Sunt nevoit sa-mi cer scuze! Atat voua, celor care intamplator va mai uitati pe-aici, dar mai ales blogului meu POSTUL ZILEI! Din cauza muncii din ultimele luni pentru pregatirea expozitiei de la Bruxelles, am neglijat acest copil drag al meu si il rog aici sa ma ierte pentru asta!
S-au intamplat multe lucruri de la ultimele postari, am trecut printr-o perioada incrancenata, in care efectiv am avut sentimentul ca fiecare minut este atat de valoros, incat nu voiam sa-l pierd. Prin urmare, mi-am dedicat toate energiile si ideile crearii lucrarilor cu care m-am prezentat in expozitie si nu am mai avut nici un strop de inspiratie si pentru a nota ceva pe blog.
Asa ca acum voi relua micile mele notite de aici, in speranta ca voi fi iertat.
Stiam de mult timp de expozitie si eram sigur ca am in atelier suficiente tablouri sa le expun. Era stabilit ca intre 1 si 31 martie voi avea la dispozitie spatiul Art Atrium, plasat in sediul Comisiei Europene din Place Rogier.
Cam pe la inceputul lui decembrie, dintr-o data m-a fulgerat idea ca, de fapt, nu am NIMIC pentru un asa eveniment important. Am in atelier cateva sute de tablouri, insa nu se inchega nimic unitar, nici ca subiect, stil, tehnica sau dimensiuni. Sa fie clar: imi iubesc toate tablourile, chiar daca unele sunt raspandite prin lume,iar multe le am deja instalate pe peretii casei. Toate sunt copiii mei! Insa cele pe care le aveam nu erau create cu gandul la acel spatiu, nu erau destinate acestui eveniment. Pentru ca eu pictez doar de cinci ani si ceva, inca nu am un stil, sunt un tip curios si am incercat de toate si in toate felurile: portrete, flori, peisaje, nuduri, abstract, uleiuri, acryl, acuarela, carbune. Insa nu puteam aduna ceva sa semene.
Si in acel moment am luat DECIZIA: pentru expozitie FAC TOTUL DE LA ZERO!
Atunci am trimis inca un mail, pentru o confirmare finala. Cumva, ma gandeam ca poate a intervenit ceva si, poate-poate, nu se mai intampla expozitia. Atat de tembel gandeam, incat chiar imi doream, speram asta. As fi scapat de tot efortul de a crea cateva zeci de tablouri. Mai apareau apoi si niste cheltuieli, pe care la acel moment nu aveam sa le estimez cat de cat, dar stiam ca vor fi mari: panze, culori, transportul tablourilor la si de la Bruxelles, apoi transport, cazare, alte cheltuieli pentru zilele cat voi fi acolo etc.
Da, evident ca puteam sa renunt si sa nu mai organizez nimic, era cel mai simplu. Ma dadeam lovit, sau inventam ceva gen situatia mea medicala nu-mi mai permite bla-bla… Da, puteam s-o fac. Insa as fi regretat toata viata! Poate v-am mai spus, cand eram putoi de 18 ani si abia mijeam ochii in ale caricaturii, mentorul meu din acea vreme, un mare caricaturist, Claudiu Niculae, care avea 50 de ani, mi-a spus o vorba de-am tinut-o minte de-atunci: Mirceo, ai grija, cand ajungi la varsta mea o sa regreti doar lucrurile pe care NU le-ai facut!
Asa ca din acel moment timpul pentru mine s-a contractat, a avut o alta dimensiune. Brusc, am facut calculele si am vazut ca in fix doua luni trebuie sa creez 30-40 de tablouri. Si a inceput nebunia!
Am inceput sa caut o tema principala, un stil, o dimensiune comuna. Atunci a venit cea mai neagra perioada prin care am trecut in viata mea. Imi ieseau numai prostii, gri-uri, negru, albastru, nuante ingrozitoare, iar despre compozitie, proportii sau combinatii pe paleta nici nu mai zic: ingrozitoare. Pictam noaptea, treminam pe la 2-3, ma culcam, iar dimineata urcam in atelier cu speranta ca poate la lumina zilei, totusi, arata cat de cat bine. Erau un dezastru!!! Cateodata mai venea si Ana in atelier si ii vedeam privirea de cand intra. Atunci intelegeam ca, de fapt ce mi se parea mie groaznic, e muuult mai grav decat estimam eu. Era horrorrr! Am fost de multe ori pe muchie, sa cedez, sa renunt la expozitie. Ce sa caut eu acolo? Ma duc doar sa ma fac de ras, si asta big time, la nivel international, ca acolo sunt oameni din toata Europa, pentru ca fac numai cacaturi, mai bine stau acasa.
Ei,… si iata cat de usor o veste extraordinara – aceea ca voi avea timp de o luna o expozitie personala de pictura la Bruxelles – se transforma in cel mai mare cosmar al meu, ducandu-ma in pragul disperarii si in cea mai neagra depresie. Nu vreti sa stiti pe unde am trecut! Nu mai stiam sa pictez nimic, iar Ana nu intelegea cum de nu mai reusesc sa insailez niste culoare pe panza dupa ce am facut, totusi, cateva sute de picturi. Nu vreau sa va zic ce discutii aveam pe la 3 noaptea despre pictura, compozitie, culori calde, reci si combinatii de culori.
Nu mai dormeam decat cateva ore pe noapte, visam numai solutii si variante de rezolvare, cautam inspiratie cat de cat pe net, pe zeci de siteuri, nimic. Totul era URAT si nu-mi placea nimic din ce faceam. Ma dusesem total catre abstract, abandonasem orice altceva, insa mi-am dat seama ca nu ma pricep, nu-mi iese deloc ce vreau. Am incercat si tehnica de pouring acrylic, foaaarte interesanta. Mi-au iesit cateva misto, insa nu puteam merge acolo cu 40 de lucrari doar in stilul asta.
A trecut Craciunul, Anul Nou si eu inca nu aveam nici un tablou pe care sa-l consider 100% eligibil pentru a fi expus. Iar termenul de trimis lista finala pentru expozitie era 15 februarie.
Am obosit… revin maine! De data asta, promit 😊
