40 de ani de la Cernobîl

Acum 40 de ani la Cernobîl a fost cel mai mare accident nuclear al omenirii. Dar problema nu a fost doar accidentul în sine, că se poate întâmpla oriunde, vezi și centrala de la Fukushima.

Ceea ce a agravat situația a fost comunismul și sistemul lui criminal. Pentru că, dacă s-ar fi cunoscut din start situația, s-ar fi putut lua măsuri, atât în URSS, dar și în restul lumii, pentru diminuarea consecințelor.

Prima oară când s-a aflat că s-a întâmplat ceva neobișnuit a fost la trei zile după, când specialiștii suedezi au sesizat un nivel anormal de crescut al radiațiilor nucleare. Așa au început rușii să recunoască, puțin câte puțin, că au avut o problemă. Nici măcar populația din Prîpeat, orașul de lângă, construit special pentru lucrătorii de la centrala atomică, nu a fost informată.

Locuitorii au fost evacuați după câteva zile, fiind mințiți că va fi temporar, să-și ia cu ei lucruri doar pentru trei zile. Deși autoritățile știau că nu se vor mai întoarce niciodată, că orașul nu va mai fi locuibil. Motivul era că, dacă le spuneau adevărul, oamenii și-ar fi luat cu ei frigidere etc și s-ar fi creat o panică totală, ce nu mai putea fi controlată.

Copiii au fost separați de părinți și duși în tabere de copii, unde au fost tunși zero, pentru că părul era purtător de substanțe radioactive. Erau numiți “aricii de Cernobîl”. Și sunt declarații ale unor supraviețuitori, că uneori erau bătuți zilnic…

Pompierilor, minerilor și celorlalți oameni care au intervenit ulterior, li s-a ascuns pericolul expunerii la radiații, așa că au murit în chinuri mare parte din ei. După ce inițial norul radioactiv s-au deplasat înspre Scandinavia, vântul s-a schimbat și a fost adus către Europa și Kiev. Se știa că de 1 Mai va fi demonstrație, ca și la Moscova și în alte orașe mari sovietice, și, în loc să țină oamenii în case, să fie cât de cât protejați, i-au scos la defilare. Trebuiau să fie și copii acolo, așa că au decis să îi scoată doar pe copiii din orfelinate, că ăia erau ai nimănui…

Partidul trebuia să arate că totul e normal, nimic nu e în neregulă. Deși Gorbaciov se lăuda cu glasnost și perestroika, de fapt, a ascuns totul cât mai mult posibil.

Mai mult, ca să arate că nu e nimic periculos în aer, în mai a organizat o întrecere internațională de ciclism la Kiev, la care au participat doar sportivi din blocul comunist. Evident, neinformați despre riscurile asumate. Cam așa arăta fața reală a comunismul și renumita lui “grijă față de om”.

La noi nu s-a anunțat nimic oficial. Când am aflat, de la cineva bine informat, cred că pe 30 aprilie, eram în delegație la București (în anii ăia lucram la repartiție, la IMU Bacău). Am sunat-o pe Ana, la Onești, să nu consume nimic verdețuri proaspete și să nu iasă din casă. Nu i-am spus motivele, pentru că îmi era teamă că se ascultau telefoanele. Nu înțelegea, de ce acum, exact când putea să-și ia vitaminele din legume și fructe proaspete, să nu aibă voie. Mai ales că era însărcinată cu primul nostru băiat, Mircea, care s-a născut în octombrie.

Îmi amintesc că prima referire la accidentul nuclear făcută în presa noastră a fost la câteva zile după, ceva cu titlul că la plenara CC al PCR s-au stabilit măsuri pentru evitarea consecințelor evenimentului. Se presupunea că toată țara știa ce se întâmplase. Și aveau dreptate, toți știam de la Europa Liberă.

Un prieten care lucra la IFA Măgurele avea un tester pentru radiații și a venit la mine acasă în București și a măsurat. Am văzut clar că, de exemplu, la intrarea în apartament, mai ales în partea de jos, ăla țiuia ca toate alea.

Unul dintre cele mai bune seriale HBO este Cernobîl, făcut prin 2019. Ei au arătat propaganda mincinoasă și criminală de la Kremlin. Rușii s-au bășicat, că nu reprezintă adevărul istoric și că fac ei o variantă de film care să respecte realitatea. Au făcut în 2021. Filmul bineînțeles că e un fake, are pe IMDb un scor de 5,2 față de serialul inițial, care e cotat cu 9,3. Acum urmăresc pe Disney+ un serial documentar, Disaster: The Chernobyl Meltdown, realizat în 2026 cu supraviețuitori.

Concluzia mea e aceeași: sistemul comunist a reprezentat o nenorocire mai mare decât un accident nuclear.

Ultima zi când l-am văzut pe Ceaușescu

E vineri seara și, ca tot omu’, stau și eu puțin la soare pe șezlong să mă prăjesc așa, ca șopârlele, și ling o oarece licoare. Și, dintr-o dată, zbang! Un gând mă pocnește în moalele capului: băăăăi, azi e 23 august, băgami-aș! Ok, hai să vedem ce mai știm despre asta. După câteva sorbituri, timp în care cugetam și scormoneam prin memoria-mi, m-a plesnit brusc al doilea gând: zdrang! Ce ciudat! Gândurile astea nu fac niciodată la fel… băăăăi, azi sunt fix 30 de ani de când l-ai văzut ultima oară pe Ceaușescu și i-ai făcut cu mâna!

23 august

Hm,… perversul din mine neagă în totalitate asta cu făcutul cu mâna. Ia mai dă-l în pana mea, să-și facă singur cu mâna! După ce m-am liniștit puțin cu încă o halbă, am realizat că, de fapt, e pe bune și azi chiar se împlinesc 30 de ani de când l-am văzut pentru ultima oară în viață pe Ceaușescu. Și am văzut-o și pe Ea, pe Coana Leana. Și ei, tot cu mâna… Horror!

Ok, recunosc că după aia l-am mai văzut și în 22 decembrie 1989, când a plecat la plimbare de pe CC și a dat o tură cu elicopterul, dar aia nu se pune: nu l-am văzut pe el, ci doar elicopterul. De 23 august 1989, Minunatul a decis ca defilarea să se facă prin fața clădirii viitorului muzeu al partidului comunist român. Adică actuala Casă Radio, o denumire atât de neghioaba, dealtfel. Pentru că acolo nu a fost niciodată nimic, decât un mare șantier pentru o nouă ctitorie megalomanic-comunistă. Dar, imediat după revoluție, șmecherii ăia de la Radio România voiau și ei un sediu nou, că, de!… ăla din Nuferilor le devenise cam strâmt. Și au pus ei repede un placaj cu CASA RADIO, scris cu roșu. Și așa i-a rămas numele.

Monstruozitatea aia de clădire nu era nicidecum gata, însă pentru Ceaușescu nu conta. Era o epocă în care minciuna era omniprezentă, era luat în seamă doar ce raportai la partid. Îndeplinirea planului, depășirile de norme, cincinalul în patru ani și jumătate. La un moment dat, nu știu cine adunase toate suprafețele cu recoltele raportate în fiecare județ și se depășise în raportări întreaga suprafață a României.

Ce curvă și istoria asta! Se spune că mereu e scrisă de învingători. Perfect adevărat! Că ăia învinși, săracii, nu prea mai pot scrie după aia… Dar să se pună, frate, odată, de acord. Că tot e azi 23 august, evenimentelor de atunci le-au zis în toate felurile: întoarcerea armelor împotriva regimului hitlerist, insurecția armată, mișcarea revoluționară antihitleristă și anticapitalistă… A fost trădare, sau nu a fost? Să știu și eu, odată pentru totdeauna, dacă trebuie să mă simt vinovat sau mândru pentru ce-a făcut Regele Mihai I și cu băieții ăia în 1944.

La fel, Revoluția din 1989, a fost o revoluție, sau lovitură de stat, o conspirație în care eu, ca boul, am ieșit în stradă, de era să mor, ca prostul, sau chiar a fost pe bune, o explozie populară?

Eh,… vedeți? D-asta zic că undeva ar trebui să se poată pune toți de acord, să avem și noi o istorie sinceră, clară. Chiar dacă dureroasă!

In vremea lui Ceaușescu, trăiam într-o lume falsă, ăla era adevăratul stat paralel, fără legătură cu realitatea. Nimeni nu mai credea pe nimeni și nimic. Dar toți dădeau din cap că DA… și mai și aplaudau la sfârșit.

Culmea e că, odată cu venirea lui Gorbaciov la Moscova, lumina chiar începuse să vină de la Răsărit. Mutarea lui cu Glasnost și Perestroika a însemnat zeci de ani avans față de înțepenirea ideologică a lui Ceaușescu. Când a vizitat Bucureștiul, toți ne așteptam să-l tragă de urechi pe Nea Nicu și să ne mai dea și nouă liber, măcar o gaură la curea. N-ai să vezi! Mai rău ne-am afundat în căcatul comunismului cu față inumană.

Revenind la povestea noastră, Marele Cârmaci a dat ordin să pavoazeze ăia fațada clădirii, s-au tras niște panouri cu pânză roșie peste tot, ceva ghivece cu mușcate, stemele patriei și partidului, chipul Marelui Conducător și al savantei de renume mondial și gata! Parada putea începe.

Ăștia de la institut ne-am adunat undeva pe Berzei, ne-am încolonat si, după ce am așteptat așa vreo juma’ de oră, am început să ne mișcăm, coborând pe Știrbei Vodă spre Dâmbovița. Când treceam prin dreptul tribunei, trebuia să strigăm din toți bojocii lozinci d-alea în trend, cum ar fi Ceaușescu-PCR sau Ceaușescu-și-Poporu’. Eu strigam mereu Ceaușescu Pe Cer E! Niciodată nu s-au prins ăia de la partid infiltrați prin mulțime, de se uitau în gura ta dacă și ce strigi. He. He, am avut și eu mica mea felie de răzvrătire 🙂

După ce am defilat, am plecat cu colegii de serviciu la o bere și niște mici, că vorba aia, atâta s-a putut. Și am bârfit, dând în bobi când dracului i-o ceda Nea Nicu locul la conducere lu’ Nicușor, fiul cel mare. Nimeni nu bănuia ce avea să se-ntâmple peste doar patru luni…