Prietenii de săpun…

In atelier

Nu am cunoscut-o pe Cristina Topescu. Asta, asa, sa eliminam din start eventuala “prietenie”, pe care acum o revendica o haita intreaga. Ok, o stiam, insa doar ca telespectator, mai ales ca era fiica lui Cristian Topescu.
Era cam de-o seama cu mine, doar cu cateva luni mai tanara. Dumnezeu s-o ierte!

Ce trist, in ultimul an mi-au disparut vreo patru prieteni si colegi, toti mai tineri decat mine, iar acum fata asta nu face decat sa-mi arata ca… trece timpu’n pana mea!

In atelier
In atelier

Dar nu despre asta voiam sa scriu. Ci despre oamenii celebri, notorii, vedete de! cu j’de mii de fani, followeri, prieteni si alte fake-uri d-astea. Baaai, nu conteaza nimic din viata asta sociala, artificiala, alde Facebook, Insta si tot neamu’ lor! Ba, pentru unii da, ca e vorba de marketing, views, click-uri, trafic, promovare si alte masurabile ce aduc procente de profit. Insa nu despre asta vorbim. Ci de iluzia ca, daca ai mii de prieteni pe retele, esti mai bogat. Bogat in ce? Poate in iluzii. Iar cand te apleci catre viata reala, te ia cu ameteala, ca atunci cand te inchei la sireturi: nu gasesti nimic acolo. Niema! Nada! Zero!
Toti prietenii de pe Facebook au disparut, s-au evaporat, s-au spart ca baloanele de sapun… si a ramas o mare lacrima uda siroind pe podea.

Si eu am vreo cinci mii de prieteni aici, Asa, si? Multi AU PERCEPTIA ca ma cunosc. Ca stiu de cainii si pisicile mele, de cancerul meu, sau ca pictez sau fac caricaturi. Insa cati dintre ei ma cunosc pe bune, sau m-au vazut in realitate in viata lor? Poate cinci sute, maxim… Iar dintre ei, hai sa fim cinstiti, cu cati sunt chiar prieten? Vedeti, despre asta e vorbirea.

Platformele astea s-au inventat pentru profit, comunicare, pentru orice altceva decat sa inlocuiasa viata reala. Aaaa, ca ne-agatam noi de ele ca de bara ultimului vagon ce pleaca din gara noastra trista din mijlocul campului, asta nu e vina lor. Ele iti dau iluzia, ca asta le e scopul, Ce facem noi cu ea, tine de noi. De noi si de singuratatea noastra.

Viata adevarata e aia cand iesi din bula ta de pe net. E acolo unde se traieste si cand pica curentul! Acolo unde, de obicei, nu ies pozele frumoase de Insta si nu se spun povestile de pe Facebook.

Pe Faceboock nu ai prieteni, ci ai “fake friends”, sau “imaginary friends”, ca atunci cand erai copil. Pai unde ai mai pomenit in realitate prieteni sa-ti trimita flori in fiecare seara si dimineata, cu mesaje de cafeluta sau de noapte buna? Iar daca punem la socoteaza si faptul ca astea-ti vin de la oameni pe care nu i-ai vazut in viata ta, realizezi cat de stramba e toata chestia…

Milioanele de like-uri, inimioare , share-uri si zambetele adunate pe net nu fac cat un “Buna dimineata, mamaie!” spus in piata batranei aleia de la care cumperi rosiile. Acolo e viata adevarata, cu reguli normale, dure, reci, ce nu tin de etichete, trenduri, content sponsorizat, sau de promo.

Nu am nimic impotriva Facebook sau similar! Sa ne intelegem, sunt niste jucarii nemaipomenite, ce ne ofera posibiliati pe care Omenirea nu le-a avut niciodata pana acum. Insusi faptul ca acum eu scriu aici si voi vedeti postarea asta e cea mai buna dovada.

Insa sa credem ca translatam miile de prieteni virtuali in viata adevatara, ar fi o naivitate fara seaman. Aici, pe Facebook, viata e mai colorata, mai exotica, mai vesela, fericita chiar. E normal, este un pic aspirationala, un nivel la care multi care-l vad, tanjesc. Toata lumea se da mare, toti vor sa se laude. E natura umana, altfel aceste platforme nu ar fi avut niciodata succesul colosal la care au ajuns.

De aceea, nu inteleg mirarile unora cum ca, avand “mii de prieteni”, fata a murit singura si timp de doua saptamani niciun prieten nu s-a sinchisit s-o viziteze, sau s-o sune. Mai ales de Anul Nou. Prietenii de Facebook raman prieteni de Facebook, asa cum cei de la bere sunt cei cu care iesi la bere, cei de la job sunt cei de la job, sau cei din concediu raman cei din concediu. Aici nu merge cu copy-paste, pentru ca partea de paste n-o sa-ti reuseasca niciodata… Poate e crud, dar e pe bune.

Ce ma umple de oroare sunt hienele care se hranesc din cadavre. Le cunoasteti, apar mai peste tot la TV, in presa, sau online, sunt cei care-i jelesc cel mai tare pe cei proaspat disparuti, pentru a se ridica pe ei si imaginea lor. Va amintiti de ororile din Caracal de asta-vara, pe care s-a suit cu bocancii de tractorist reporterasul ala de-a candidat si la prezidentiale. El imbia tot poporul la razvratire, evident, sub conducerea lui… Cum il chema? Nu conteaza, un bou! De ce nu s-a ridicat pana atunci impotriva sistemului? Pe care-l, intre altele, il stia foarte bine, pentru ca ii era partener. Pe bani. Si acum au aparut strigoii astia, ce au apetit doar pentru sange si cadavre. Am inteles ca cel mai tare jelesc aia de la Antene, care au eliminat-o pentru ca era favorabila Pietei si hastagului.

Si, ca de obicei, au aparut subiectele majore in cazurile astea: cu cine s-a iubit, ce se intampla cu averea ramasa si daca este ingropat sau incinerat. Cred ca deja televiziunile au un template pe care il aplica fiecarei morti notorii. Iar populatia se uita, ca pelicanii, ca n-are altceva mai bun de molfait…

Revenind la Cristina Topescu, a fost decizia ei sa fie singura, sa adopte caini si sa se inconjoare doar de ei. Nu se discuta viata ei, nu avem dreptul s-o facem. Dar cand iei astfel de hotarari, de fapt, orice fel de hotarari, traiesti cu consecintele lor. Si iei tot pachetul. Chiar si daca e ultimul!