca eram din Bucuresti o facuse curioasa sa vada ce hram port. Sau, poate, chiar ii placea de mine? Acolo, pe acel pat am fost sarutat prima oara! Imi amintesc de tot ce era in jurul meu, satul, casele, pomii, reprezenta un singur contur negru. Iar deasupra era cerul luminat de milioane de stele. Din cand in cand, pe acest cer aparea silueta ei, care se apleca peste mine sa ma sarute si imi intuneca toata privirea. Ohoo,… si tot creierul! Ca eram in al miilea cer, deja aveam in cap toate filmele de dragoste din anii aia, muzica zbarnaia in creierii mei, iar cuvinte nu prea mai aveam. Tot limbajul meu se redusese, de fapt, la body language 😊 Cu mainile si cu degetele plimbandu-le peste tot, cu limba, ascultam, invatam si spuneam o poveste despre cum e sa descoperi primele clipe de saruturi ale unui adolescent.

Nu mai tin minte nimic altceva… doar ca ea, acolo, intre doua saruturi si imbratisari, mi-a aratat Carul Mare, Carul Mic si Steaua Polara. Erau singurele repere pe care le puteam gasi in noapte. Si pe care in noaptea aia de mijloc de august le-am invatat pentru toata viata.  De atunci, mereu le recunosc in secunda unu cand ma uit pe cer noaptea. Spre dimineata am plecat spre casa bunicilor mai mult fugind decat mergand, eram the king of the world, nu mai aveam loc in mine de cat de fericit eram.

Ne-am mai intalnit dupa aceea la ea acasa, peste cateva zile. Era ziua, cu toata lumea acolo, dar nu mai avea farmecul acelei nopti, desi toti din casa isi faceau de treaba pe-afara, prin curte si prin gradina, noi fiind lasati singuri in casa. Nimic. Dupa aceea, milioane de regrete pe capul meu, ca trebuia sa fac aia sau ailalta, sau sa zic altceva, sau sa profit de cate-un semn primit sau aluzie facuta…

In toamna, a venit ea in Bucuresti si m-a sunat sa ne vedem. Statea o noapte in oras impreuan ca maica-sa si luasera o camera la Hotel Astoria, ala exact de langa Gara de Nord. Mi-a spus sa vin dupa amiaza, cat era mama ei plecata sa rezolve nu stiu ce. Cu chiu cu vai am ajuns la ea in camera, pentru ca pe atunci nu puteai intra in hotel daca nu erai cazat acolo, decat daca aratai buletinul si dovedeai ca stai acolo. Sau daca dadeai un bacsis la portar. In camera batea un soare crancen, iar eu nu stiam cum sa fac intuneric, ca doar-doar reluam seria de saruturi de unde o intrerupsesem… La hotelul ala, la geamuri,  erau jaluzele exterioare, care aveau o banda textila verticala in camera, pe langa geam, de unde manevrai jaluzelele. Pentru a le ridica trageai de banda inspre jos, dar pentru a le cobori, nu stiam cum se procedeaza. Si tot am tras de banda aia in sus, de mi s-au inrosit mainile. Un milimetru nu s-au miscat alea! Reusisem doar sa ridic jaluzelele la maxim, iar soarele lumina din plin camera de hotel, Asa, ca… nicio sansa la intimitate. Iar pe lumina aia, la varsta aia, eram atat de rusinat, incat nu eram in stare sa misc nimic. Multi ani dupa aceea, am aflat cum se proceda: trageai de banda aia textila din partea de jos, de la perete spre tine si ele coborau singure, datorita greutatii lor… Atat de simplu, iar eu atat de fraier. Asa am ratat poate o alta experienta de neuitat.

In noaptea aia fermecata, am ajuns acasa la bunici tarziu, bajbaind pe intuneric pe ulitele satului, mai mult saltand de fapt, obosit, plin de praf si glod, dar si atat de plin de mine, incat eram in stare sa ii trezesc pe bunici sa le povestesc ce tare sunt! Nu am facut-o. Si nici nu le-am povestit. Nici lor si nimanui altcuiva… pana la voi. Acum, dupa 40 de ani, banuiesc ca s-a prescris, nu?

Asta imi amintesc, ca era spre dimineata, deja luni si m-am dus la patul unde dormea bunica mea si am trezit-o usor. M-a intrebat, usor speriata „ce e, ce s-a intamplat?” Am pupat-o si i-am zis: „La multi ani!”. O chema Maria.

Rezoluția mea de anul nou era vara…

Mai, la mine nu prea a prins partea asta cu rezolutiile de Anul Nou. „Pe vechi” nu-mi amintesc sa fi fost la noi obiceiul asta, am auzit de ele cam in ultimii douazeci si ceva de ani, dar niciodata nu le-am adoptat. Sigur, imi puneam un gand asa, pe scurt, in clipa aia unica, de revelion la douaspe noaptea, cand, imediat dupa anul nou incepeai sa te pupi cu toata lumea. Dar imi trecea repede, iar mai tarziu, nu prea mai stiam exact care imi fusese dorinta.

In schimb, am in minte cu claritate, ce-mi doream in fiecare vara in clipa cand se termina concediul si plecam de la mare. Pentru mine, aia era o adevarata rezolutie pe care o asteptam sa se implineasca peste an, dar a carei implinire, of! mereu se lasa asteptata, din nou, pentru la anu’…

Cand eram copil, aproape in fiecare an se respecta un acelasi pattern al vacantei de vara. Aproape imediat cum incepea vacanta, dupa 15 iunie, plecam la tara la bunici, pentru cam vreo luna, 6 saptamani. Aveam ambele perechi de bunici in acelasi sat, asa ca nu aveam doua „la tara”. Satul se cheama Raca, e in Arges, la granita cu Teleorman, vecin cu Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Parca in Delirul scrie de „a lui Parizianul”, care avea o ruda in Raca… Acolo stiu ca mergeam, in fiecare an, la Tatarasti, la targul de sfantul Ilie, pe 21 iulie, ceea ce era, pentru viata satului, un mare un reper al verii, mai ales pentru tineri: mergeam acolo si ne dadeam in cap! Rar am prins acolo si targul de sfanta Maria, pe 15 august. Ala era cel mai mare al verii si acolo era sa iau odata o bataie ca lumea de la unii care erau beti si aveau cu ei cutite. Aia erau flacai in toata firea, horatati si in gasca. Eu, un putoi de Bucuresti, fara sa stiu a ma bate, mi-as fi furat-o rau de tot, dar am avut noroc, m-am strecurat cumva si am reusit sa fug…

Cam pe la 1 august reveneam in Bucuresti si plecam cu ai mei in concediu, in fiecare an, pana la facultate. Mai intai la mare, apoi sambata ne intorceam in Bucuresti si duminica plecam la munte. V-am mai povestit problemele mele cu marea, cu valurile, cu urechile mele si otitele repetate… Nu reuseam sa ies din modelul asta deloc. La mare, ai mei nu mergeau niciodata „cu bilet”, ca sa nu depindem de vreme si sa stam acolo toate zilele, desi ar fi plouat. Si intotdeauna, la Eforie Sud. Motivul era ca acolo aveam si marea si lacul Techirghiol, pentru efectul terapeutic al namolului. N-o sa uit niciodata mirosul de namol, sau senzatia aia cand te ungeai si se usca pe tine, de te strangea si te ustura, mai ales cand te dadeai pe partile care oricum te jenau, inrosite deja de la bronzul excesiv. Insa ai mei insistau ca treaba asta ajuta, ca e sanatos etc… Cand veneam la mare cu trenul de la Bucuresti, aveam doua repere pe drum, pentru care ieseam la geamul vagonului. Unul era Dorobantul, perechea de statui de la capul podului Cernavoda, pe care doar din tren le poti vedea atat de aproape. Al doilea, mai pacatos, ce-i drept, dar, hei! vorbim de mintea unui un adolescent, da? …erau femeile de la bai, la ghiol, la Eforie Sud, care se vedeau din tren, intinse pe nisip, sau in picioare, absolut goale. Insa erau date cu namol, de sus pana jos… ca niste statui. Abia acum realizez ca, atat statuile dorobantilor, cat si femeile de la namol, erau la fel de negre si maiestouase, lucind in soare 😉

Apropo de namol, erau ani in care eu mai luam o portie de sejur cu namol, cand mergeam cu bunicii la Amara. Acolo, bunica-mea cauta camere la particular si pentru ca era un bun negociator, erau ani in care platea doar 8 lei pe noapte pe camera!

In Eforie, dimineata mergeam la plaja la mare, apoi la masa de pranz la vreo autoservire prin oras, unde stateam cel putin o ora la coada la „plimba tava”, iar dupa amiaza la ghiol, la namol. Era acolo un teren de fotbal, cu gard d-ala din placi orizontale de beton, spart intr-un loc in spate, inspre calea ferata. Pe acolo te puteai strecura, traversai calea ferata si, peste un damb, ajungeai la ghiol. Fara bilet de intrare, toalete sau dusuri, nimic amenajat, mai erau unii acolo care vindeau namol in paharele de plastic, 1 leu paharul. Taica-meu numea locul ala la milogu’… In apa intrai tot acolo, pe malul acelui damb si-mi placea ca te tinea apa la suprafata, era foarte sarata. Acolo ma dadeam si eu mare ca stiu sa inot si nu imi mai intra apa in urechi, ca la mare, unde erau valuri.

Cateodata, mergeam pe unul din digurile de la mare si cumparam pesti prinsi de pescarii plecati din zori pe mare, care pe la zece se intorceau. Mai luau ai mei din piata ce era necesar si, dupa amiaza ne mutam acolo, pe marginea terenului de fotbal, la umbra gardului de beton. Acolo taica-meu amenaja un gratar dintr-o tabla sau sarme, pietre, eu mergeam, cateodata cu frate-meu, sa cautam lemnele de foc la care frigeam pestii, maica-mea facea legumele, usturoiul si zeama. Nu stiu cum, da’ iesea o saramura atat de gustoasa, de vorba aia, dadeai cu caciula dupa caini! Saramura ca aia, asa, la botu’ calului, nu am mai mancat niciodata!

Nu mergeam in fiecare dupa amiaza la ghiol, mai mergeam si la mare. Seara faceam turul tuturor restaurantelor si teraselor, sa vedem unde ne asezam, de fiecare data in alt loc. Stiu ca era o terasa mare, frumoasa, undeva peste sosea de posta, unde seara de seara canta Aurelian Andreescu. Cred eu, cea mai buna si puternica voce masculina romaneasca. Ascultati „Oameni”, care cred ca bate la cur orice piesa de gen americana. Mai pierdeam apoi timpul pe la jocuri, luna parc sau locurile unde se mai aduna lumea la tarabe, pe langa cazinoul din Eforie. Cam ala era principalul centru de atractie. De exemplu, era un tip, destul de in varsta, pitic, care avea un cantar. 25 de bani cantaritul. Dar ce show putea sa faca si ce comentarii apropo de fiecare client si greutatea lui, se aduna lumea in jurul lui ca la urs. Un adevarat stand-up gratuit. Multi se cantareau doar ca sa vads show-ul, nu ca ar fi avut nevoie. L-am mai vazut dupa aceea si prin Bucuresti, dar acolo era altceva: un om cu un cantar. Anonim…

In fiecare an era cate-o zi mai naspa, cu ploaie sau nor. In ziua aia se stia, toti faceau turul litoralului. Mama, ce aglomeratie era prin autobuzele alea care mergeau intre statiuni, nu va puteti imagina! Nu era ca in alea de Bucuresti, clasice, alea erau parfum. Aici ganditi-va ca, na! toti carau cu ei sacose si plase cu alea de plaja, cu betele de cort, cu oale de noapte pentru copii, colaci, mingi sau chiar saltele umflate. Si stateai in statie cateva ture pana reuseai sa urci intr-unul…

In vara in care am intrat la liceu, deci dupa a opta, am avut prima oara voie sa ma duc singur la discoteca, era acolo la etajul cazinoului, se auzea muzica tare afara si aveau la intrare un neon d-ala violet. Pe vremea aia, ala iti lua mintile, credeti-ma! Era musai sa intri inauntru 😊 Acolo, in anii aia, am vazut prima oara o orga de lumini.

Plaja la Eforie Sud e foarte ingusta, erau putine locuri. Cele mai ravnite erau nu cele aproape de apa, ci cele de la perete, de langa faleza. De ce? Habar n-am… Cred cu lumea, venind cu multe bagaje la plaja, le mai putea agata de peretii aia si era mai usor sa faci „cort”: adica alea patru bete din lemn, de se infigeau in nisip ei de care legai orizontal un cearșaf, ca acoperis. Pe vremea aia, umbrelele de soare erau rarisime, asa ca solutia asta era cea mai la indemana. Uitati-va la pozele de atunci si sa numarati cate umbrele de plaja erau. In schimb, acum nu mai vezi plaja de umbrele 😊 parca e un acoperis non-stop! Frate, ce paradox: sa vii la plaja, dar sa vrei sa o acoperi pe toata, ca sa fii la umbra!

Ca sa prinzi un loc la plaja, la perete, trebuia sa vii cam pe la cinci jumătate, sase era deja tarziu. Nu venea toata familia, de obicei barbatii erau trimisi la inaintare. Cateodata mai veneam si eu cu taica-meu, ca sa prind rasaritul. Sotiile si copii veneau pe la opt. Si trebuiau sa aduca ceva gogosi si cafea, ca barbatii, odata ajunsi la plaja, nu puteau parasi locul tocmai capturat. Unii incercau sa rezerve mai multe, dar nu prea se putea. Depindea de tupeu. Se furau locurile de plaja si sa vezi dupa aia scandaluri. Se uneau mai multi barbati dintr-un grup si luau locuri invecinate, ca sa stea in gasca la plaja. Dupa amiaza, cand lumea pleca la masa de pranz, mai rugai pe unul-altul sa-ti tina locul, dar in general se pleca de la zid, ca soarele se muta spre vest si venea umbra, deci locurile se mai eliberau, lumea se muta spre apa…

Lumea pestrita pe plaja, multi ambulanti, cu de toate, cu piatra ponce – piatra de baie, cu gogosi, cu maimute, cu colorata / maine-i gata, cu nu dati banii pe prostii / faceti poze la copii, cu namol, cu porumbelul fiert, cu siraguri din melci sau cutiute si suveniruri din scoici lipite pe niste cutii din carton, imbibate in nisip. Dar mai erau si unii care, pur si simplu, erau la ciordit. Se furau de toate, cele mai pretioase capturi erau noile radiouri cu tranzistori Mamaia, sau cele Albatros. Alea rusesti au aparut mai tarziu…

Normal, ca adolescent, incercam sa fac si eu diverse agatamente pe plaja, niciodata nu mi-a iesit nimic. Ma mai lipeam de grupurile care jucau volei pe plaja, sau pe faleza. La volei ma pricepeam, si eram repede acceptat in grup. Chiar plonjam bine si, de cate ori jucam ceva, imi placea sa dau totul pentru joc. Asa ca la impresia artistica, ieseam bine. Dar apoi, odata terminat jocul, nu stiam ce ar trebui facut sa incep o discutie cu o fata din grup pe care o ochisem, sa continui sa ma plimb cu ea, macar s-o conduc pana la cerceaful ei. Nimic, frate! In ani de zile, nu am fost in stare sa agat si eu pe cineva la mare… Cand ajungeam in toamna la scoala sau la liceu, baietii colegi de clasa mereu se dadeau mari si povesteau ce-au facut la mare, ce agatamente care mai de care mai remarcabile reusisera, unii chiar mersesera mai mult de atat, pana la capat!!! Eu, cu buza umflata  🙁  Si nu ca nu mi-as fi dorit. Oho!!!

Mereu, cand era ultima zi de plaja si trebuia sa plec, ma opream pret de un minut acolo sus, unde era cazinoul si se vedea in vale toata plaja. Acolo avea loc rezolutia mea de fiecare an. Am si-acum in cap, clar, cum imi ziceam: Mirceo, gata, e timpul! Pana vin din nou la vara la mare, trebuie sa fiu deja barbat, sa fiu si eu in stare s-o fac pentru prima oara! Sigur, pana la vara se intampla!

Ani de zile am repetat aceeasi rezolutie… Si ce daca?

🙂