Cine e de vina?

Zilele trecute a aparut in toata presa un video cu un schior care era urmarit de un urs pe partia de la Clabucet. Pana la urma, totul s-a terminat cu bine, tipul a avut prezenta de spirit sa isi arunce rucsacul din spate, astfel incat ursul s-a dus sa miroasa ce era acolo, poate ceva sendvisuri care ii miroseau a mancare si de aici si urmarirea. Intr-o astfel de situatie, cine e de vina, omul sau animalul? Sincer, pararea mea este ca animalul nu este niciodata de vina. No matter what!
Cineva important spunea, odata, ca gradul de civilizatie al unui popor se masoara prin modul in care oamenii se comporta cu animalele. Sau poate ca acel cineva nu era important. Sau poate ca nu a spus-o nimeni…
Daca e asa, atunci o spun io!
Vad in ultima perioada j’de mii de titluri despre animale hacuite, jupuite, impuscate, chinuite… De catre OAMENI.  In special de Craciun, cand peste tot apar oameni fotografiati alaturi de porcii taiati, sau care sunt parliti cu flacara.
Bai, animalelor! (si aici ma adresez, precum Ion Iliescu, oamenilor, de fapt!) Chiar nu aveti inima in voi? Ce rau v-au facut, ma, caii aia de-i biciuiti, cainii aia de-i spanzurati, pisicile alea de le calcati cu cacaturile alea de BMW third hand (ca second nu mai sunt de mult!), porcii aia mistreti pe care ii aduceti in fata pustilor maharilor din lume, adusi la Balc o data pe an?
Ele sunt, la fel ca voi, fiinte vii, lasate de Dumnezeu, sau de Natura pe Pamant. Ele au viata data, ca si voua, intr-o secunda celesta si magnifica. Cu ce drept le curmati voi timpul, sau le chinuiti? Sunteti mai breji, sau mai destepti, ori mai importanti pentru Univers? Sigur, nu!
Cara si Pif
O ardeti vai mama voastra, cel mai probabil sunteti niste loseri care nu au iubit nicioata o fata sau un baiat cu adevarat, pentru ca altfel nu s-ar acumula atata hate, otrava si frustrare in voi.
Era un film prin anii saptezeci, Bless the Beasts and the Children / Binecuvantati Animalele si Copiii, la care pana si comunistii faceau reclama la televizor. Desi era american, respectiv capitalist. Asadar, iubirea fata de animale nu tine nici macar de politic. Tine doar de cat de OM poti sa fii!
Am adoptat, incepand de acum vreo 20 de ani, tot felul de animale: papagali, pesti, pisici si caini. Am invatat ca si ele au aceleasi drepturi ca si noi, la o viata fericita, sigura, ca au sentimente si, evident, instincte. Dar cel mai important e ca am invatat sa le si sa ne iubim. Orice animal simte cand e iubit, hranit si protejat de proprietarii lui, Si cuvantul asta “proprietari” mi se pare nepotrivit, dar nu am gasit alta rima…
Acum un an am adaugat famiiei noastre doi caini, ambii adoptati, din motive cu totul diferite. Probabil stiti povestea… Pongo avea 10 ani, ramasese fara stapana si ne-a fost mila sa fie trimis la adapost. Pe Cara am gasit-o pe strada, dupa doar o saptamana, pe cand il plimbam pe Pongo. A fost greu, recunosc, la inceput, mai ales cu Cara, atunci foarte mica, adaptarea unora la ceilalti (caini la caini, caini la pisici si invers) si a noastra la toti,
Insa ce satisfactie mai mare poate fi la final cand stii ca tu ai luat din strada un animalut vai steaua lui si l-ai crescut pana la ditamai adultul. Nu conteaza daca e frumos sau nu, sunt suflete, iar asta cu frumosul este atat de umana si de subiectiva incat mai mult strica… Noi, oamenii, impartim lucrurile in frumos si urat. Animalele nu fac asta! Deci, cine e mai inteligent, omul, sau animalul? Insa asta e o alta poveste pentru altadata…
Ideea e ca astia mici iti ofera atata dragoste neconditionata, atata recunostinta si reprezinta o recompensa deplina a Naturii fata de tine. Cei care ati avut  sansa, sau minimul de bun simt, sa protejati, sa ocrotiti, sa hraniti si, cel mai important, sa iubiti inima aia mica de langa voi, intelegeti exact ce vreau sa spun. Prietenul vostru necuvantator nu are nimic mai pretios pe lume decat pe voi! Credeti-ma, chiar si pisicile, despre care se spune ca sunt atat de independente si reci, arata atata dragoste, de nici nu va puteti imagina!
Asa ca, dragilor, bless the beasts and the children!
Va asigur, veti fi cei mai iubiti dintre pamanteni. Cel putin de catre animale 🙃

2019,… sau un’ te duci tu, anule?

Happy - foto credit Heather Jessiman

Deja am trecut de jumatatea lui ianuarie, ia hai să-mi fac și io un rezumat despre ce a fost 2019 pentru mine. Am început în forță, primele luni pictând ore întregi zilnic. Sau noptic. A fost cea mai intensă perioadă din punct de vedere artistic, al creaţiei, pentru că la 1 martie aveam stabilit vernisaj, iar în decembrie mi-am dat seama că nu voiam să urc pe pereți niciun tablou din cele mai vechi. De aceea, am lucrat ca nebunu’ si am avut prima mea expoziție, în care am expus o sută de lucrări. 80 de picturi și 20 de caricaturi.

În sediul Comisiei Europene de la Bruxelles expoziția a stat o lună întreagă. Și am fost tare mândru că primul meu art show a fost acolo! Și chiar a fost bine primit 🙂 Am avut norocul si bucuria de a fi ajutat si de a avea langa mine prieteni atat din strainatate, cat si unii veniti din tara special pentru vernisaj. Deci, sunt un norocos ca am asa prieteni!!!

Cu prilejul expozitiei am facut si niste excursii prin zona, in Belgia, Olanda, dar si in Franta. Toate au venit cu noi experiente, multe in premiera. La capitolul asta as nota vizita pe plaja plina de istorie din Dunkerque/Dunkirk si participarea la un miting de protest in Lille, alaturi de “vestele galbene”. Nu ma potolesc… 🙂  Acolo am vazut ca noi la mitinguri suntem soimii patriei fata de francezi. Aia chiar sunt dotati, ataca si se bat cu politia.

Pe plaja din Dunkirk
Pe plaja din Dunkirk
Impreuna cu "vestele galbene" la un protest in Lille
Impreuna cu “vestele galbene” la un protest in Lille

În mai am avut mari emoții cu Pif, care a fost aproape de a muri. Incă nu știm de ce, dar bine că s-a rezolvat. Doctorul a spus ca daca vedea doar rezultatele analizelor, ne-ar fi spus ca moare suta la suta. In schimb, cand a vazut ca e ditamai motanoiu’, i-a mai dat o sansa. Pe care Pif a luat-o! A stat multe zile internat, pe perfuzii, chinuit tare. A luptat pentru viata lui, a fost un puternic si a scapat.

Pif in spital, tratat cu perfuzii
Pif in spital, tratat cu perfuzii

În vară am fost prin Sudul Italiei, unde am avut niște excursii foarte mișto. Am postat mult de acolo, nu mai insist.

Insula Capri
Insula Capri
Insula Capri
Insula Capri

In iulie, pentru implinirea a 80 de ani, i-am facut o surpriza lui taica-meu si am plecat, ca baietii, pe litoral la noi si la bulgari. Am fost pentru cateva zile, impreuna cu el, cu Mircea si frate-meu, Dan.  Chiar a fost o surpriza de proportii, taica-meu nu banuia nimic! Mai ales ca pana atunci el nu iesise niciodata din tara… Anu’ asta a spus ca va face el cinste cu o excursie in Grecia 🙂

Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea
Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea

În octombrie am avut prima mea experiență în care am share-uit din cunoștințele mele artistice. Heather, Leann și Mackenzie au avut încredere în mine și au venit din Canada pentru lectii de pictura. Timp de trei săptămâni am avut tot felul de întâmplări artistice, atat in atelierul meu din mansarda, dar si in aer liber. Odată cu asta, am mers cu bicicleta prin Herastrau, am urcat pe Arcul de Triumf unde am bazut si prima expozitie Banksy din Romania, am vizitat si descoperit locuri interesante prin București și împrejurimi.

Impreuna cu Heather, Leann si Mackenzie am avut cateva saptamani de experiente nemaipomenite!

După aceea, cand am vazut ca pot avea incredere in ce stiu despre desen, umbre, perspective, culori si arta, am căpătat curaj și m-am aruncat intr-un proiect de voluntariat în cadrul căruia predau ore de desen copiilor de la organizația SOS Satele Copiilor. Aici e foarte interesant, pentru ca fiecare sedinta de doua ore e o expereinta unica. Iar lucrul cu copiii iti ofera o satisfactie deosebita, pe care acum, la batranete o descopar.

Voluntariat la SOS Satele Copiilor
Voluntariat la SOS Satele Copiilor

Pe final de an, familia noastră de animalule s-a lărgit. De Craciun l-am adoptat pe Peticel, care a ramas fara stapana lui. Avand zece ani, erau putine sanse sa fie adoptat prea usor, de aceea l-am luat noi. S-a adaptat destul de repede la viata noastra si la echipa, neavand conflicte majore cu Lili-Blue, cu doamna Pisi sau cu Pif. Si i-am schimbat si numele de scena in Pongo,… ceea ce pare ca a acceptat din prima!

Pongo
Pongo

La o saptamana dupa asta, in ultima zi din an, am gasit-o pe strada pe Cara. O ursoaica de nici doua luni, abandonata de cineva. Nu am putut-o lasa acolo, asa ca am luat-o si pe ea in Arca.


Mult, puțin? Habar n-am! Ce pot să spun e că am avut diverse întâmplări de tot felul, multe fiind în premieră pentru mine.

In 2019 am realizat ca am atata dragoste de daruit, asa ca a trebuit sa ma invat s-o fac.  Ca viata trebuie traversata cu un zambet, chiar daca tamp, pe fata. Si atunci, chiar si cele mai naprasnice experiente se mai inmoaie, daca ai puterea sa le poti lua la misto.  Am invatat sa impartasesc din cunostintele mele si din experienta mea celor care au curiozitatea si dorinta de a ma asculta. Unii chiar si cu gura deschisa de uimire, cum sunt copiii. Cu ei e cea mai mare responsabilitate in ceea ce le povestesti, pentru ca le ramane in minte toata viata.

Am invatat sa caut natura, frumosul, iubirea si sinceritatea. Si sa le recunosc si apreciez deplin, fara sa ma mai rusinez cu asta. Am invatat sa plantez, sa cresc si sa ingrijesc pomii si florile, sa le mangai si sa rad cu ele. Am invatat sa crut animalele, indiferent cat de mult ma deranjeza. Nu mai omor mustele, paianjenii, gandacii. Incerc sa le capturez pe toate astea mici si sa le arunc afara. Nu e vina lor ca noi, oamenii, ne-am construit casele pe teritoriul lor, de pe care vrem sa le gonim apoi. La fel cu melcii din gradina, ii adun si-i duc la camp.

Politic, anul a adus niste intamplari asteptate, prea mult amanate. Inchiderea lui Dragnea, caderea PSDului acolo unde-i era locul si speranta unui nou traseu romanesc arata ca 2019 a fost un an de cotitura spre bine, Speram sa fie confirmata anul asta.

La vot
La vot

Si profesional, anul a aratat bine, cu multe proiecte, intalniri, conferinte, expozitii si reusite, insa nu e locul aici pentru asta.

Business as usual
Business as usual

In concluzie, un an intens, în care am învățat să apreciez și mai dihai timpul, o resursă din ce în ce mai prețioasă pentru mine.

Bai, 20-20, hai să te văd, cu ce vei veni?

20-20
20-20

Vise, taică!… sau Premiul Nobel de la trei noaptea

E trei noaptea si eu dorm, sforaind ca un porc. Abia simt ca Lili-Blue ma tot atinge cu laba, doar-doar ma trezeste. Dupa ce ma dezmeticesc cat de cat, imi dau seama ca afara tuna si fulgera, ceea ce stiu ca pe ea, saraca, o sperie grozav. E atat de marcata de tunete, incat a fugit de acasa de cateva ori, evadand pe undeva prin gard. A gasit ea ceva sparturi pe acolo, cat sa-i dea Anei subiect de un nou task pentru mine si sa-mi dea de lucru pentru luni de zile. Am tot innadit cu sarma gaurile din gard, cu speranta ca nu mai are loc sa treaca prin ele.

Oricum, pentru ca eu nu aud deloc bine, tunetele sunt aproape inexistente pentru mine, cu exceptia cazurilor in care ar trazni direct in casa. Asadar, simt cand vine furtuna doar atunci cand vad ca Lili-Blue sta lipita de mine, indiferent unde ma duc prin casa.

Asa,… deci trei noaptea, o vad ca prin ceata si pe Ana in spatele bestiei de caine ce ma toaca marunt, enervant, cu laba. Ana-mi zice ca abia acum a intrat si Pif in casa, aparand de undeva de sub masina. Ok, deci toata lumea e on board, avand in vedere ca Doamna Pisi doarme de mult cu mine in pat. Mai precis, lipita strans de mine. Eu nu am mai pomenit asa animal, desi am mai avut multe pisici – e drept, motani! – sa se lipeasca atat de strans de mine. Si, mai ales, sa se muleze pe fiecare miscare a mea din timpul somnului. Si s-o accepte.

Dar, ce era mai important, abia acum urmeaza. I-am spus Anei ca tocmai am fost trezit dintr-un vis in care se facea ca luasem Premiul Nobel pentru literatura! Heeei, atentie! Nu e de gluma, exact asta visasem. Ciudat e felul in care s-a acordat. Am dat mai multi un fel de examen, o lucrare cam ca un extemporal, cu un subiect pe care trebuia sa-l dezvoltam. Nu mai stiu detalii, insa sigur am luat premiul, iar acum asteptam doar sa fie anuntat si sa iau laurii. Stiam ca am castigat si ma tot frecam prin vis, in asteptarea marii vesti. Care urma sa ma propulseze in topul popularitatii si al recunoasterii nationale, daca nu chiar si mai mult. Ha! E clar ca latura mea narcisista actioneaza din plin si in vis, nu doar in realitate 😊

Oricum, totul s-a frant cand am simtit laba lui Lili-Blue batand puternic si sperita pe spatele meu. Am mangaiat-o, incercand s-o calmez, insa pana nu s-a linistit furtuna nu am reusit, asa ca mi-a luat ceva timp. Ceea ce m-a trezit de-a dreptul. Apoi am incercat sa ma culc si sa iau visul de la capat. Canci! Ce vis, cepremiu, ce capat? Nu se mai lega nimic, totul era vraiste, premiul meu Nobel fugise odata cu norii, ploaia si furtuna.

Si uite-asa, am ramas fara un bine-meritat premiu, care mi-ar fi atestat dreptul meu de a scrie astfel de articole pe blogul meu. Vedeti? Daca as fi visat pana la capat si ar fi fost anuntat premiul meu, altfel ati fi citit aceasta postare, nu-i asa? 😊

Asa ca nu pot decat sa va doresc sa va visati visele. Pana la capat!

Cancerul și gândirea pozitivă

Hei, prieteni! Postez mult, stiu. Insa mi s-a atras atentia ca pun prea multe floricele, pisicute, catelusi, ce mai, dulcegarii d-astea! Si m-am uitat si eu in arhiva… Mai, sa stiti ca oamenii cam au dreptate. Chiar daca vorbim de Lili-Blue, doamna Pisi, sau Pif, tot pisicute si catelusi sunt. Practic, in afara de multele poze cu mine, ca un narcisist notoriu ce ma aflu, aproape 90% din fotografiile postate sunt exact asa: frumusele, colorate, un melanj de la vie en rose…

Aici nu le pun la socoteala pe cele din POSTUL ZILEI (profilul meu de caricaturi) sau MIDNIGHT PAINTINGS (pagina mea de picturi). Acolo e alta poveste, sunt tematice si, in general, am cam pastrat tema principala…

Primul meu raspuns la reprosurile facute a fost, instinctiv: Da, dar nu postez mancare pe Facebook! Ori, in ziua de azi, asta chiar e ceva 😊

Apoi, m-am intrebat de ce asta? Si cred ca am gasit un raspuns valabil. Nu mai vreau sa vad the dark side of the moon (culmea, a fost unul dintre albumele mele de referinta in liceu), partea „neagra” a vietii. Raul, nenorocirea, mizeria, crimele, violenta, daca apar in viata mea intorc capul. Vreau doar FRUMOSUL, BINELE, VIATA. Stiu ca asa nu se rezolva nimic. Prin ignorarea laturii intunecate a vietii, a naturii umane, sau a dezastrelor, nu inseamna ca ele nu exista. Mai curajos esti daca le admiti si le infrunti! Iar faptul ca le ascundem sub pres nu ajuta la rezolvarea lor.

Totodata, cunosc foarte bine ca stirile-dezastru atrag cel mai mult, fac cele mai mari audiente in toata lumea. De aceea, pe toate burtierele televiziunilor apar mereu titluri cu bomba, incendiar, catastrofa, mega-scandal, razboi etc, pentru a atrage si retine publicul. Human nature…

Insa de cand am cancer AM ALES sa nu mai vad partea negativa. Cum s-ar zice, cred ca sunt in trend acum, am decis sa gandesc pozitiv, sa am o atitudine pozitiva. Indiferent ce mi se intampla, incerc sa iau plusul, emotia, bucuria. Se pare s-a dovedit stiintific, s-au facut si studii care coreleaza starea de bine, fericire, multumire, cu anumite endorfine ce se elibereaza si ne fac bine la creier. Iar sistemul meu imunitar, care e cam la minim, chiar are nevoie de orice ii poate face bine.

Iata de ce caut intotdeauna flori, frumusete, natura, animale, zambete. Nu o fac fortat, asa imi vine de mult timp, insa acum doar am constientizat-o. Cand aud la stiri ca „urmeaza imagini care va pot afecta emotional”, indiferent despre ce este, schimb canalul sau inchid televizorul. Cand vad titluri catastrofale pe net, nu intru. Iar daca sunt video-uri, trec mai departe. Nu mai vreau sa-mi otravesc creierii cu mai mult decat ORICUM exista la noi, in Romania. Si exista din plin. Pentru ca nici nu pot sa stau departe de mizeria politica de la noi, cu tot pesedeul lor si cu monstruoasa clasa politica ce ne trage inapoi cu sute de ani. Ma afecteaza, pentru ca mereu am fost implicat si mai intotdeauna „impotriva”. Intr-un final, si pe aia incerc sa o iau in gluma, mai ies in Piata, sau mai fac o caricatura si ma racoresc.

De exemplu, cand e aglomeratie in trafic si stau la semafor, imi zic ca totusi, sunt fericit ca am o masina misto, comoda, ascult muzica in conditii hi-fi, ceea ce era un deziderat major cand eram tanar, ca inca pot conduce, uite ce frumos e afara, au inflorit corcodusii si forsythia da exact ponderea de galben cat sa fie peisajul spicy! Sa ne intelegem, nu spun ca imi place blocajul in trafic. Insa incerc sa nu ma gandesc negativ la el.

Mi-a intrat cumva in obisnuinta sa iau „la misto” situatia mea, intr-o zeflemea cat de cat constienta si asumata. Deunazi, cand ieseam de la un supermarket, m-a oprit o tipa sa-mi spuna ca are nu-stiu-ce oferta si pot obtine niste analize medicale gratuite, trebuie doar sa completez ceva. I-am raspuns ca nu am nevoie. S-a mirat! Atunci i-am spus, razand, ca am cancer. Si din cauza asta, chiar am toate analizele la zi…

De cativa ani am descoperit cat de misto e sa ai flori, sa le plantezi, sa le uzi, sa le ingrijesti si sa vezi tot miracolul devenirii naturii. Ce-mi lipsea inainte, ca sa pot face asta? Prostia din capu’ meu! (Asa zicea bunica-mea, Didina) Si inainte aveam exact aceeasi gradina, insa nu mi-a dat prin cap ca pot sa cresc mai mult in ea decat niste pir pe care-l botezam, aspirational, „gazon”.

Tot cam de-atunci am decis sa nu mai omor animale. Nimic. Gandaci, muste, paianjeni, rame, orice gaze, daca le prind prin casa, le iau intr-un pahar sau pe un servetel si le dau afara in gradina. Ma gandesc ca, de fapt, casa asta a fost construita pe „terenul” lor, la ele acasa. De fapt, noi, oamenii, suntem invadatorii, nu ei. La limita, asta ar insemna sa devin vegetarian, sa nu mai mananc hrana pentru care un animal trebuie sa moara. Hm… la asta mai am de lucrat. Insa sunt pe drumul cel bun, am redus consumul de carne.

Si am mai decis si ca o zi pe saptamana sa nu mananc nimic. Ca am citit niste teorii japoneze despre celulele canceroase, care, in cazul infometarii, dispar primele. Probabil asta e doar in capul meu, dar ce conteaza? Eu asa cred!

Hai, ca deja m-am abatut mult de la ideea de inceput!

Parte din tratamentul pe care il urmez, este si o injectie pe care o fac periodic, la clinica NeoLife, unde sunt tratat de cancer. Acolo am facut si toate sedintele de radioterapie de asta-vara. Astazi am mers sa-mi fac minunata injectie. Se face intr-o zona dedicata, unde nu se intra decat cu acces special si incaltat cu botosei d-aia albastri de unica folosinta. Pentru ca in acele saloane sunt tratamentele de chimioterapie. Toti cei de acolo, in afara de personalul medical, eram bolnavi de cancer. Care credeti ca era atmosfera? In niciun caz trista! Evident, toti de acolo eram preocupati, motivati, increzatori ca tratamentul va da rezultate si va reusi sa ne ajute cat mai mult. Pacientii citeau carti, reviste, butonau telefoane, tablete, sau chiar laptopuri, se uitau la TV, sau se plimbau cu „pomul” cu perfuzii prin salon, ori aveau discutii intre ei. Nimeni nu era resemnat, blazat, sau absent. Toti, cu dorinta de a lupta, de a izbavi, de a invinge. Altfel, de ce-ar fi fost acolo?

Eu cred ca eram singurul care eram ingrijorat. De cat de tare ma va durea injectia, pentru ca stiam ca e dureroasa, dureaza mult, iar eu sunt un tip fricos rau, nu rezist la durere. Pana la urma, am supravietuit 😊

Ca tot vorbim de stiri pozitive, in timp ce scriu, o urmaresc pe laptop si pe  Simona Halep, care mai are putin si o invinge, la Miami, pe Venus Williams. Ma agat de orice reusita a unui roman, indiferent de domeniu. Iar Simona e o mare resursa de BINE pentru mine.

In concluzie, mesajul meu e urmatorul: da, voi mai posta flori si pisicute. Pentru ca, si prin asta, incerc sa ma agat de FRUMOS, de gandirea optimista, pozitiva, colorata tare. De VIATA. Pe mine ASTA ma ajuta acum, cand strabat o perioada neplacuta, dificila, dar careia, desi ma roade pe dinauntru, incerc din rasputeri sa nu-i acord atentie. Pentru ca sunt vesel si am privirea indreptata spre soare!

PS Am ilustrat acest articol – cum altfel? – cu fotografia unui catelus… 😊

PPS A castigat Simona 😊

Alte insomnii… despre eternul feminin

Acu’ vreo noua ani, intr-o vara, a venit la noi in curte o pisica. Io, milos, i-am dat de mancare, am mangaiat-o, d-astea casnice, de om bun. A venit azi, a venit maine, gata! M-a adoptat. A ramas la noi. Peste o luna, a facut trei pisoiasi 😊 Eram atat de speriat, nu stiam ce sa fac, nu mai avusesem pana atunci decat motani. Doi i-am dat, unul a ramas cu noi, pana a plecat si el. Acum trei ani, am adoptat o catelusa. Singura conditie a fost sa fie acceptata de stapana casei, doamna Pisi. A fost dragoste la prima vedere, Lili-Blue a ramas cu noi. Vorba aia ca se au ca si cainele si pisica, eu nu prea vizualizez cum e… Ca la mine se au bine.

De exemplu, sunt momente cand doamna Pisi sta pe langa Lili-Blue, se linge pe blanita si, la un moment dat, incepe sa o linga si pe ea. Sau, cel mai tare e cand mananca ceva Pisi, iar Lili vine si-o miroase pe bot, sa vada ce-a mancat. Se mai harjonesc, dar e clar ca in joaca.

Eee, insa partea de gelozie e la locul ei. Am observat-o in momentele in care o mangai pe Pisi. Indiferent unde e prin casa, Lili-Blue se infiinteaza si se lipeste cu capul de mana mea, s-o mangai si pe ea. Si m-am obisnuit ca, atunci cand Lili-Blue sta in camera ei pe canapea si o strig in living, daca nu vine, o strig asa, la sanchi, pe Pisi: imediat apare Lili-Blue!

Bai, deci gelozia intre femei e… ceva maxim! Poate si la barbati o fi la fel, insa nu cred ca la nivelul asta de finete…

Asta-mi aduce aminte de o chestie de smecherie, pe care am testat-o in copilarie. Nu stiam nimic despre firea femeilor (nu ca acum as sti mai multe), dar cred ca ori sub influenta lecturilor de atunci, sau a filmelor etc, am actionat asa, cumva instinctiv. Sau, cel mai probabil, pentru ca eram un mic ticalos 😊

Acum, ca tot m-am pornit, hai sa va zic povestea…

V-am mai spus ca mi-am petrecut copilaria undeva pe-o ulicioara, Cismelei, in Militari. Cartier doar de case, multe modeste tare. Insa eu le vedeam cu ochii de-atunci, adica nu contau decat copiii din fiecare: „asta are, asta n-are! Asta e castigatoare!” 😊 Eram multi copii in zona si ne adunam impreuna de pe mai multe strazi. Prin anii 1970, s-au facut vreo opt blocuri de patru etaje undeva pe strada Desisului – actuala stada Cetatea de Balta.  Ala era, clar, noul centru de joca al cartierului, pentru ca densitatea de copii era covarsitoare: aproape la fiecare apartament. Ei, si acolo mi-a picat mie cu tronc o fata… Ok, hai sa fim seriosi, nu o sa pomenesc nume aici! … ca nu stiu cine citeste 😊 Ideea e sa retineti ca tot ce va spun e purul adevar.

Era tot la 174, cu mine, un an mai mica. Cred ca eram printr-a sasea si, atat eu, cat si ea invatam dupa-amiza, ca dimineata invatau aia de la 1-4. Eram la concurenta cu un coleg de clasa de-al meu (el statea intr-un bloc vecin cu Ea) si, nu stiu cum dracu’, facusem o intelegere in trei: seara, cand ne potriveam sa iesim ambele clase la aceeasi ora, mergeam in trei acasa. Dar, cu o procedura! Pentru ca amandoi ne doream sa mergem impreuna cu ea, cu bratul imprejurand-o peste umeri, faceam cu randul: o zi eu, o zi colegul meu. Si era doar o zona mai pustie, pe Apeductului, unde aveam curaj sa mergem asa. Daca veneau oameni pe strada, retrageam discret mana… Toti trei eram de acord. Evident, voiam mai mult de atat… Nu-mi era clar CE, dar sigur stiam ca poate fi mai mult. Dar asta cu tinutul dupa umeri pe strada (seara, ca ziua ne vedeau oamenii!) era cel mai mult ce-mi puteam dori.

Odata, eram “elevul de serviciu”, adica un ala care erai scutit de la ore, stateai la cancelarie toata ziua si sunai pauzele, inchideai usa dupa ce se suna, d-astea. Iar la urmatoarele lectii te scuzai “pai, eu n-am fost la ora trecuta, stiti, am fost de serviciu…”. In ziua aia insa, aveau nevoie de un ajutor, pe langa electrician, sa fie inlocuite nu stiu ce neoane… exact in clasa unde erau cele doua prietene ale mele. Eu eram destul de inalt, asa ca m-am suit pe scara, sa-l ajut pe om. Dimineata nu stiu ce-mi venise mie sa-mi confectionez un fel de bratara din piele intoarsa (tarziu s-a prins taica-meu ca nu mai are bucata aia de piele intoarsa pentru a sterge lentilele de la aparatul de marit), ceva cam ca un soare, cu multe raze decupate, care atarnau cam ca niste franjuri d-alea de la haine indiene din filmele cu Winnetou. Si tare mandru purtam chestia aia la mana, care era complet anapoda, dar ceva ce atragea ochiul clar. Dupa ore, cand am plecat acasa cu prietena mea, mi-a zis ca a vazut bratara mea, ce e aia, ce misto arata. Eeeeee, un punct castigat…. Touche!

Imi amintesc ca, invatand dupa-amiaza, dimineata eram liber… sa-l duc pe frate-meu la gradinita. Asa s-au scos ai mei, sa nu-l mai duca ei! Si uite-asa, in fiecare dis-de-dimineata mergeam pana undeva in zona Iuliu Maniu – Apusului, cam juma’ de ora, iar cand ma intorceam, o sunam pe EA. Stiam ca e singura, ca ai ei plecau devreme la serviciu, asa ca… stiam pe de rost toate telefoanele publice de pe drum. Nu mai retin cum faceam rost de atatea fise de telefon. Noi nu aveam telefon acasa, asa ca nu prea stiam cum e cu sunatul si cu bill-ul pentru telefonie. In creierii mei de elev de-a sasea, atunci cand ma certam cu ea (si erau destule momente) ma gandeam ca, pe masura ce-o sun mai mult, ii voi incarca factura si va avea probleme cu ai ei. Oha! Mi-a spus ca, oricat as suna-o, eu sunt singurul care platesc. Si uite-asa, se duceau banii mei de suc si de film… pe femei 😊 Ha! Veeezi, se pare ca asa-ncepe! Pe de alta parte, nu-mi imaginez ce motive de cearta sa poti avea la varsta aia, cand sexul nici macar nu apare in discutie?

Pe vremea nu erau oferte cu pachete cu “minute incluse” la telefonie. Asa ca, la fiecare call, bagai 25 de bani. Cat un bilet la tramvai la clasa a doua. Un bilet la film era 1,25 lei pentru elevi, asa ca fiecare fisa de telefon conta pentru mine. Invatasem o metoda de fraudare a companiei de telefonie – PTTR (de mic eram “fraudac” 😊 ) Telefoanele publice aveau doua orificii pentru fise: unul de introducere, sus, iar altul in partea de jos a cutiei de telefon, pentru recuperarea fise in cazul in care suna ocupat, sau nu se efectua call-ul. M-a invatat cineva cum sa introduc fisa prin partea de jos, impingand-o cu un bobarnac. In acelasi timp, intr-o coordonare destul de precisa, trebuie sa dau drumul parghiei de care era atarnat receptorul. Si astfel vorbeam moka, la sfarsitul convorbirii aparatul iti dadea inapoi fisa introdusa contra naturii. Cateodata, chiar si mai multe fise, anterior ramase blocate in telefon. Meserias!!!

Asaaa, sa revin la poveste, intr-o vacanta de primavara, aveam eu chef sa ma vad cu mandra. La matineu, la cinema Pacea, adica unde acum e teatrul Masca, pe Uverturii, era un film RDG-ist parca, „Dragoste la 16 ani”. E? Deci, apropo, pe vremea aia, chiar si-n comunism, era mai relaxata treaba cu varsta minima…

Filmul incepea la zece. Io-mi facusem planurile de dimineata, diabolic, ce mai! Pe la noua o sun, hai la film, uite, e misto, de dragoste. Nu, ca tocmai m-am spalat pe cap, am treaba, bla, bla, nu pot sa plec…. Bine, eu oricum sunt aici si raman sa vad filmul, daca te hotarasti pana la urma, pa! Inchid.

Ooops! Ce fac, frate?

Of, s-a facut deja patru dimineata! Hai ca mai stau sa va termin povestea totusi…

Am uitat sa va spun, in clasa cu ea era o fata, cred ca premianta clasei, o fata extrem de desteapta, spirt. Vorbisem cu ea de mai multe ori, ras mult, dar atat. Povestea era simpla de tot, in sensul ca ei am impresia ca-i placea de mine, iar tipa asta a mea stia, sau mai degraba se bunghise de treaba. Mai, si eu cam simtisem ceva, dar, de! baiat de 13 ani, cu capu-n traista, insensibil, nu vedeam prea clar nuantele, ma prindeam doar daca-mi flutura in fata ochilor o carpa rosie si mare cat reclama de pe magazinul Unirea.

Mai fusesem impreuna cu diverse ocazii, chiar si pe la ea pe-acasa, eu complet nevinovat. Ma stiam deja si cu ai ei, si cu sora ei mai mare, care era la liceu – smechera, nu asa! Aia de la liceu pentru niste astia de clasa a sasea, erau zei. Parca era la un liceu cu informatica, sau ce era pe vremea aia informatica, pentru ca-mi amintesc – ha! uitasem faza asta, dar acum firul povestii vine de la sine cu amintiri recuperate! –  ca mi-a cerut sa-i desenez, pe o foaie de bloc d-aia mare (A3, cred), separat, pe Fred si pe Barney. Eu aveam ceva talent la desen si imi desenam toate copertile de caiete si de blocuri de desen cu diverse: de la limba Rolling Stone, sau Fireball al lui Purple, sau Tubular Bells al lui Mike Oldfield, pana la Fred, Wilma, Barney, sau personajele din Aristocats. Deci, lumea stia ce pot 😊 Dupa ce i-am facut desenele, in cateva zile mi-a adus niste listing-uri uriase de imprimanta d-aia continua, de pe vremea aia, cu desenele mele, facute la calculator in diferite caractere, care sa imite diversele umbre. A fost primul meu contact cu ce insemna „print” si eram tare mandru ca aveam desenele facute la calculator…

Deci, ele doua colege in aceeasi clasa, iar eu, masculul alfa, cu un an mai mare. Simteam ca ar fi ceva racaiala intre ele in legatura cu mine, dar nu eram atat de subtil incat sa vad mai mult, sau sa stiu sa gestionez asa ceva. Imi faceau amandoua aluzii mai acide referitor la cealalta, dar nu le inregistram decat ca sa fac poante in replica, chiar nu dadeam importanta.

In sfarsit, dupa un refuz atat de frontal, o mai sun o data si-i zic: uite, inteleg ca nu poti sa vii, dar te rog, da-mi si mie numarul de telefon al lui – si-i zic numele colegei ei de clasa – ca o s-o chem pe ea, poate ca reuseste sa vina. Aaaa, sigur, stai putin sa-l caut! In sfarsit, imi da numarul, pa, pa.

Evident, nu o sun pe cealalta colega. Ei, cine credeti voi c-a aparut la cinema in jumatate de ora, cu toate ca tocmai isi spalase parul?

Asa si cu Pisi si cu Lili-Blue… Cand vreau musai sa vina Lili, o strig pe Pisi!

Sunt convins ca femeile au ceva special al lor, ce noi barbatii n-o sa pricepem niciodata… Iar cand ne prindem, e cam tarziu, nu?

Poveste de iarnă…

Povestea de azi pleaca de la o amintire de-acum doi ani, pe care mi-a adus-o in atentie Facebook putin mai devreme. Suna asa:

LILI-BLUE A FUGIT DE ACASA! Cand ne-am intors de la Revelion, nu am mai gasit-o in curte. Cel mai probabil, s-a speriat de la artificiile date de vecini (am gasit pe alei un adevarat arsenal) si a sarit gardul, cu toate ca e inalt. Am atasat si niste poze, poate ca ajuta un SHARE. Ca semn distinctiv, are un ochi albastru si unul caprui.

Am cautat-o prin cartier atunci noaptea, apoi ieri toata ziua, pe toate strazile si pe campurile din imprejurimi. Are medalion la gat cu numele ei si numerele noastre de telefon, este microcipata. Unii vecini mi-au spus ca la revelioanele trecute si cainii lor au evadat la fel, unii s-au intors dupa 3 zile. Acum plec iar sa mai caut, mai ales pe campurile din jur, poate s-a refugiat pe undeva.

Din experienta voastra, ce ar trebui sa mai fac?

Multumesc mult!

Acum doi ani ne-am petrecut revelionul in Centrul Vechi. Dimineata, cand am venit acasa, nu am mai gasit-o in curte pe Lili-Blue. Fugise, speriata de artificii. Ne-am intors pe la sase dimineata acasa si imediat dupa aceea am plecat pe campuri sa o caut. Mergeam incet, cu geamurile din fata deschise, sa o pot chema. Ma mai opream din cand in cand, coboram din masina, o strigam, bateam din palme, fluieram, nimic! Mai starneam diversi caini de prin curti mai indepartate, sau din haite d-astea aciuite pe undeva, marginas. Acolo chiar ma duceam, crezand ca s-o fi lipit si ea de vreuna. Nimic.

Sincer, eram disperat. Am dat de veste pe Facebook, pe mail catre intreg cartierul, peste tot pe unde speram sa pot gasi ajutor. Pe intai ianuarie am cautat toata ziua, in mai multe ture. Oricum, acasa nu era de stat, era o atmosfera ca de inmormantare, nu vorbea nimeni cu nimeni, treceam unii pe langa ceilalti prin casa, ca umbrele. Exact ca la priveghi. Cine are pet, stie ca te atasezi atat de mult, incat face parte din familie. Am dormit numai cu gandul ce-o fi cu ea, mai ales ca era ger, frig tare. Noaptea a fost de cosmar: pe unde-o fi, ce-o face? Pe doi ianuarie, iar am inceput cautarea, in zadar. Am mers si pe strazile adiacente, ma gandeam ca o fi calcat-o vreo masina, nu era obisnuita cu traficul, nu stia sa traverseze, la noi in cartier trec prin fata casei maxim cinci masini pe zi… Deja sperantele erau spre zero, ma agatam totusi de un fir de speranta. Daca vine, totusi, dupa ce isi gaseste linistea si o razbeste foamea, ca nu mai are ce manca? Stiam de pisici, ca daca sunt duse la kilometri, reusesc sa se intoarca acasa. Nu stiam de caini. Si nici nu voaim sa caut pe net, eram paralizat de frica. Pe la trei dupa-amiza, suna telefonul! Numar necunoscut… DACA??? Un domn (Robert Negulescu – multumim inca o data!) care-mi spune ca a gasit-o, undeva pe Sisesti, langa Gradinita lui David, intr-o curte interioara a unui bloc. El insusi avea caine, e iubitor de animale si vazuse numarul de telefon pe banutul ei de la gat. In cinci minute eram acolo si am vazut-o! Am luat-o in brate, mai mult fortat, ea nu voia. Era plina de ciulini si zdrentuita toata si, ce mi s-a parut de-a dreptul uimitor, nu m-a recunoscut! Clar, traumatizata. Am dus-o acasa, in casa nu se ducea in locurile ei, nu prea a mancat, mai mult se ascundea pe sub chestii sau prin colturi… I-a luat cateva zile sa-si revina. Ma gandeam, saraca, ce-o fi facut ea doua nopti si doua zile in salbaticie, practic, fara sa fie invatata cu asta si sa stie regulile. In sfarsit… Se zice ca sa nu-ti dea Dumnezeu ce poti duce. Nici pentru un caine nu cred ca e de dorit.

Photo credit: Ana Gheorghe 🙂 

Dupa ce am gasit-o si am dat de stire pe Facebook, ma suna Roxana Matei. Prietena mea, fosta colega de liceu, mare iubitoare de animale si salvatoare a multora, cea de la care am si adoptat-o pe Lili-Blue, in urma cu trei ani. Cand am vazut-o data pentru adoptie, nici Ana, nici eu nu eram convinsi ca vrem caine, pentru ca o aveam deja pe doamna Pisi si na! ea era stapana casei, ea trebuia sa decida pe cine accepta. I-am si spus Roxanei ca atunci cand vine cu Lili-Blue, daca ramane sau nu, decide doamna Pisi. Norocul e ca, imediat cat a venit la noi, Lili-Blue a sarit direct in bratele Anei, iar cu doamna Pisi nu a avut nicio problema. Asa ca a ramas. Asta se intampla intr-o dupa-amiza de duminica din martie. Iar eu atunci a trebuit sa plec sa caut prin tot Bucurestiul cusca de caine. Am luat-o de la Hornbach, am montat-o in seara aia, dar nu stiu daca Lili-Blue a dormit mai mult de doua nopti afara de cand e la noi. Cred ca mai multe am dormit eu, ca vara am ambitia ca o noapte sa o dorm afara in gradina… 😊

Asa, sa revin, deci ma suna Roxana: Ce bine c-am vazut pe Facebook direct mesajul c-ai gasit-o, ca daca-l vedeam pe ala initial, muream de inima…. I-am povestit toata tarasenia si ne-am bucurat ca s-a terminat cu bine…

Abia ne linistisem ca, de sfantul Ion, pe 7 ianuarie, cand ne-am intors seara de la birou, iar disparuse Lili-Blue! Am mers la agentii de paza de la intrarile din cartier, sa-ntrebam daca a iesit un caine pe-acolo, nu vazusera. Dom’ne, da’ au fost artificii astazi? Sigur, pai cum? E sfantul Ion si au dat ca lumea, cu tot ce nu s-a explodat la revelion!… IAR???? Se facuse deja noapte, iar am mai dat o tura prin locurile pe care le tot calcasem cu doar o saptamana in urma. Nimic… si din nou o noapte de cosmar.

A doua zi dimineata, pe la 7 jumătate, telefonul! Am gasit o catelusa, Lili-Blue, e a dumneavoastra? Vin imediat, unde sunteti? (Multumim, Raluca Nescu, saru’ mana!) Prin Damaroaia, undeva pe langa strada Jiului! Am ajuns cat de repede am putut si-am gasit-o intr-o scara unui bloculet nou, cochet, iar ca s-o tina pe loc, Raluca i-a dat niste cremvursti, ceva, sa nu iasa in strada si sa dispara… Deci Lili-Blue facuse in noaptea aia, prin gerul bobotezei (chiar a fost frig atunci!) cam zece kilometri, nu stiu pe unde o luase… Ca sa ma astepte, Raluca intarzia la job, asa ca am scos-o eu pana undeva la metrou, sa mai salveze din timp. M-am oferit s-o duc, dar cu metroul ajungea cel mai rapid.

Din cauza mea, anul asta nu am putut pleca nicaieri si am facut revelionul acasa. Cu ocazia asta am vazut si noi ce nebunie a fost la miezul noptii cu artificiile: Afganistan in toata regula, parca bubuia toata planeta! De 12 ani, de cand ne-am mutat aici, nu am mai facut revelion acasa, asa ca nu imi dadeam seama de magnitudinea zgomotului. Abia acum am realizat prin ce a trecut ea acum doi ani, cand a fugit.

Acum, saraca Lili-Blue nu era afara, era in casa, o tineam lipita de mine si tot era absolut terorizata, simteam cat de tare tremura, efectiv se zguduia. De frica, la un moment dat chiar a facut pe ea, pe hol. In conditiile in care nu face in casa niciodata. Oricum, zilele astea a mers peste tot lipita de noi prin casa, de frica, atunci cand auzea pocnind artificii.

Pentru ca sunt patit si e clar ca artificii vor fi mereu de revelion, sau cu alte ocazii, imi permit cateva sfaturi, pentru cei cu animale si nu numai:

– puneti-le la zgarda un banut cu numarul de telefon; nu e scump, vreo 30-35 de lei, dar e nepretuit: le salveaza viata!

– ganditi-va cand vor fi artificii peste an. Atunci nu le lasati pe afara, inchideti-le in casa, sau stati cu ele. Clar vor fi traumatizate si actioneaza fara sa le puteti anticipa reactiile. Am auzit de caini care lesina sau chiar au crize de epilepsie in astfel de situatii. Fug ca nebunii si nu cred ca mai stiu drumul inapoi…

– daca vedeti animale scapate, sau ratacite, incercati sa va apropiati sa vedeti daca puteti identifica stapanul pe zgarda, sau pe banut. Nici nu stiti ce bucurie produceti si ce multumiti veti fi ca ati salvat o viata!

Ce am invatat eu de-aici: ca, in general, cei care se uita la un caine ce pare pierdut sau fugit, sunt tineri. Sunt saritori, le plac animalele, le cheama si se uita la banutul lor, pe care vad informatiile de contact, pentru ca stiu sa le caute acolo. E un proces de educare si, putin cate putin, incepem si noi sa ne miscam in directia buna.

Si inca ceva, important! Oamenii sunt buni, doar dati-le ocazia sa v-arate asta!