Tag: Convingeri Comuniste

Posted on

DEBUTUL

În atelier

Azi se împlinesc exact 46 de ani de când am debutat în caricatură! Și nu cu unul, ci cu trei desene, publicate în revista “Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. Era în 1978, aveam 18 ani și eram în anul al treilea la Sf. Sava.


Rubrica “Racul”, în care apăreau caricaturile revistei, era coordonată de Sorin Postolache, cel care m-a și descoperit. Și care avea să-mi devină un fel de mentor pentru perioada mea de început în ale caricaturii şi presei. Îmi amintesc că în anii ăia eram ca o umbră a lui, îl urmam peste tot. Așa am ajuns să cunosc cam tot ce era în cultura bucureșteană a vremii, nu doar caricaturiști, ci artiști din mai toate domeniile. Pentru că Sorin era foarte conectat. Practic, nu mergea 20 de metri prin centrul oraşului, fără să se oprească să se salute sau să vorbească cu cineva pe care-l cunoștea.
După el, m-au format mult din punct de vedere artistic și nu numai, caricaturistul Claudiu Nicolae (în al cărui atelier mergeam aproape zilnic), iar apoi Dragoș Anton, pe care-l vizitam des și cu care am avut mai multe colaborări.
În timp, în redacții, la expozițiile și saloanele de umor la care am participat – și, credeți-mă, eram avid de activitate – i-am cunoscut pe toți caricaturiștii și pe mai toți artiștii și oamenii de presă. Nume mari, la care mă uitam cu mare admirație. La “Urzica” era Poch, la “România Liberă” era Matty, la “Informația” era Ando…


Cu mulți am colaborat ulterior, când am intrat în presa studențească și participam și la taberele de instruire politico-ideologice. Erau tabere gratuite, de câte 12 zile, făcute la Izvorul Mureșului, unde se aduna toată presa studențească din țară. Asta pentru că am fost redactor-șef adjunct la ING, revista Politehnicii din București (căreia i-am redesenat antetul și tot conceptul grafic) și în același timp, redactor la Convingeri Comuniste (nu râdeți, chiar așa se numea), revista Centrului Universitar al Bucureștiului. Redactia era la Casa Studentilor Grigore Preoteasa, acolo unde vedeam cam toate manifestările studenţeşti, cenaclurile, filmele prezentate de Nea Dumi, ori piesele Teatrului Podul.
Eeee, dar aveam şi legitimație de presă, cu ea intram gratuit la meciuri, chiar la masa presei și la filme și diverse spectacole. Şmecher!😜
Scopul acestor activități politico-ideologice era să ne “spele” pe cap, însă, în realitate, erau discuții foarte libere și neașteptat de deschise pentru încorsetarea de atunci. Și, în fiecare seară, program de discotecă.
Probabil și atracția mea către caricatură a fost pentru că așa puteam spune ceva împotriva regimului, fără să fie pe față, ci cât de cât camuflat. Altfel, nu ar fi trecut de cenzură.

Vă dați seama? Totul a început cu aceste trei desene, publicate când eram doar un puști de 18 ani, probabil cel mai tânăr caricaturist publicat, și simțeam că lumea e a mea.

Şi acum, după atâția ani, simt exact la fel! 😜

PS. Aşa cum vedeţi, pe Pif nu prea-l interesează…

Posted on

Acum nu era momentul, Mihai Stănescu…

A plecat caricaturistul Mihai Stanescu. Cei din generatia mea il stiu bine, insa cei tineri, mai putin. Era un caricaturist, asa, mai desosebit. Nu ca n-ar fi toti deosebiti, ca doar fiecare le are pe-ale lui, altfel, de ce-ar fi cineva caricaturist?

El era o specie aparte. In cea mai neagra perioada a cenzurii comuniste, desenele lui ascutite taiau in carne vie. A fost interzis de Ceausescu. Nu ii erau publicate toate caricaturile, sau mai degraba apareau si apoi dispareau, fiind interzise. Insa mai toate circulau oral, ca bancuri anti-regim!

Sunt multe desenele ce erau preluate imediat in diverse medii, fiind mai mult povestite, pentru ca, de fapt, putini le si vedeau. „Ai auzit de caricatura aia a lui Mihai Stanescu? Care? Cu un el pe scara avionului, care ii spune ei, ramasa jos, „Ramai cu bine!” La care ea ii raspunde: „Si tu!”

Asa ceva nu se putea publica, nu ar fi trecut de cenzura. Insa, cumva, se aflau si circulau. In cazul asta, desi parea un dialog banal si de convenienta, intelesul era mult mai adanc. Pe vremea aia, majoritatea care aveau sansa sa plece „afara”, adica in Vest, ramaneau acolo. Pentru ca, efectiv, erau eliberati din cusca, incercau sa respire liber. Multi au facut-o, nu din placere, dar din disperare. Apoi incercau sa-si aduca si familia, sub procedura de „reintregirea familiei”. Despre ei se spunea ca „au ramas”…

Eram un pusti de vreo douaj’ de ani, student la Politehnica, proaspat caricaturist publicat oficial, si ma implicasem in presa studenteasca. Mai intai la ING, revista Politehnicii din Bucuresti, unde eram redactor sef adjunct, dar mai scriam si la CONVINGERI COMUNISTE (ce titlu, frate!!!), care era a Centrului Universitar Bucuresti si aveam redactia la Preoteasa. La ING evident ca am re-desenat sigla revistei, ca de obicei in multe locuri pe unde am fost 😊

Ei, si avand legitimatie de presa, nici nu va dati seama ce usi deschise aveam pe vremea aia. De exemplu, la filme, cand toti bisnitarii vindeau in fata la Patria bilete cu de zece ori pretul, eu mergeam la casa, aratam legitimatia si luam la pret normal. La meciuri, ce sa mai zic, mergeam moka, la masa presei chiar! Nomenclaturist, ce mai 😊

Asa, si a avut Mihai Stanescu o expozitie de caricatura la sala Eforie, prin ’83. Nu mai stiu exact ce desene erau, dar multe din ele „grele” de tot. Insa, cumva, au trecut de cenzura. M-am dus la vernisaj, unde era plin ca-n gara. Efectiv, se statea la coada sa vezi desenele de pe simeze. Lumea era obisnuita, ca doar era perioada de glorie a cozilor la „ce se baga”. Dupa, m-am dus direct la el, m-am prezentat, m-am laudat putin ca fac si eu caricatura si i-am spus ca si eu sunt asa si pe dincolo pe la ziare studentesti si vreau sa-i iau si un interviu. Mi-a zis: Bine, dar s-ar putea sa nu poti sa-l publici. I-am facut o fotografie, mi-a dat si un autograf cu dedicatie, asa ca eram in al noualea cer. Interviul a fost cuminte, pentru ca aveam ambitia sa apara. Si a aparut. L-am bagat si la ING si la CONVINGERI. Asa, de-al dracu’!

Era un tip extrem de placut, cu niste ochi albastri (pe bune, nu d’aia cu ghilimele…), care oriunde aparea isi facea simtita prezenta. Modest, insa cu o atitudine care arata ca e constient  de valoarea lui. Ohooo, si avea valoare, din plin! A luat muuulte premii internationale prestigioase, iar desenele lui erau de o inteligenta sclipitoare. M-am mirat cand am aflat ca a terminat Arte Plastice, dar apoi, analizandu-i desenele, mi-am dat seama ca sunt desavarsite. Nicio linie in plus, niciuna lipsa. Talent pur! Iar cand e dublat de o inteligenta deosebita, devine letal!

Am mai avut apoi diverse ocazii sa il intalnesc pe la saloane de umor sau expozitii, mereu a fost o onoare. Si la magazinul lui, la ERATA, la coloane vizavi de Sala Palatului, l-am mai vazut de cateva ori. Mereu am avut impresia ca parca i-ar fi lipsit cenzura comunista, care il stimula sa creeze ceva „impotriva”. Dupa Revolutie, parca nu a mai avut acelasi stimulent al creatiei, aceeasi adrenalina a lucrului interzis. Nu mi-a spus asta niciodata, e doar o impresie a mea.

Mihai Stanescu cred ca a venit cu ideea ca, dupa ce au castigat Conventia Democrata si Emil Constantinescu alegerile, de Sarbatori sa „impacheteze” cladirea Guvernului cu o enorma funda rosie, ca un mare cadou adus romanilor. Chiar daca a fost un episod esuat, efervescenta acelei epoci a fost fantastica.

Ma uit la albumul lui „Acum nu e momentul” si, revazandu-i caricaturile, imi dau seama ca, efectiv, citesc o cronica savuroasa a vremurilor anilor ’80, mult mai concreta, adevarata si realista decat ar face-o orice manual de istorie. Pentru ca el reusea sa transpuna desavarsit in desenele lui toate sentimentele pe care le resimteam atunci, din greu. Si, atunci cand simti ca-ti apare un zambet in coltul gurii, inseamna ca Mihai Stanescu va ramane, mereu, UN MARE CARICATURIST.

La revedere, Maestre! Multumim!