A plecat Lucian Pintilie… Și ne-a lăsat să murim proști

În liceu și facultate, singurul loc în care îmi mai puteam clăti ochii cât de cât, cu niște filme valoroase, era la Cinematecă. Bine, mai era și Biblioteca Americană, dar acolo erau doar producțiile lor. Și mai erau proiecții de cinematecă la Preoteasa, la Casa Studenților, unde înainte de fiecare proiecție de film, era o scurtă prezentare ținută de celebrul Nea’ Dumi, care ne mai deschidea ochii despre ce și cum cu filmul respectiv. Paradoxal, și la tabăra de instruire politico-ideologică, de la Izvorul Mureșului, se dădeau filme interzise în epocă, ce nu apăreau în cinematografe. Acolo am văzut, pentru prima oară, Reconstituirea, filmul lui Lucian Pintilie.

Pe scurt, un procuror comunist, unul de la partid, un regizor, un milițian și alte personaje din epocă, trebuie să facă reconstituirea unei bătăi dintre doi tineri, ce trebuia filmată, ca să fie dată că exemplu tinerei generații de AȘA NU. Pentru că nu ieșea cum voiau organele vremii, se trag mai multe duble, din ce în ce mai convingătoare, până când unul din cei doi moare. Evident că a fost interzis filmul, că-și bătea joc de întregul sistem comunist, dar mă miră faptul că a trecut scenariul de cenzură. Am aflat în ultimii ani că, de fapt, filmările au început exact in ziua in care rusii ocupasera Cehoslovacia si Ceausescu a tinut celebrul discurs anti-sovietic din august 1968. Filmarile au fost la Cumpătu, in Sinaia, iar Vladimir Gaitan povesteste cum vedea cum treceau prin gara trenurile cu soldati care plangeau, pentru ca erau trimisi la granita cu Ungaria si toata lumea era convinsa ca vom fi atacati de rusi si va incepe razboiul. Probababil, pe valul deschiderii de atunci a lui Ceausescu spre Vest si aversiunea lui impotriva rusilor, au strecurat si filmul asta in productie. Imediat dupa premiera, a fost interzis la difuzare.

Toate personajele, începând cu elegantul Emil Botta, George Constantin, debutanții Găitan, Mihăiță și Ileana Popovici, sunt interpretate magistral, iar Pintilie a fost genial. Sunt topuri care dau acest film ca fiind cel mai valoros film romanesc. Mulți dintre regizorii Noului Val al cinematografiei noastre consideră că, dacă n-ar fi fost Lucian Pintilie, această ascensiune a noastră nu ar fi existat. Am citit undeva că, atunci când era copil și a fost întrebat ce vrea să devină când va fi mare, regizorul Corneliu Porumboiu a răspuns: Lucian Pintilie.
După Reconstituirea, în 1970, Pintilie a fost interzis în România. A fost turnat de către “un coleg” că face filme antiromânești. Douăzeci de ani nu a mai apărut nimic cu el. În aceeași perioadă, colegul care l-a turnat a realizat 38 de filme. Ia sa vedem, va prindeti despre cine e vorba?
Personal, De ce trag clopotele, Mitică mi se pare cel mai bun film al lui. L-am văzut după revoluție, deși el fusese realizat cu zece ani înainte. Era actual atunci, dar și azi, și asta nu doar că e după Caragiale, care este perpetuu, ci pentru că a prins atât de clară, îngroșată și nedeformată esența noastră ca romani. Și, pe lângă asta, mai are și niște soluții regizorale absolut surprinzătoare. O scenă memorabilă este în casa lui Nae Girimea, în care, în același timp, vezi trei filme: Rebengiuc urmărește Mangafaua pe prispa din jurul casei, camera rotindu-se dupa ei. Dinică – frizer și spițer – stă calare pe unul și-i scoate măseaua bună, una “nevinovată”, în locul celei cu pricina, iar Mariana Mihuț, cu ditamai toporul în mână, și arătând horror, exact ca păpușa Chuckie, dă cu el după o găină, apoi se chinuie să-l scoată din tocul ușii, unde îl infipsese din greșeală. Totul într-o hărmălaie maximă, universală, atotcuprinzătoare, regizată perfect!


Mai e o scenă care, în simplitatea și genialitatea ei, ne arată unde suntem, ca români. Rebengiuc era într-o budă discutând cu Mangafaua. Bate cineva la ușă, Rebengiuc îi răspunde: Ocupat! Iar bate ăla, iar răspunde Rebengiuc: Ocupat!! Ăla insistă și bate în ușă, a treia oară, Rebengiuc zbiară: Ocupat, BOULE!!! Abia atunci bătăile în ușă încetează…

Memorabil este și monologul lui Ștefan Bănică, la moartea lui Mitică: emoționant, sensibil covârșitor. Și care se termină, evident, cu una românească: Ia uite, săracul, i-au furat și pantofii…
În opinia mea, scena finală este cea in care creativitatea lui Pintilie si-a atins maximul. După carnaval, toți protagoniștii poveștii se retrag la casele lor într-o trăsură. După ultimele replici ale lor, se aude din off vocea lui Pintilie, care-i spune lui Florin Zamfirescu: “… Deschide ochii! Închide ochi! Nu le răspunde, lasă-i să moară proști!”
Apoi se retrage camera, și în aburii dimineții, se vede trăsura îndepărtându-se, și apare în film însuși Pintilie, strigând la o portavoce indicatiile regizorale: Sandu, mai la stânga fumul, trăsura mai repede, Tora (Vasilescu) nu fugi, te rog! Încet-încet vă dați jos și mergeți spre microbuz… Practic, Pintilie ne povestește un film pe care noi nu-l vedem, doar ni-l imaginăm.
Genial!
Și, pentru că geniul lui Pintilie nu are limite, a mers apoi încă un nivel chiar și peste asta, incredibil. Se vede el în cadru, care dirija cu portavocea, apoi se aude o vocea care îl dirijează pe el: Pintilie, intră-n stânga, mai, mai,… acum rămâi acolo! 


Deci, regizorul mai are pe cineva deasupra, care îl dirijează pe el. Geniul lui, harul, Dumnezeu? Nu știm… E clar, vom muri proști.
Și, gândiți-vă, filmul ăsta a fost realizat acum aproape 40 de ani…

Poate seamănă, ca idee, cu Principiul Dominoului, sau cu Conversația. Însă, Pintilie a mers și mai departe, a deschis o ușă în plus…

Balanța este, iarăși, o adevărată oglindă pentru noi, ca români, arătându-ne cum suntem în realitatea noastră crudă. Și cruntă.
Toți să părem altceva decât suntem, să dăm bine, chiar dacă suntem preoți și cântăm Bidineaua, sau securiști și ne facem că suntem James Bond, dar ne umplem portbagajul Daciei cu găini, mere, prune și vin, ca să închidem ochii la ce avem de spionat și turnat. Cartea lui Ion Băieșu am citit-o într-o singură zi, în copie xerox, înnegrită toată de cât de proastă calitate era și copia și hârtia. Dar aia era singura pe care am găsit-o să o împrumut de dimineață de la 8, până după amiază la 16. Așa că în ziua aia, în 1986 cred, eram proaspăt inginer stagiar la IMU Bacău, asta am făcut la birou: am citit Balanța, ascunsă pe sub planșe cu proiecte de la Centrul de Prelucrare prin Frezare – CPF 500, care era un fel de robot industrial, copiat după Mitsubishi. Noroc ca desenele erau mari și nu vedea lumea ce fac acolo 🙂
Așa că, într-un fel, știam filmul înainte sa înceapă. Nu mai avea atracția lucrului interzis, pentru că filmul a apărut în 1992. Cu toate astea, Pintilie îl realizează nemaipomenit, iar scena cu Rebengiuc (iar el, iar Mariana Mihuț) cu “americanul îi cel mai prost om de pe pământ” este senzațională. Măi, are omul ăsta în el o bucurie de a juca, ceva fantastic! Mai e o scenă absolut cretină, când merg unii cu mașina și zic: Vă țineți numai de fleacuri contestații, agitații… Ce suntem noi, unguri, polonezi? Românu-i om blând, domnule!… Și-n momentul ăla, pe capotă, îi cade din cer un miner care-i intră prin parbriz!!! Filmul a apărut după mineriada din iunie 1990…

Scena finală, cu: Mă-ntreb ce copil ar putea să iasă. Păi, din noi doi nu poate ieși decât ori un tâmpit, ori un geniu. Asta-i clar! Dacă iese normal, îl omor cu mâna mea. Apoi amândoi se uită fix la noi.

Asta așa, să nu vă mai mirați de ce România nu e o țară normală…

Cam astea au fost întâlnirile mele cu Lucian Pintilie. Un om care i-a avut, cei mai buni prieteni, pe Liviu Ciulei și pe Andrei Șerban. Cum să nu te îmbolnăvești cronic de geniu, într-o așa companie?

La revedere, Maestre! Știu că ai fost chemat acolo să mai faci o Reconstituire…

 

PS. Toate fotografiile sunt capturi YouTube din filmele Maestrului…