COMUNISM – CERNOBÎL – CANCER

Cernobîl

– Alo!
– Alo, bună, eu sunt! Ce faci?
– Bună! Uite, mă pregăteam să merg până la piață, să cumpăr salată, ridichi, ceapă si ce-oi mai găsi. Tu?
– Nu mai cumpăra nimic!!! Și să nu cumva să mănânci nimic proaspăt, ce crește la suprafața pământului… Să bei doar apă minerală, îmbuteliată. Nimic de la robinet!
– Cum adică, nu înțeleg nimic! Și ce să mănânc, că exact în perioada asta am nevoie de multe  vitamine, iar astea sunt cea mai bogată sursă. Chiar, ce-ți veni așa, dintr-o dată?
Cam așa ceva a fost dialogul meu cu Ana undeva pe la sfârșitul lui aprilie, în 1986. Amândoi eram În primul an de stagiatură, lucram la IMU (Întreprinderea de Mașini-Unelte) Bacău. Eu eram trimis într-o delegație la București, iar Ana era la părinții ei, la Onești.
Aaaa… și incă ceva, extrem de important în contextul ăsta: Ana era gravidă în trei luni cu Mircea, primul nostru copil.

Cernobîl

Prin niște surse sigure, dar și de la Radio Europa Liberă, aflasem cu o noapte înainte despre catastrofa de la Cernobîl. Nu știam mare lucru, ci doar că dezastrul este atât de mare încât era posibil, dar și foarte probabil, să fie contaminată de particule radioactive toată suprafața României. De aceea, trebuia evitat orice aliment proaspăt expus afară.

Cenzura era atât de mare – și frica la fel – încât te fereai să vorbești pe șleau la telefon. Încercai să transmiți mai mult printre rânduri, sperând ca interlocutorul tău să intuiască mai degrabă mesajul corect. Până la urmă, i-am spus Anei direct ce aflasem, indiferent dacă ar fi fost urmări. Prioritatea era copilul, no matter what!

– Păi și ce să mănânc? Că m-am săturat de coajă de ou pisată, amestecată cu miere.
Pe vremea aia, pentru a avea calciu, atât de necesar pentru o femeie însărcinată, nu găseai decât calciu lactic. Eventual mai cumpărai ceva pastile de la cineva care aducea din Germania, la niște super-prețuri. Ana citise undeva o metoda alternativa de a suplimenta calciul. De aceea, strângea toate cojile de la ouă, le pisa în râșnița de cafea (că oricum la cafea nu o foloseam, că găseai doar nechezol, amestecat cu paie), până se făcea o pulbere, pe care, ca să o poată înghiți, o amesteca cu miere.

Imediat după ce s-a aflat de Cernobîl, pe căi neoficiale, desigur, toată lumea parcă intrase în vrie. Si, exact ca și acum când apare un subiect important, toți păreau că se pricep la uraniu, izotopi și timpi de înjumătățire! Europa Liberă difuza non-stop toate informațiile disponibile atunci în Vest. Dar erau atât de sumare, iar cele mai multe erau doar presupuneri, pentru că însăși sursa, URSS-ul, nu oferea decât fake news. Evident diminua cifrele reale ale nivelului de radiații și efectele posibile. Iar asta abia după ce a fost forțată să recunoască că a fost ceva, pentru că Suedia a constatat un nivel foarte mare de radiații și i-a indicat pe sovietici ca sursă.

La vreo săptămână după accident, îmi amintesc că a avut loc o plenară a PCR, în care s-a trasat un plan de măsuri pentru a diminua efectele “incidentului” de la Cernobîl. Indirect, Partidul a recunoscut catastrofa, pe care, însă oficial nu a anunțat-o niciodată…

Nu știa nimeni urmările, pentru că nimeni nu avea acces la datele corecte. Însă mulți specialiști le bănuiau. De aceea, când rușii au organizat, la câteva săptămâni de la explozie, o cursă de ciclism internațională, organizată la ei, ca să dovedească faptul că totul e în regulă, cicliștii din Vest au boicotat. Premiile erau foarte mari, au participat doar cei din țările comuniste, forțați mai mult de autoritățile lor de la partid. Cât cinism să ai să organizezi așa ceva, doar să-ți speli imaginea, știind că poți, probabil, afecta iremediabil niște sportivi?

Marie Curie, cea care descoperise radioactivitatea, nu avea de unde să știe că efectele sunt devastatoare. Pentru ca lucra cu bucățile de uraniu cu mâna goală, a ajuns să moară fără mâini și fără picioare. Se pare că și acum sicriul ei este o sursă de radiații și va mai fi încă pentru mii de ani… Săraca femeie! Dar știința a evoluat, savanții știu exact urmările și efectele asupra celor expuși radiațiilor.
Sovieticii aveau probabil cei mai mari savanți.. Care știau situația. Dar care nu au spus-o…

Toți eram isterizați, în lipsa informațiilor cât de cât oficiale. Prietenul meu Călin Cristescu, care în vremea aia lucra la IFA (Institutul de Fizică Atomică) Măgurele, a venit atunci la mine acasă, cu un aparat ce măsura nivelul de radiații. Parcă era în roentgeni, sau așa ceva. Îmi amintesc că la pragul apartamentului era o valoare mai mare decât cea din living. Oricum, ambele peste normal. Știu că în perioada aia s-au distribuit pastile de iod, pentru a limita efectele asupra glandei tiroide.

Mult timp după, am aflat că în România am avut cât de cât noroc, pentru că norul radioactiv cel mai încărcat a fost transportat de vânt mai întâi deasupra Scandinaviei, apoi a coborât spre Europa de Vest, ajungând în final și la noi.

Am avut mari emoții până în octombrie 1986, când s-a născut Mircea, dar totul a fost perfect! Și Mircea, dar și Dan, născut peste doi ani, au fost și sunt perfect sănătoși, Doamne-ajută!

Însă vom afla vreodată dacă numărul din ce în ce mai mare de cancere din jurul nostru, sau bolile glandei tiroide, or avea legătură cu Cernobîl? Probabil că nu. Evident, în sensul asta, nu pot să nu mă-întreb, oare cancerul meu de acolo s-o fi generat?

Toate amintirile de mai sus mi s-au reactivat când am văzut serialul HBO dedicat catastrofei. Vi-l recomand, este un serial de excepție, dar mai ales un document prețios, ce vine după doi ani de cercetări minuțioase a numeroase arhive. Filmul aduce fapte, argumente și exemple clare desprinse din realitatea acelei lumi și a ceea ce înseamnă un sistem comunist, ticălos.

Știu, există multi nostalgici care regretă acele vremuri de dinainte de 1989. Probabil că-și regretă, de fapt, tinerețea, puterea, pozițiile și privilegiile avute… Multi din cei tineri, care nu le-au trăit, chiar le apreciază. Ei sunt mai de iertat, pentru că nu știu decât o parte a realităților, povestită de cei din primul grup, sau văzută pe diverse filmulețe de propagandă din anii comuniști găsite pe YouTube. Filmul este un must see pentru toți aceștia. Spre aducere aminte despre cum erau tratați oamenii, cum erau sacrificate destine, sau chiar vieți pentru ca rapoartele să dea bine la Partid și oamenii să-și câștige, cu mândrie, un loc mai călduț, o poziție mai înaltă, sau un titlu de Erou al Socialismului.

Cernobîl

Era de așteptat ca filmul, care a ajuns serialul cu cea mai mare nota pe IMDB, să iște controverse uriașe, mai ales în Rusia. Oamenii, probabil, acum află cât de cât exact ce s-a întâmplat atunci. Normal că propaganda a lansat o poziție oficiala cum că filmul este un circ și vor sa realizeze și ei un film, cu varianta lor. Că, de fapt, totul a fost provocat de un agent CIA. Poate o fi fost așa, nu știu… însă, indiferent cine sau ce l-a provocat, dacă se luau măsuri imediate și se raporta exact magnitudinea catastrofei, iar apoi dacă s-ar fi solicitat și acceptat ajutor internațional, urmările ar fi fost mult limitate.

Pentru că, e drept, shit happens! Și în alte locuri s-au produs accidente nucleare, vezi Fukushima. Însă japonezii au fost primii care au anunțat imediat, au luat toate măsurile și au dat acces la toate datele din secunda unu, pentru a reduce, cât de cât urmările și a salva populația.

Asta e marea diferență. În sistemul comunist, totul era minciună, totul era fals, totul era propagandă, iar populația nu conta. Ea trebuia să se sacrifice pentru conducători și pentru Viitorul de Aur al Omenirii.

Dar dacă acei curenți de aer aduceau norul radioactiv direct către noi, în România? Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat. Un posibil răspuns îl găsiți chiar în informațiile de la sfârșitul filmului…

Tot de acolo am aflat că Gorbaciov a declarat ulterior că, în opinia lui, Cernobîlul a declanșat procesul ce a sfârșit cu căderea comunismului. Ha! Ce paradox: cancerul comunist, la nivelul societății să fie tratat prin provocarea unui altfel de cancer, la nivelul individului…

Pentru că, nu-i așa? Indiferent ce greșeli fac politicienii, tot noi plătim!

Vot populi, vot (derbe)dei…

Nu-i așa că a fost simplu? Atât de simplu, încât nu știu de ce a trebuit să răbdăm să îndurăm atâta. Totul, într-o singură zi! Pur și simplu, prezența masivă la vot a dat peste cap toate calculele clasei politice și a trântit în șanț pesedeu’, iar apendicele lor alde Tăriceanu a fost chiuretat și aruncat la deșeurile istoriei. Ok, a dat o mână, sau chiar două de ajutor și tineretul, care nu s-a mai pișat pe el de vot, ci l-a prețuit cum se cuvine. Și cum au dreptul, pentru că, din păcate, ei nu apreciază valoarea formidabilă pe care o are votul lor.
Probabil au ajutat și lungile mitinguri din Piață, în care eram degerați, bătuți de ploaie, zăpadă sau viscol, în care ne-am demonstrat puterea. Atâția câți am fost, dar a fost suficient să trezim România și chiar Europa!

Cei tineri să-și întrebe părinții sau bunicii cum votau ei. Îmi amintesc că, pe vremea când eram student, într-un cămin din Regie, una din studente o avea pe maică-sa candidată la parlament din partea județului Suceava sau ceva de genul. Tipa avea un afiș electoral d-alea comuniste, toate la fel, în care se schimba doar poza. Era lipit pe perete în cameră, deasupra patului ei. Poza îți arăta o coafură d-aia cu multe sarmale, de sub care răsărea o figură de colhoznică, dură și rea. Poate femeia nu era așa, dar astea erau guidelines venite de la centru, pentru propaganda vremii.

În ziua votului, veneau ăia de la partid prin cămine imediat după ora 6-7, să îi trezească pe toți studenții să meargă la vot. Scopul era ca fiecare facultate sau institut, de fapt orice instituție publică să raporteze cât mai devreme participarea integrala la vot. Erau județe care până în orele 11-12, finalizau votul. Variantele de vot erau după cum urmează: nu erau! Puteai să pui DA pe cel propus, sau nu. Nu aveai mai multe opțiuni de vot. Mereu când se centralizau voturile, procentele erau 99% și ceva, pentru că, în caz că unii își băgau picioarele-n el de vot (pe vremea aia, lumea nu se pișa) sau dacă se trezea vreun bezmetic (pardon, dușman al poporului) să declare că el nu a votat sau că a votat împotrivă, să fie inclus în acel zero și ceva la sută de NU.

Unul din dezideratele Revoluției din ’89 a fost și „alegeri libere”. Deși tinerii poate nu cred, dar unii chiar au murit pentru a putea exista așa ceva în România. Așa-zișii derbedei au ieșit în stradă și au arătat că se poate. Poporul chiar are putere!

Când am ieșit la revoluție în 22 decembrie dimineața, v-am mai povestit (mai multe postări aici), eram câțiva oameni. Cu riscul să fim blamați de conducerea institutului de cercetări unde lucram și-apoi dați afară, am adunat tot mai mulți oameni de pe stradă și apoi, în drumul spre CC am devenit o masă de oameni vehemenți, gri și enormă. Când am văzut elicopterul decolând cu Ceaușescu, l-am întrebat pe un coleg de lângă mine: Cum, mă, doar pentru că ne-am adunat zeci de mii de oameni, a fugit Ceaușescu? Așa de simplu a fost?

Sigur că nu doar asta, au fost în spate multe resorturi pe care în acele vremuri nu le știam, unele dintre ele aflate pe parcurs în cei 30 de ani, iar altele, poate, nu vor fi aflate niciodată. Însă, dacă nu eram noi, poporul de pe străzi, e sigur că Ceaușescu nu cădea.
La fel ai acum, pesedeu’ nu se făcea cu ciocu’ mic dacă nu ieșeam atâția la vot.

Dancila, demisia!

Mai ales Diaspora, care nu e otrăvită de Antene, trăiește în democrații reale și e clar că ii urăște. Și reciproca e valabilă, de aia PSDul își bate joc de bieții oamenii de atâtea ori, la fiecare vot.

Coșmarul de doi ani și jumătate, în care era târâtă România de PSD și ALDE s-a curmat brusc pentru că ne-am adunat mulți, foarte mulți la vot. În condițiile în care în România sunt din ce în ce mai mulți analfabeți, asistați social și alte categorii atotsprijinitoare de pesedeu, prezența masivă la vot e garanția că românii nu vor mai adormi din nou pe marginea patului, riscând să cadă în cap peste noapte.

Acum, că tot ne-a trezit din coșmar și am făcut ochi, hai să bem o cafea și să ne apucăm de treabă!

O zi bună, România!

Ziua Regalității – sau istoria unui vis pierdut…

Astăzi era Ziua Regalității, în care domnu’ Goe, îmbrăcat în marinel, mergea la București, cu trenul. Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta. Acum, domnilor Goe li se cumpără cel mai tare telefon sau tabletă și sunt duși la Disneyland, doar ca să fie în rând cu colegii de clasă. Nu trebuie sa facă nimic pentru asta.
Înseamnă că e mai bine în România, nu? NU!

Când, după Cuza, boierii români s-au decis să aducă domnitor străin, știau ei de ce. Aici, oricine ar fi fost numit, își aducea în vârful bucatelor tot neamul și toată clica. In 1866, l-au adus pe printul Carol pe blat, pe 10 mai s-a proclamat Rege și, uite-așa, a început cea mai prolifica perioadă de dezvoltare a României. Regele Carol I a reușit să ducă România din coada Europei pe un loc pe care, mai apoi, țara nu avea să-l mai atingă niciodată. Și pentru asta și-a pus la bătaie întreaga viata, relațiile, averea și toată ființa lui. În Primul Război, chiar a fost pus în situația de a decide să lupte împotriva țării lui de origine, pentru că așa era interesul României. Pe care a jurat s-o servească cu toată ființa lui.
Modernizarea României s-a realizat în doar câteva zeci de ani. Timp în care țara a trecut și prin războaie nimicitoare, de independentă, al doilea război balcanic, primul mondial. Infrastructura s-a dezvoltat extraordinar, ajungând ca întreaga țară sa fie conectată de rețeaua de căi ferate, poduri și șosele. Cel mai mare pod din Europa, la inaugurare, a fost podul Carol I, proiectat de italianul A. Saligny. Au fost aduși mii de muncitori germani și italieni care au lucrat la construcția acestei infrastructuri și apoi unii chiar s-au stabilit la noi. In zona Brezoi încă sunt localități populate de italienii veniți atunci la construcția șoselei și căii de tren de pe Valea Oltului.

Imaginile de arhiva ne arata o Romanie eleganta, curată, în plină dezvoltare, imagini ce erau la nivelul celor din tari mult mai civilizate de afara. O Românie care i-a dat lumii pe Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran, Coandă, Eugen Ionescu, să enumeram doar câteva nume dintre cei care au fost universal recunoscuți. Primele ziare de la noi erau în limba franceză. Așadar, nivelul de răspândire al culturii era destul de ridicat, iar cei cu pretenții erau nevoiți sa învețe “furculision”. În cafenelele din centru se discuta despre curente filozofice, opere de artă, sau literatură. Familiile mai înstărite de la orașe aveau guvernante franțuzoaice sau nemțoaice. În interbelic, leul era una din cele mai puternice monede europene, valoarea lui fiind acoperită total în rezerva de aur.
Într-o perioadă relativ scurtă, regii României au făcut o Românie Mare, cea mai mare și mai prosperă din istorie.
Apoi se știe ce a urmat, au venit rușii, care ne-au furat tot și ne-au dat, în schimb, comunismul. Care a șters din cărțile de istorie regii, așa că eu am învățat că nu Carol I a avut cea mai lungă domnie, de 48 de ani, ci Ștefan cel Mare, cu 47…
După revoluție, au venit urmașii comuniștilor, care acum însă aveau liber la furat. Și au furat atât de mult, încât pentru a se dezvolta țara nu a mai ajuns mai nimic.
Acum conducătorii nu-și mai donează averea statului pentru propășirea României, ci și-o completează pe-a lor, personală, furând, spre prăbușirea României.

Acum avem premier o oarecare doamnă Dăncilă, ce nici măcar nu știe corect vorbi româneste, ce să mai spunem de alte limbi. Atunci premierii se chemau Kogălniceanu, Crețulescu, Ghica, Golescu, Brătianu, Rosetti, Sturdza, Cantacuzino, Maiorescu, Maniu, Duca, Știrbei, Averescu, Iorga si câți alții de același nivel.
Acum nu mai vin nemți și italieni să muncească la noi, acum pleacă romanii în ale țări, cei mai mulți să se umilească pe-acolo. Acum nu mai vin guvernante franțuzoaice sau nemțoaice, ci merg femeile noastre afară, multe să facă munci pe care cei de acolo le refuză.
Acum romanii nu mai știu nu doar franceza, ci nici măcar românește! Începând cu primul-ministru și continuând cu cea mai mare parte a politicienilor, sunt exact la nivelul lui domnu’ Goe, de acum o suta de ani.

Acum in cafenelele din centru nu se discuta decat despre Milano, Versace, BMW, botox, implanturi sau manele.

Acum nu numai că nu construim poduri, căi ferate și șosele, nici măcar nu suntem în stare să le putem repara și consolida pe cele vechi, ce stau să cadă.

Acum nu mai e leul puternic, ci e la mâna altora, slab ca vai de el.

Pe scurt, cam aici am ajuns cu actualii conducători, care anul asta se vor da cu curu’ de pământ și vor celebra centenarul Unirii unei Românii Mari, ce nu mai există: aia înfăptuită de români conduși de regi!

As incheia cu celebrul – La Bulivar, birjar! La Bulivar!…, dar mi-e ca e blocat traficul rau de tot si mai repede ajungem pe jos.

2017, cel mai greu an al meu. Dar de la care am învățat enorm… – continuare

Inainte de a continua cu ultima parte din ceea ce a insemnat pentru mine 2017, vreau sa va multumesc! Eu nu stiu sa scriu, nu am stiut niciodata. La romana, in general, nota mea era 8. La gramatica eram cel mai tare, dar cand se punea problema de compunere, sau de analiza pe text, eram varza… Imi amintesc ca la analiza “Puiul” am inceput textul cu “Cică era odată…” si proful de romana, domnul Voican, un om de o rara finete, mi-a subliniat cu rosu… Cum sa incepi o analiza cu “Cică”? Insa cand vad reactiile voastre la ce astern eu aici, raman uluit, parca nu ar fi vorba de mine. Voi ma excitati si ma indemnati sa continui, ceea ce in mod normal nu stiu daca as face-o. Repet, astea sunt gandurile mele, asa-mi vin, e o perioada in care se descarca multe energii pana acum incatusate poate. Acum s-or fi copt si vor sa iasa in lume, habar n-am. Ce e important sa stiti e ca tot ce scriu aici este adevarat, asta am trait, simtit, patit. O fi bine, o fi rau, nu conteaza… sa mergem mai departe.

Goana dupa modele… sau floarea din gradina

M-am apucat de pictat in urma cu 4 ani. De desenat, o faceam din copilarie, mai ales caricatura, dar de pictat imi era frica. Nu stiu de ce, mereu ma speria ideea ca nu sunt in stare. Poate chiar nu sunt 😊 dar chiar asta e un amanunt, nu mai conteaza. Asa ca am inceput sa pictez. Si am pictat ca inecatu’ inca de la inceput, cate un tablou pe zi, in week-end chiar si mai mult. Parca as fi vrut sa recuperez toti anii cand nu pictasem si au trecut asa, albi, ca niste panze goale, pe langa mine. Lucram de toate, peisaje, flori, nuduri, portrete, abstract, autoportrete, in pensula, in cutit, acryl, ulei, efectiv orice-mi pica la mana, pana cand mi-am dat seama ca, daca pictez dupa natura sau dupa model, e cu totul altceva decat dupa poze facute de mine sau dupa net. Cum nu am bani pentru modele nud (tocmai v-am povestit, un capitol mai sus, ca nu mai am job), si chiar daca as avea, sunt destul de zgarcit, m-am gandit sa plantez flori, ca apoi sa le folosesc drept model si sa invat sa pictez si eu dupa natura. Asta a fost gandul initial, care m-a facut ca in primavara sa-mi amenajez o gradina in curte, plina de tot felul de flori. Tot ce gaseam in piata (ma stiau toate floraresele deja), puneam in gradina sau in ghivecele de prin curte. Cred ca am avut sute de flori peste vara. Am pus pe Facebook peste 600 de foto cu flori, adica doar o mica parte din cele peste 5000 facute… M-am atasat de ele atat de mult incat am stat pana si in ploaie, in picioarele goale, in noroi pana la glezne, sa le sadesc si aranjez. Erau copiii mei, de care am avut grija tot sezonul. Mereu imi zicea Ana: daca ajungi in piata, nu mai lua flori, chiar nu mai avem unde sa le punem! Ei,… mai gaseam loc, mereu am fost inventiv 😊  Nu stiu absolut nimic despre arhitectura peisagistica si nici nu am pretentii ca am cunostinte cat de cat in domeniu, tot ce stiu, stiu de la tipele din piata: cum se planteaza, in ce loc, cum se rup florile si crengutele ca sa dea altele, cum se tund dupa ce cad florile, cum se inmultesc, d-astea… Le-am potrivit si eu cat de cat dupa cat m-a dus capul si m-am priceput. Am invatat, mai degraba intuit niste reguli, despre cum sa le pui in functie de inaltime, ca sa le vada soarele pe toate, am invatat traseul pe unde umbla soarele peste zi, ca sa-mi dau seama de zonele insorite sau umbrite, despre fiecare in ce ordine apar, in functie de anotimp, ca sa stii ce pui in loc atunci cand se trec…

Cat despre pictat, ca de fapt, asta era scopul initial, nu? am realizat peste 50 de tablouri cu flori si cred ca vor mai fi inca pe-atatea! Oho!… sigur nu aveam banii pentru atatea modele, nici daca eram angajat cu un super-salariu 😊

Odata stiu ca am pictat dupa natura niste gladiole albe, asezandu-mi sevaletul direct in gradina, langa ele. Era o dupa amiaza superba, culori calde, raiul pe pamant, ce mai! A iesit un tablou (video-ul integral e pe canalul meu de Youtube, cautati dupa MirceArt, episodul 16) pe care, cand l-a vazut Ana seara cand a venit de la job, a zis: „in sfarsit, acum pot sa spun si eu ca esti pictor!” Eee? Merita orice efort pentru un asa compliment 😊

Cu ocazia asta, m-am convins si ca florile au suflet. Se bucura, se intristeaza, sunt sensibile ca noi toti. Da, ca orice om sau animal, copac sau orice e viu, cred ca toti suntem cuplati la o Unitate Centrala a Sufletelor, care e undeva in univers si unde ni se inregistreaza toate miscarile. Acolo se duc si cei disparuti, care apoi sunt re-distribuiti in alte roluri, astfel incat tot ce este viu este inter-conectat intr-o singura Entitate. Nu am citit asta nicaieri, poate ca exista ideea, dar asa sunt eu convins acum ca functioneaza VIATA. Si imaginea asta ma ajuta sa inteleg mai bine unele lucruri si, poate, sa le accept mai usor. Asa incat, nici un suflet, practic, nu dispare, ci se duce in alt rol, alt loc, alta misiune. O fi o idee gresita, sau puerila, dar eu asa cred.

De aici am invatat ca vorba aia cum ca toata lumea trebuie sa-si faca in viata o casa, un copil si sa sadeasca un pom, cred e foarte adevarata. Practic, trebuie sa lasi in urma ceva durabil, care sa fie marturia trecerii tale prin zona. Pai, altfel, cu ce treaba pe-aici?

 

Ce pare important nu e. Si invers!

Ei, partea de aici e mai interesanta. Ca e vorba de sistemele de referinta personale, de prioritati, de ce simte si are nevoie fiecare. Eu va spun doar din experienta mea, care poate nu se potriveste deloc cu alta, asa ca nu luati de buna si nu incercati acasa 😊 Insa am citit ca sunt studii ce arata ce regreta cel mai mult oamenii spre sfarsitul vietii. Cei mai multi si-ar fi dorit sa petreaca mai mult timp cu familia, sau cu prietenii. Nimeni nu spune ca si-ar fi dorit mai multe ore la job, sau sa-si faca targetul, sau sa primeasca exceed expectations la evaluare! Deci, spre final, toti ne intoarcem la ce suntem noi, ca oameni, la valorile universale, nu la ce pozitii am ocupat vremelnic, in diversele ierarhii abstracte. Nu ma intelegeti gresit, si dorinta de cariera, de a fi cel mai bun in domeniul tau, motivarea de a deveni cel mai tare sales star, sunt legitime si reprezinta motorul care ne impinge ambitiile in anii tineretii si maturitatii. Dar, pe partea a doua, spre final, ne dam seama ca altele sunt mai importante. Si, pe bune! Chiar nu ar fi drept ca tu sa spui ca cel mai important lucru in viata ta e un job pe care l-ai avut. Pentru ca, pana la urma, chiar nu e important! Compania l-a inlocuit cu altcineva imediat dupa ce ai plecat, poate intr-o saptamana… Stiti cum se spune, cimitirul e plin de oameni de neinlocuit!

Interesant un gand pe care-l am, mai ales de cand mergeam la mama la azil. Scuze, poate deviez, dar, daca nu il scriu acum, il uit. Asadar, copiii, cand sunt mici, la gradinita si in scoala primara, hai si-n liceu, sunt toti cam egali, la fel. Ei nu simt diferentele dintre ei, pentru ei nu conteaza daca unii sunt copii de stabi sau de oameni normali, se joaca impreuna fara granite sociale, sau de avere. La fel si batranii, uitati-va in grupurile de turism de seniori, sunt cam toti la fel, se simt bine, fac misto copios unii de altii, e o veselie enorma acolo si o pofta de viata, nu conteaza fiecare ce a facut pana atunci in viata. Acolo sunt egali. La fel si la azil, nu mai conteaza traseul vietii de pana atunci, toti sunt la fel, colegi la masa, sau de carucior, la plimbarea de seara. Acolo nu e importanta cariera, decat in masura in care poti sa te lauzi cu succesele tale la ceaiul de dimineata in sala de mese. Diferentele majore apar intre liceu si dupa pensionare, adica in viata activa. Acolo ne indepartam unii de altii, fiecare e mai cu mot, functioneaza al dracu’ orgoliul, invidia, comparatia, pizma, uneori chiar ura. Hm,… de ce oare?

Revin. Deci, asta vara, mi-am facut analizele periodice. Printre ele si una care se ia din sange si e specifica prostatei, PSA. Ei, acest mic amanunt se pare ca mi-a salvat viata! In mod normal, la mine trebuia sa fie in jur de 4 si aveam 8,72. De la aflarea rezultatului, am mers pe firul apei cu investigatiile, ecografie, tuseu rectal, RMN, punctie – care a dat verdictul final: cancer de prostata. Daca acea analiza de PSA (Prostate Specific Antigen), pe care multi din barbatii de peste 50 nu o fac, desi ar trebui introdusa printe cele obligatorii, nu era luata in calcul, nu stiu unde eram acum. Pentru ca, am mai zis, genul asta de cancer nu il simti. Nu te deranjeaza nimic. Asta vara eram in cea mai tare forma, stat afara mult, lucrat in gradina in aer curat, bronzat masiv, ca agricultorii, plimbari aproape zilnic cu bicicleta in Parcul Mogosoaia la Palat, mancat sanatos, multe seminte si salate, foarte putina carne, ce mai! Super fine! (am dovada o colectie de poze pe Facebook)

Numai ca, pe dinauntru, ceva lucreaza in continuu, parsiv… Normal, am citit mult pe tema asta si-am inteles ca, pana la urma, cancerul este un ghinion, o loterie, la care fiecare ne calificam sau nu. Evident ca te rogi sa nu fi alesul, dar cine se ia dupa ce vrei tu? Nu tu faci regulile.

Daca as tine un curs despre prioritati in viata mea si as spune ca PSA este una din ele, cred ca barbatii din sala ar spune: „asta e dus cu pluta!”. Aaaa, si nici n-ar sti macar ce e aia.. Sigur, e o alta perspectiva, a celui care a trecut pe-acolo si stie drumul…

Pe bune, as propune ca orice angajator sa solicite barbatilor de peste 50 de ani aceasta analiza, asa cum solicita si analizele de sange, inima sau plamanii.

Mai mult, doamnelor, putin ajutor aici, va rog! Sotii sau prietene, va rog sa cereti barbatilor sau prietenilor vostri peste 50 de ani sa-si faca anual aceasta analiza. Indiferent de rezultat, ajuta! Daca rezultatul e in parametri, super, ne vedem la anu’! Iar daca nu, treci pe la urologul tau, el stie ce sa-ti recomande. Vei descoperi, indiferent ce-ar fi acolo, ceva ce e la inceput si muuult mai usor de vindecat decat mai tarziu. Atentie! Evolutia acestui cancer are un singur sens si nu sta pe loc! Prin amanare, nu faci decat sa agravezi lucrurile. Si e vorba de viata ta. Nu o mai lungesc, acest mic amanunt, bifarea casutei de PSA de pe buletinul de analize de sange, e posibil sa-mi fi salvat viata!

Daca vrea cineva sa dea share acestui articol, asta e motivul pentru care recomand redistribuirea: cat mai multi barbati de 50+ sa-si faca analiza PSA!

Ce am invatat de aici? Cariera e mai importanta, sau PSAul? Depinde la ce varsta ma intrebi…

 

Zodia Cancerului

Dati-mi o idee, ca nu stiu cum sa denumesc acest capitol, incat sa nu sperie. Pana o sa-i gasesc un titlu mai potrivit, sau imi sugerati voi ceva, il las asa…

Un tip care iese din cabinetul medicului si se intreapta spre lift, tot vorbea cu sine insusi: „Fecioara? Nu… Sagetator?… Parca nu. Pesti? Nu” Apasa pe butonul liftului, vine liftul, se deschid usile si intra. Apasa pe parter. „Gemeni? Hmm,… Leu? Nu… Capricorn? Nu…” Ajunge la parter, iar se deschid usile. Tipul nu coboara, apasa din nou pe etajul de unde tocmai coborase. „Berbec? Nuuu. Balanta? Niciodata… Varsator, NU!” Ajunge pe etaj, se indreapta catre cabinetul doctorului, bate usor la usa si, dupa ce i se raspunde, baga doar capul pe usa si-l intreaba pe doctor: „dom’ doctor, ce-ati spus ca am?” „CANCER!” „Asa, asa, multumesc, dom’ doctor, uitasem…” Bancul asta, pe care il stiam din liceu, imi revine ori de cate ori imi amintesc de momentul cand a avut confirmarea oficiala ca am cancer. Aveam niste banuieli din modul in care decurgeau lucrurile si analizele in diverse faze, cu statistici din ce in ce mai impotriva mea, cu cifre tot mai mici in care nu aveam cum sa ma incadrez, decat ca o mare exceptie. Destul de clar mi-a fost dupa RMN, pe care l-am facut la GRAL Medical, ca ei deconteaza cu casa de asigurari si am mai salvat niste bani. Analiza e aia in care te plimbi, culcat pe un pat mobil, o ora si jumatate prin covrigul ala imens, te pune sa-ti respiratia pret de 10-20 de secunde, de vreo 15 ori, si auzi tot felul de batai ritmice si pacanituri. La sfarsit, primesti niste filme mari, negre. Mie imi aminteau de filmele cu care lucra mama la zincografie, tot asa, erau filme ORWO si AGFA si erau negativele pozelor ce urmau sa apara in ziar a doua zi. L-am rugat pe doctor sa-mi dea un flavor, la botul calului. M-a chemat la un monitor si mi-a aratat ca, mai ales pe lobul stang al prostatei, e o chestie alba. La astea cu filme, e in negativ fata de viata reala: inseamna ca daca e negru e bine, si daca e alb e naspa! Ei, atunci am vazut si eu exact cum arata la fata inamicul, cancerul meu. Desi, repet, nu aveam rezultatul oficial, asta venea in urma biopsiei. Doctorul mi-a spus ca, statistic, cam 80% din cum vede el acolo ca arata, e cancer. Niciodata nu am fost norocos la d-astea cu numere la intamplare sau loterii. Poate in altele da, dar nu la astea. Asa ca, atunci cand am vazut si rezultatul biopsiei pe foaia aia A4, in care iti spune in multe cuvinte pe care nu le intelegi si din care tu vezi doar unu’-doua, care tasnesc spre tine din pagina, inrosite, bolduite si arzandu-ti retina, ca de exemplu MALIGN… am inteles ceea ce n-as fi vrut.

Rezultatul biopsiei mi-a venit pe 7 noiembrie. Iar pe 27, deci in mai putin de trei saptamani, eram deja sus pe masa de operatie la spitalul Monza. Am si avut norocul de niste oameni inimosi si formidabili, incepand de la domnul doctor Cristian Surcel impreuna cu intreaga echipa a dumnealui si cu sprijinul tuturor celor de pe etajul IV, care m-au luat de mana si m-au trecut PRAGUL cel mai important din viata mea pana acum. Nu mai povestesc aici ce s-a intamplat, am facut-o cu alte ocazii, tot pe acest blog.

Ce am invatat de aici e important! Ca Dumnezeu ne da puterea sa infruntam orice greutate, trebuie doar si noi sa punem putin umarul. Eu sunt un fricos, toata viata am fost. Ori, daca eu am reusit sa trec peste toate spaimele, fricile si temerile mele si sa dau la o parte orice, astfel incat sa ma lupt si chiar sa fac orice, sa-mi gasesc spital sa ma operez cu ajutorul robotului si asta cat mai repede, inseamna ca am avut puterea asta de undeva. Eu nu stiam de ea… Apropo, ce bine ca n-am gasit loc la Cluj, ca uite ce grozavii si orori se intamplau acolo la urologie!

Insa cum se va termina capitolul asta, nu stiu inca. Depinde de niste rezultate, care inca nu au venit. In orice caz, evident ca sunt hotarat sa merg pana la capat, sa lupt pentru viata mea si, cat pot, s-o traiesc cat mai mult. Mai am atatea de facut, de pictat, de iubit, de scris, de simtit, de experimentat, de oferit, de uitat, de suferit si de trait. Egoism? Poate. Dar o viata avem, asa ca e scuzabil…

Ce-am invatat de aici? Ca trebuie sa pretuim fiecare zi si sa invatam de la flori sa traim la maxim AZI! Pentru ele, MAINE nu exista…

 

Curs de comunicare

Am facut in viata mea, cred ca zeci de cursuri de comunicare, in multele companii in care am fost angajat, sau cu diverse alte ocazii. Niciunul nu seamana intre ele, fiecare are o alta reteta. Daca ar fi o unica reteta, s-at tipari manualul unic si gata: toti am sti cum sa comunicam. Hm,… ei bine, nu e chiar asa! Eu am decis ca vreau sa comunic la modul cel mai direct si mai dificil cu toata lumea. Adica SINCER! Am declarat pe Facebook si pe LinkedIn ca am fost diagnosticat si operat de cancer. Unii chiar m-au acuzat de exhibitionism, altii ca ma jelesc in public, ar trebui putina decenta, altii ca fac parada de boala mea,iar altii imi masurau deja banii pe care i-as fi castigat cu blogul meu scriind astfel de articole. Va asigur, nu castig nimic, asa ceva nu e de vanzare! Gandul meu a fost doar sa ajut, chiar cu pretul expunerii mele. Pe cei care, ca si mine, sunt speriati de cancer, o boala care usor-usor, se insinueaza in vietile noastre din ce in ce mai des. Trebuie sa ne obisnuim totusi cu ea, da-o-n pana mea! Si atunci m-am hotarat sa tin un fel de jurnal, in care sa spun, pas cu pas, ce se intampla, prin ce treci si ce simti. Ideea mea a fost ca, odata descompus in elementele componente, cat mai simple, pana si cancerul pare o boala ca oricare alta. Sau, mai bine spus, o problema ca oricare alta, ce poate fi rezolvata. Si asta stiintific, etapa cu etapa. Ma gandesc ca nu degeaba omenirea a studiat de mii de ani medicina, pana a ajuns sa ma opereze cu ajutorul robotilor. Se pare ca oamenii astia stiu ce ce fac!

Deci, cu gandul de a ajuta si alti oameni, care sa vada ca nu e chiar asa mare sperietoare cum credeau ei cu cancerul, am pornit in dezvaluirile mele. Si mai e un gand, cel cu analiza PSA. Stiu ca va plictisesc cu asta, dar vedeti mai sus cat de importanta e si cum poate salva vieti.

Ei, si-asa am inceput cel mai al dracu’ si mai pe viu exercitiu de comunicare, in care subiectul principal era boala de care sufar, iar cei catre care comunicam erau oameni pe care ii stiam, dar foarte multi si oameni pe care nu i-am cunoscut niciodata. Am primit sute de mesaje cu situatii dificile, uneori similare, prin care au trecut si altii si care rezonau cu ce traiam eu. Si asta m-a ajutat si mi-a dat putere. Aha! deci suntem mai multi si ce mi se-ntampla, nu e doar la mine, au trecut si altii pe-acolo. Parca asa ai mai multa forta. In plus, toate gandurile bune, incurajarile, vizitele, cadourile, telefoanele, imbarbatarile si urarile de bine, mi-au dat puteri pe care nu stiam sa le am, sau ca le pot duce. Si m-au impins in fata, m-au trecut PRAGUL.

Cu ocazia asta am inceput sa scriu. Altfel decat pana acum, mai aplecat, mai putin la misto, mai responsabil. Ca, am uitat sa va spun, treaba asta vine la pachet si cu o responsabilitate sporita. Pana acum, scriam fara sa ma gandesc ca ma citeste cineva. Daca citea, cu atat mai bine, uite! suntem doi care rezonam la aceleasi idei. Insa acum, cand am vazut cate mesaje sincere, directe, care imi aratau adevarate drame sau rani deschise ale unor prieteni care-mi ofereau sau cereau ajutor, sau doar imi impartaseau din trairile lor, s-a schimbat ceva. Jocul e altul, mai serios, mai inalt, la alt nivel. La care sper sa ma pot mentine!

Asta a fost lectia mea si va recomand de-aici inainte tuturor: Mai, oamenilor! Comunicati cu cei din jur, familie, prieteni, apropiati, cereti-le ajutorul si veti vedea ca el va veni, cateodata de unde nici nu te-astepti! Chiar si unor straini, dar care stiu ceva despre problema voastra si simtiti ca putei rezona, cereti-le ajutorul. Poate chiar e mai usor sa i te destainui unui strain, care nu face parte din cercul tau sau pe care dupa aceea nu-l mai intalnesti niciodata.

Si inca ceva: fiti SINCERI! Asta e cheia…

 

Monarhia salveaza Romania

In finalul anului, Regele Mihai ne-a luat pe toti romanii de mana si ne-a dus acolo, sus, in stratosfera, unde poate ca nu am fost niciodata inainte, ca popor. Ce aer curat e aici, limpede, ce luminos se vede soarele, ce lume frumoasa in jurul nostru…. Aici puteam fi nu doar pentru o zi, ci mereu, daca acum 28 de ani unii smecheri ai vremilor, vopsiti in multe culori ce sub lumina filtrului istoriei vireaza mereu in rosu, nu ar fi uneltit sa ramanem pe veci inchisi in lagar. In lagarul indoielii, al ambiguitatii, al neputintei, al lui „ce-ar fi fost daca?”. Iar acum se vede cum urmasii ticalosilor initiali fac tot ce le sta-n puteri sa-si creeze propriile legi si reguli prin care noi sa muncim cat mai mult, ca ei sa puna biruri cat mai mari, pe care sa le fure in gasca lor gusata si manelata!

Ce-am invatat de-aici? Ca poporul asta al nostru parca mai zvacneste un pic la bun simt, la adevaratele valori, la modestie, credinta si smerenie. Istoria trebuie mai intai cunoscuta in realitate, apoi putem aprecia corect unde suntem dar, mai ales, unde am vrea sa ne-ndreptam. Si, ce-i mai important: ca avem dreptul sa visam ca, odata si-odata… Exact ca-n basmele cu regi. Ca noua, romanilor, ne plac povestile, mai ales daca se termina cu bine.

 

Gata!

Dragii mei, cam asta a fost 2017 pentru mine. Mult, putin, habar n-am. Imi cer scuze de v-am plicitsit. Ooops, acum vad ca, ceea ce ar fi trebuit sa fie doar o insiruire de idei, s-a intins la peste 5500 de cuvinte, in doua articole… Sigur am plicitsit! Dar am scris dintr-o suflare, nu stiu daca altadata m-as mai fi aplecat asupra in detaliu asupra acestor idei… Poate ca pe unii i-am dezamagit, 2017-le lor a fost cel mai fantastic an al vietii, asa ca de ce-mi permit eu sa vin si sa spun ca pentru mine a fost cel mai rau…?

Daca-mi doresc ca 2018 sa fie mai bun? Evident! Dar, acum, uitandu-ma in urma, ma-ntreb oare ce inseamna mai bun?

Voua insa, va doresc un 2018 SINCER, cu multa SANATATE si IUBIRE! Restul vin de la sine, se rezolva si se-aseaza ele cumva. Credeti-ma!

La multi ani!

2017, cel mai greu an al meu. Dar de la care am învățat enorm…

Nu ma plang, dar asa e. Anu’ asta am invatat the hard way despre cum se cucereste si, mai ales, cum se mentine democratia, rezistand zi de zi, sau despre cum iti iei mari tepe de la unii oameni, chiar daca ai contract semnat cu ei. Cum sa apreciezi fiecare secunda alaturi de mama ta, ca niciodata nu vei sti cand e ultima, despre cum sa cresti niste flori de care sa te indragostesti, care apoi sa-ti devina muze in tablourile tale. Despre cum e sa afli ca ai boala de care-ti este cel mai teama, cancer, si sa reactionezi intr-un mod atat de normal, incat nici nu incepi sa urli, nu-ti smulgi parul din cap, nici nu te tavalesti pe jos, ci pleci de la cabinet normal, spui multumesc cand primesti plicul cu verdictul, dai buna seara la receptie, conduci normal spre casa, faci cumparaturile in drum, iar apoi acasa, cu o Silva neagra in fata, ca sa capeti curaj, povestesti familiei la capitolul „da’ tu ce-ai mai facut azi?”, ca pe un fapt normal. Si-apoi, incet-incet, afli ca exista viata si dupa. Despre cat de neimportante sunt lucrurile ce-ti par determinante la un anume moment al vietii si cat de importante, vitale chiar, sunt cele pe care le considerai insignifiante, sau de a caror existenta nici macar nu stiai. Despre comunicare si cum e sa capeti mii de prieteni care sa te-ajute cand iti e greu, despre cum incepi sa scrii, sa mai reduci presiunea si ca sa-ti mai golesti prea-plinul din creier. Si, in final, despre faptul ca Romania, in esenta ei, a fost mereu condusa de voievozi, de domni, a fost regat inca de la nastere si a avut un Rege. Iar comunismul a fost accidentul genetic, virusul rusesc, ce lasa urme inca…

Asta e rezumatul. Sa incepem, deci…

Cum spuneam, pentru mine, 2017 a fost un an foarte greu, poate cel mai dificil de pan-acum. Parca au navalit peste mine toate problemele, asa gramada. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca greutatile sunt cele mai valoroase lectii pe care viata ti le poate oferi. Training on the job! Poate ca inveti si din bucurii, dar atunci nu prea te apleci spre partea asta, introspectiva, esti prea imbatat de succes, de aerul tare al inaltimilor…

Sunt multe. O sa le iau, totusi, in ordine cronologica, desi, ca importanta, poate ca ordinea ar fi aproape invers!

 

Democratia nu e un dat, ea se cucereste. In fiecare zi!

Mai intai a fost un miting la Universitate, unde a venit si presedintele Iohannis. Tare mandru am fost cand Mircea, fiul meu cel mare, a plecat de langa noi, a traversat prin multime tot bulevardul si, strapungand garzile de corp, a reusit sa dea mana cu el. Momentul a fost surprins chiar si in clipul video postat pe Facebook de Presedinte cu acea ocazie. Apoi, la sfarsit de ianuarie, intr-o seara, pe la 10, cand la sediul Guvernului au iesit la declaratii Iordache si cu ala de la finante, i-am zis Anei: Sa vezi c-au dat-o! Era vorba de vestita OUG 13. Imediat dupa, in noaptea aia, impreuna cu Ana si cu baietii, eram in Piata! Numai acolo mai era un aer respirabil…

Si aici am o rugamine: sa ma mai scuteasca jegosii de serviciu cu Soros, cu oamenii platiti (50 de lei de om si 30 de lei de caine) si cu jigniri d-alea de doi lei, ca nu stiu sa gandesc cu capul meu si ca sunt neinformat, credul si manipulat. Asta e placa pe care-o toarna PSDistii si Antenele in urechile masei lor de votanti, ignoranti, pe care apoi ei o redau mecanic, fara argumente, ca papagalii… La fel si Ceausescu, in decembrie ’89, cu „agenturili straine” si cu „puterile imperialiste”, vina e mereu in afara. Paradoxul e ca noi, cei din Piata, platim din taxele noastre banii ajutorului lunar al asistatilor care ne injura ca ne aflam acolo si voteaza PSD cu ochii inchisi… Si care organizeaza si ei un contra-miting la Cotroceni, unde apar numai figuri impozante, gen nu stiu ce dansatoare fara dinti… Iar cand Iohannis vine in mijlocul lor sa-i intrebe ce vor, nu stiu decat sa urle, fara sa reuseasca sa articuleze niste sunete cat de cat umane…

Asta e democratia, votul unui asemenea animal in ambalaj uman este egal cu al unui academician sau eminent om de stiinta. Asta trebuie sa inteleaga aia care si-au bagat piciorul in el de vot si acum nu stiu cum sa se mai planga in ce tara de cacat traiesc: frate, de ce n-ati venit la vot? Va strica zen-ul din ziua aia un sfert de ora de scufundat in mocirla realitatii, sau va manjeati pantofiorii Jimmy Choo?

Am rezistat in Piata, impreuna cu Ana si baietii, multe zile si nopti. Indiferent de vreme, de oboseala, de cat de incarcat era programul. Nu credeam sa stau ore intregi, afara, la minus nu-stiu-cate-grade, pe ploaie, viscol, sau ninsoare, doar ca sa demonstrez ceva. Ca sunt om si am o parere, pe care mi-o exprim. Pentru ca asa am vrut, asa am simtit si acolo m-am simtit din nou liber. Aerul tare din Piata mirosea altfel, ca in Piata Universitatii, cu 27 de ani in urma, cand toata tara dadea in noi ca suntem drogati, vanduti, golani si huligani. Si ce daca! Golan, da, si ma mandresc cu asta toata viata! La fel si cu #rezist, unde am trait clipe pe care nu cred sa le mai vad vreodata in Romania. Cand esti parte din cel mai mare steag tricolor, luminos, facut din sute de mii de suflete, ai de ce sa fii mandru, chiar daca tu erai doar un pixel intr-o imagine de generic. Ca doar nu din nebunie au venit acolo toate televiziunile din lume: uite, romanii predau o lectie de democratie lumii intregi. Asadar, dupa ce ani de zile am copiat si noi de la altii, incercand sa invatam ce inseamna Lumea Libera si libertatea cuvantului, iata ca a venit clipa sa dam si noi ceva inapoi. Si am dat, multi de afara preluand in urmatoarele miscari de protest modelul romanesc. Poate unii considera ca, de unul singur, nu ai cum sa schimbi ceva. Fals! Eu unul, am avut o idee, ca dupa steagul Romaniei, ar fi normal sa facem steagul UE in duminica urmatoare. Am trimis ideea unuia dintre organizatori si, cu ajutorul unor oameni inimosi, in duminica urmatoare agentiile de presa din toata lumea transmiteau steagul UE realizat de mii de oameni in Piata. Deci, se poate!

Lectia de aici este ca daca ai un vis, tine-te cu dintii de el, du-l pana la capat, no matter what. Sigur vei reusi!

 

Cum e sa nu ai job!

La 1 iunie am ramas fara job, prin acordul partilor. O situatie complicata, despre care nu as vrea sa dau detalii acum. Insa care a avut urmari importante pentru mine. Am aflat ca, indiferent ce stii sa faci, sau ce pozitii ai ocupat, cam dupa 45 de ani nu prea te mai cheama nimeni, nici macar la interviu, indiferent unde aplici. Eu am 57. Asa ca, dupa ce m-am impacat cu ideea, am inceput sa-mi construiesc planuri cum sa-mi dezvolt singur businessul meu, consultanta pe sales si marketing, cu traininguri si cu ce mai stiu eu sa fac. Paradoxul este ca exact acum, cand stii mai multe si mai ai atatea de oferit, si esti in starea in care vrei sa impartasesti din experienta si cunostintele tale, nu te mai vrea nimeni. Ca nu mai ai entuziasmul sau energia unuia de 25 de ani, ca nu mai ai motivatia si alte bla-bla-uri d-astea luate de recrutori din carti. Pai eu, de cand ma stiu, nu am muncit atat de intens ca in ultimii ani, cu job full time ziua, apoi gradinarit seara, cat tinea lumina, iar apoi pictat pana noaptea tarziu in atelier. Zilnic! Iar in week-end, chiar si mai mult de munca acasa. Fara TV, fara alte activitati pe care acum le consider pierdere de timp… Poate oi fi eu exceptia, nu stiu. Dar oamenii astia din HR sunt atat de departe de realitate, sunt condusi de niste cifre statistice si nu ies din ele… Ironic e ca mai vezi zilele astea si titluri ca vaai! nu se mai gasesc oameni specialisti de angajat. Hm… controversata situatie.

Am mai trecut o data printr-o perioada in care cautam job, cand desi aveam firma mea, piata de consultanta si training era la pamant, prin 2009-2010 si atunci, dupa ce am trimis sute de CVuri, fara nici un rezultat, am zis sa incerc altceva, sa fie diferit. Si am trimis mailuri de nu mai mult de fix trei randuri, fara nimic atasat, in care spuneam ca doresc un job, am experienta de senior pe sales si marketing si stiu ca au milioane de CVuri in cosul de gunoi, asa incat nu le mai trimit si eu inca unul, decat daca il solicita ei. Mailul se numea „fara CV atasat!”. O recrutoare, o fata super-desteapta, s-a prins ca e ceva diferit, m-a chemat si uite-asa am gasit un nou job!

Acum e alta situatie, invat sa lucrez pe proiecte, colaborari diverse, in multe domenii, ce bine ca am experienta variata!, asa incat sper ca voi parcurge cat de cat ok si perioada asta cat o mai fi pana la pensie. Iar, daca merge si da rezultate, sigur si dupa.

Sigur, partea cu banii nu mai e la acelasi nivel, da’, hei! cine are nevoie de bani cand pasiunea e mare?

Deci lectia de aici e ca trebuie sa investesti mereu, zi de zi, in viitorul tau, toate resursele: bani, timp, efort. Sigur vor aparea rezultatele pana la urma.

 

Ti-ai sunat mama azi?

Daca da, atunci esti fericit. Faceti-o, sunati-va parintii cat mai des, profitati de perioada cat ii mai aveti, cat mai puteti fi impreuna. Timpul e ireversibil, in finalul filmului cu numele asta chiar scria „timpul distruge tot”! Nu ramanem tineri si frumosi forever. Ei, parintii nostri, cu atat mai mult, se duc primii, asa e mersul firii. Nu mai sunt cei din povestile copilariei, veseli si sanatosi. Mama a fost mai mereu bolnava, eu asa mi-o amintesc. Multe, amestecate, catalizate si de mediul toxic in care a lucrat, in tipografie, asa ca, in timp, toate s-au adunat si, pe langa bolile psihice, a venit si un cancer de san, operat si apoi recidivat dupa 10 ani. De cateva luni in azil, unde avea ingrijire ok si eu o vizitam saptamanal, incercand sa ne asiguram, impreuna cu taica-meu si cu fratele meu Dan, ca petrecem cat mai mult timp cu ea. Din pacate, noi eram cu ea, dar ea nu era cu noi, iar de vina erau multe: cancerul, insuficienta cardiaca, probleme cu glanda tiroida, sindrom discordant, alzheimer, parkinson, fractura de bazin, arsura pe mare parte intr-un accident casnic, off, multe! nu mai stiu cate altele… Le-a dus pe toate pana la sfarsit. In putinele momente cat mai era prezenta, parca-parca ma recunostea, dar apoi disparea rapid in lumea ei, unde se refugia. Si era o lume a amintirilor si a povestilor din tinerete, probabil acolo se simtea mult mai bine si in siguranta. Si poate erau singurele amintiri inca nealterate.

Era greu sa vezi ca omul de langa tine, cat de cat intreg fizic, nu este el, ca tu nu vorbesti cu el, ci cu boala lui, care e parsiva, nu-si arata niciodata adevarata fata, iar tu nu stii de fapt cu cine comunici. Si, ce-i mai rau, nici nu ai cum sa ajuti… Atunci am realizat cat de puternica si bataioasa a fost mama. Cu un trup slabit de suferinte, a reusit sa se ia la tranta in ultimii ani cu atatea boli, incat nu stiu cati oameni mult mai zdraveni ar fi reusit sa duca batalia si sa reziste atata.

Nu te invata nimeni cum e sa iti vezi mama ultima data, ce sa ii zici sau sa faci, ai vazut in filme, dar tot nu esti pregatit niciodata pentru asta. O traiesti si gata. Asadar, ce-am invatat, e sa privesc altfel catre tatal meu, sa-l imbarbatez de fiecare data, sa fie fericit ca a mai prins o zi, ca poate merge la Belciugatele sa mai taie din uscaturi sau sa tunda iarba, ca e pe picioarele lui si se descurca singur, ca, uite-acum, de Craciun, a gatit singur sarmale si au iesit exceptionale! Conflictele de peste ani, sau de cand eram tanar si cu principii de neclintit, s-au mai atenuat acum, le privesc cu alti ochi. Pot trece peste ele, fara orgolii inutile. Mai castigam ceva timp impreuna…

Asa ca, daca-mi permiteti un sfat, sunati-va parintii cat de des puteti! Indiferent de certuri, dificultati, despartiri sau perioade dificile pe care le-ati strabatut, ori ce diferente va despart. Nu uitati, veti fi mereu copiii lor!

 

Scuze, am scris mult si am obosit. Continui maine partea a doua…. Promit!

Revoluția furată… – ultima parte

Postez ultima parte exact la ora la care, acum 28 de ani, un elicopter decola de pe CC, carandu-i cu el pe ultimul drum, pe Ceausesti, impreuna cu Epoca de Aur.

Cand am revenit in Bucuresti, dupa Craciun, treceam intr-o zi pe la CC. Si, uitandu-ma in jur, m-a plesnit un gand: cum dracu se face ca absolut toate cladirile din jurul Pietei Palatului fumega, sunt arse, unele chiar zob (fosta arhiva a securitatii), ori ciuruite (Palatul Regal zici ca a fost atacat de talibani), cu o mare exceptie: BALCONUL CC. Adica exact acolo unde, in seara de 22, erau indreptate toate luminile, toate reflectoarele. Si, cel mai important, acolo erau adunate, buluc, toate personajele noii puteri, care, normal, ar fi fost de interes pentru asa-zisii teroristi. Of, ce teroristi prosti aveam si noi! Exact acolo sa nu tragi tu deloc? Bai, un glont nu era pe toata fatada aia!

Hm…. Asta a fost a doua MARE intrebare: de ce nu s-a tras inspre Balcon?

In zilele alea, cand inca erau tancuri si tab-uri plantate prin centru prin Bucuresti, totul era destul de confuz. Circula un zvon ceva gen „Craciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru”, care era atribuit securitatii. Asta era splitul atunci: securitatea era „ceausista”, declarata dusmanul poporului, in timp ce „armata e cu noi!”. In schimb, militia nu mai era nicaieri! Nimeni dintre militisti nu a mai purtat uniformele pana prin februarie, de rusine cred, ori sa nu se razbune lumea pe ei. Efectiv, Romania a trait fara militie cinci-sase saptamani. Deci, se poate!

Imediat, in comitetele FSN aparute la TV, atunci in voga, apareau nume din armata, sau din securitate, care s-au dat de trei ori peste cap si, din zmeii-zmeilor au devenit feti-frumosi. Mai, mai, ce transformare, ce dragalasi se dadeau ei acum! Pai, soro, nu ei comandasera, ani de zile, armata, militienii, sau securitatea? Nu ei te bagau la beci daca sopteai ceva impotriva? Brusc, acum, in trei zile de agitatie au uitat ce-au facut si si-au modificat toti CVul si au trecut acolo, cu caps, capitolul DIZIDENT, pe care l-au subliniat cu creionu’ chimic, ala de-l purtai dupa ureche si dadeai cu limba pe el ca sa scrie cu culoare movulie…

Hai, sa recunoastem pe bune, noi n-am avut dizidenta in adevaratul sens al cuvantului, cum au avut polonezii, cehii sau ungurii. Noi am avut o Ana Blandiana, o Doina Cornea, un Dinescu, si-or mai fi fost cativa, care mai scapau cate-o scrisoare la Europa Libera, sau cate-o poezie cu subinteles, sau cate-o „Balanta” lui Baiesu, citita in copie Xerox d’aia obosita si abia lizibila, ca era interzisa, din care ne mai hraneam noi sperantele…

Toti s-au vopsit si au imbracat imediat noile uniforme anti-ceausiste, incepand cu Iliescu, care a declarat ca Revolutia l-a prins in pijamale si ca au venit unii la poarta sa-l ia pe sus sa-l duca la Televiziune. Mai, mai, ce destin! Saracu’, fusese marginalizat, dat la o parte de bestia de Ceausescu, ca il batuse la cerculetele aruncate pe bat, cand se jucau in gradina impreuna! Saracu’, acum era „doar” director la editura tehnica, dupa ce fusese la Ape, iar inainte la judeteana de partid prin Iasi si Timisoara. Aaa, si parca era fost coleg cu Gorbaciov. Aici cred ca era subliniat cu rosu in CV. Cu trei linii! Majoritatea din conducerea FSNului erau din actuala sau fosta nomenklatura, fosti colegi de ideal politic cu Caeusescu, dar acum, el nu mai era eligibil, saracu’ tocmai ce i se terminase perioada de valabilitate si calcase pe bec, pentru ca „a intinat valorile socialismului”. Iar daca nu erau fostii, erau cooptati in conducerea FSNului fiii lor.

Atunci a aparut o vorba atat de adevarata si azi: copiii sefilor nostri vor deveni sefii copiilor nostri!

Printre putinele personalitati care nu avea legatura cu nomenklatura, si de care auzisem ceva mai des la Europa Libera, era profesoara de franceza din Cluj, Doina Cornea, o dizidenta cunoscuta, care, cand a fost cooptata in FSN, al carui sef, „cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista”, s-a auto-ales Iliescu, a intrebat cu o sincera naivitate: „Da’ cine e acest domn Iliescu, eu nu am auzit de el?”…

Ce dovada mai clara de manipulare si de aranjament odios, sa dea bine la mase si sa vada lumea ca oamenii aia chiar merita sa fie in fruncea tarii, decat celebra faza “Mircea, fa-te ca muncesti!”? De atunci, se pare ca toti respectam asta, parca mereu ne facem ca muncim, d-aia parca tot batem pasul pe loc…

Prima discutie adevarata, de esenta, despre ce e vorba de fapt, despre „Jos Ceausescu”, sau de „Jos comunismul”, a fost in ziarul Romania Libera, intr-un editorial pe la inceputul lui ianuarie. Noi nici atunci, inca nu speram ca putem scapa de comunism, nu indrazneam sa credem 100% in asta, nu stiam sa interpretam ce se intamplase in toata Europa de Est. Toti esticii au carmit-o in ’89, erau pregatiti sa treaca la „comunismul cu fata umana” propovaduit de rusi cu glaznost si perstroika. Atunci, si-au scuturat capul mai bine popoarele si au zis, baaai, acum e momentul! Nicaieri, insa, nu au murit oameni. Fostii presedinti comunisti au fost lasati in viata, sau au fost lasati sa fuga din tara, bulgarii l-au arestat pe Jivkov la domiciliu, a murit de batranete in patul lui. La noi, ca la nimeni…

Daca stau bine sa ma gandesc, zilele trecute, cand a plecat Regele, s-a strigat „Jos comunismul!”, asa ca uite, dupa fix 28 de ani, noi tot o balabanim incotro s-o apucam…

Apropo de ruperea de comunism, prin februarie 90, a fost o tentativa a lui Iliescu, in balcon la Palatul Victoria, cand a fost fortat sa declare in afara legii partidul comunist, dar si-a inhibat-o destul de rapid dupa aceea…

Ei, si uite-asa, au aparut atunci, in ianuarie, si reprezentantii partidelor istorice: Coposu, Diaconescu si Ratiu de la PNT, Campeanu si Sandulescu de la PNL si Conservatorii lui Sergiu Cunescu. Ma uitam la ei si ma gandeam: de unde-au aparut frate si fosilele-astea? De ce vor ei sa strice noua ordine? Offf, ce papagal eram si cat de deformat gandeam! Dupa aceea am aflat istoria adevarata, nu aia spoita de comunisti, cine a fost Seniorul, Corneliu Coposu, secretarul lui Maniu, si cum a facut 17 ani inchisoare comunista pentru crezurile sale politice. Si-asa, usor-usor, parca mi se ridica un val de pe ochi. Ce val, ditamai plapuma! Parca nu vazusem soarele niciodata, acum descopeream adevarul si eram atat de avid sa-l caut. Imi amintesc cum citeam tot ce era legat de istoria redefinita, experimentul Pitesti, Gherla, Canal, arhive, articole documentare, tot. O frenezie a cititului ca niciodata inainte. Si adevarul nu era deloc cel pe care-l cunoasteam pana atunci.

Pe 12 ianuarie a fost un miting monumental (nu mai stiu daca ala a coincis cu prima aducere a minerilor in Bucuresti, veniti sa-l „salveze” pe Iliescu de taranisti si liberali si umblau prin Bucuresti cu un coșciug pe care scria Coposu), un moment ce ar fi putut fi crucial, in care Revolutia putea sa-si schimbe evolutia la 180 de grade. Era tot asa, o adunare cu Piata Victoriei full, iar Iliescu si altii din FSN in balcon la Palatul Victoria. Mazilu, care era un fel de VP al FSNului, dar se pare ca era reprezentant al „aripii americane”, in contradictie cu emanatii cu sange rosu, de la Moscova, pune o intrebare directa, inchisa, catre multime: „Il vreti jos pe Iliescu?” Pana sa se dezmeticeasca Piata si sa raspunda, apare o mandra de jos, din primele randuri din multime si striga: „Da’ dvs ce-ati facut in ultimii cinci ani, domnule Mazilu?” Ei, si uite-asa, s-a ratat o sansa posibila de „a-l vedea jos pe Iliescu”. Piata, in ce componenta era atunci, ar fi raspuns la unison DA! Si poate scapam de Ilici. Atunci si-a inceput cariera o intrebare celebra dupa aceea ani de zile: „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” Dupa aia, Mazilu a dat-o la-ntors, ca el s-a referit la faptul daca-l lumea il vrea pe Iliescu, acolo, jos, sa coboare in Piata… Hm!

Am aflat, ulterior, multe mizerii si grozavii care s-au intamplat, chiar zilele astea apar tot felul de declaratii, cum ar fi impuscat aia, alde Dan Iosif si Gelu Voican oameni in noaptea aia in CC, la intamplare, cu foc automat, adevarate carnagii (ce bine ca n-am intrat in CC!). Una peste alta, de fapt, reiese ca Revolutia nu prea a fost revolutie, a fost o miscare provocata de servicii, de unguri, rusi si americani, cu „turistii” rusi intrati in tara, cu simulatoare de foc pe cladiri, cu semnul distinctiv al revolutionarilor alesi, care era musai sa poate pulover, cu totul pus la punct de mult. Totusi, daca erau oameni in securitate care stiau din vara ca in decembrie va fi ceva, cum de nu stia Ceausescu? Sau stia si s-a crezut invincibil, iar cineva aproape de el si de maxima incredere l-a tradat total, exact cand trebuia?

Pentru mine, cea mai clara dovada de aranjament al securitatii, a fost articolul plin de mesaje cifrate din „Scanteia Tineretului” aparut pe 18 decembrie 1989: “Cateva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare”. Din 16, incepuse deja Timisoara, in 18 s-a tras acolo masiv, si urmau tragerile din Bucuresti.

Papagali si astia, sa puna un titlu atat de evident fals! ca doar nu era varf de sezon la mare, la plaja, in decembrie, nu? Plin de turisti care se aruncau in valuri si se mai si bronzau si trebuiau sa se intoarca de pe-o parte pe alta, sa nu se parleasca la soare…

Din pacate, ca urmare a acestor randuri, care transmiteau instructiuni clare securistilor si diversionistilor, peste o mie de oameni chiar au murit impuscati atunci.

„- Evitati expunerea intempestiva si prelungita la soare. E de preferat sa incepeti mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – cand pe-o parte, cand pe alta. Astfel, va veti asigura un bronzaj placut si uniform.

– Nu va avantati prea mult in larg. Oricum, in caz de pericol, nu strigati. Este inutil. Sansele ca prin apropiere sa se afle vreo persoana dispusa a va asculta sunt minime.

– Profitati de binefacerile razelor ultraviolete. Dupa cum se stie, ele sunt mai active intre orele 5,30 si 7,30. Se recomanda cu precadere persoanelor mai debile.

– Daca sunteti o fire sentimentala si agreati apusurile soarelui, librariile de pe litoral va ofera un larg sortiment de vederi cu acest subiect.

– Si inca ceva – daca aceste v-au pus pe ganduri si aveti deja anumite ezitari, gandindu-va sa renuntati in favoarea muntelui, inseamna ca nu iubiti in suficienta masura marea”

Erau proceduri detaliate, despre cum sa traga, sa nu se expuna prea evident, in ce intervale, faptul ca fiecare era pe cont propriu, nimeni nu stia pe nimeni, deci fara posibilitate de a fi ajutat sau salvat, iar daca nu sunt suficient de loiali cauzei, sa se lase pagubasi…. Chiar, astia nu aveau alt canal de comunicare, mai subtil?

Mai, copii, io cam atata am avut de povestit despre Revolutie. Asa cum am vazut-o si trait-o eu, chiar daca astia acum zic ca a fost un mare aranjament, iar noi eram doar papagalii, pionii care trebuiau sa iasa la numar si, de ce nu, sa fie sacrificati, pentru bunul mers al istoriei.

Initial, aveam doar vagi amintiri de-atunci. Insa, pe masura ce m-am aplecat asupra lor, sa le srciu, mi-au venit in cap, buluc, toate cele pe care vi le-am spus. Or fi ele amestecate, nestructurate, sau neordonate, poate… dar sunt adevarate.

Ok, recunosc, mi-au furat Revolutia, asa cum au furat mai totul in tara asta. Dar din ce-am trait, din Revolutia MEA, nu regret nimic, indiferent dupa ce scenariu oi fi jucat si io, fara sa-mi dau seama. Iar asta n-o pot ei fura. Niciodata!

 

Foto – articolul din Scanteia Tineretului cu mesajele cifrate ale Securitatii….

Revoluția furată… – partea a treia

In the army now!

… dupa 22 decembrie 1989

Istovit, atat fizic, dar mai ales emotional, am plecat din fata CCului inainte sa se lase soarele. Imi amintesc ce zi superba a fost, 17 grade in decembrie, cu un soare plin, parca de toamna. Asta cu vremea, poate a fost si unul din IF-urile care au trebuit sa fie bifate pentru a reusi Revolutia.

Altul, poate cel determinant, a fost faptul ca l-a convins cineva pe Ceausescu sa tina acel miting. Mare greseala tactica a lui ‘nea Nicu, de incepator. Adica, dupa ce, cu cateva zile inainte, institui tu stare de urgenta, sau de necesitate, nu mai stiu, si interzici adunarea pe strazi a oamenilor in grupuri mai mari de trei persoane, tu vii, ca berbecu’, si aduci in Piata o suta de mii. Ca sa ce? Sa le faci “na, na!” celor din Timisoara si sa promiti o suta de lei la salarii, pensii si la bursele studentesti? Jalnic… Iar efectele erorii le-a vazut instant. Cred ca in mometul ala si-a dat seama de tradare! Dupa miting, a ramas lumea la Inter, apoi se stie ce-a urmat. Evident, Timisoara a avut rolul de declansator, de deschizator de drum, de „uite ca se poate”. Ce-a fost acolo, cu Tokes si evacuarea lui, nu stiu. Am auzit atatea variante, incat deja nu ma mai intereseaza. A fost, a avut rolul lui in formarea bulgarelui, pe care apoi timisorenii curajosi l-au rostogolit mai departe, trimitandu-l in Bucuresti. Iar aici, sa stai noaptea la Inter, sa faci Baricada impotriva militiei si armatei, dotati cu tancuri, tab-uri si AKMuri, mi se pare un curaj ireal. Inarmati cu ce? Cu mese de la restaurante, scaune, cauciucuri de la masini, borduri, pietre din pavaj si alte improvizatii. Cred ca oamenii aia trecusera de mult de starea de frica, deja erau atat de sus cu adrenalina incat nimic ce s-ar fi putut intampla nu i-ar mai fi atins.

Acum la atatia ani, incep sa ma indoiesc de faptul ca aia de la armata chiar nu au putut sa-i lichideze. Poate asa era jocul, trebuia creata o legenda credibila, usor de vandut, a unei Revolutii. Poate vorbesc cu pacat, sa ma ierte eroii veritabili din acea noapte.

Strabat Cismigiul, ies dincolo, pe 6 Martie (M. Kogalniceanu), la cofetaria „Lamaita”, sa iau un autobuz sa ma scoata la Academia Militara (ce frica-mi era dimineata cand am auzit ca de-acolo trimite armata tancurile dupa noi), apoi sa ajung la ai mei. Acolo, dupa ce ne imbratisam bucurosi – ei nu mai stiau nimic de mine, nu ii sunasem – o sun pe Ana, care era la Onesti cu copiii. Ii tip in telefon, gajait, fara voce in realitate „Oleee, ole, ole, ole! Ceausescu nu mai eeee! A fugit Ceausescu! E cea mai frumoasa zi din viata mea!”, apoi ma corectez, politically correct: dupa nunta si nasterea copiilor 😊 Iar Ana imi spune, fericita: Copiii nostri nu vor mai trebui să învețe la gradinita poezii cu ode pentru Ceausescu si pentru Coana Leana…

Era ingrijorata, normal, nu stia nimic de mine de cateva zile si se intamplasera atatea. Mai ales ca ma stia ca nu stau potolit si, de obicei, cand incepe sa gandeasca o situatie, e genul care pune raul inainte… Just in case, sa fie pregatita, in cazul ca e asa.

Pe seara, plec de la ai mei. Am luat de la ei un televizor d-ala mic, mobil, care mergea si la bateria de la masina. Era rusesc, intr-o carcasă albastra de tabla, o forma mai lunguiata. Ecranul era micut, cam 15 x 15 cm. Cu ala, instalat la mine acasa, am urmarit toate evenimentele acelei perioade tulburi. Normal c-am stat cu nasul lipit de ecranul lui, non stop.

Ca sa va dati seama in ce gaura neagra traisem, veneau in studioul patru al TVR, unde a aparut “Fratilor, am invins!”, tot felul de grupuri, cu liste de revendicari acum, ca nu mai era Ceausescu. Una din ele suna asa: sa avem voie sa circulam cu masina in fiecare duminica! Hei, copii, voi cei tineri, va dati seama in ce lume ne adusese imbecilitatea lui Ceausescu? Pe langa faptul ca aveai ratie si la benzina, 20 de l lunar, nici macar nu aveai drept de circulatie decat o data la doua duminici, separarea fiind facuta dupa numarul masinii, par sau impar.

Deseori m-am gandit ca Ceausescu, pana la urma, a fost prost. Da’ prost, nu asa! O fi fost istet, descurcaret, smecher, o fi stiut sa intoarca situatiile in favoarea lui, nu stiu, nu l-am cunoscut. Dar sa tii tu cu tot dinadinsul sa-ti infometezi in halul asta poporul, sa-l tii in frig si intuneric, rupt de exterior cu totul, in bezna cea mai crunta, de ce? Si, in acelasi timp, ii puneai pe toti sa il linga, de sus pana jos, pe el, Conducatorul Unic, dar si pe Ea, Academician de renume mondial. Toate interviurile la televizor erau parca scrise de aceeasi persoana de la Propaganda, toti erau filmati citind de pe un carton care era in spatele camerei TV, ca li se vedeau ochii urmarind randurile, totul era dedicat Conducatorilor iubiti, cei mai iubiti fii ai poporului. Toata nebunia a plecat de la dorinta lui de a-si plati creditele externe, si atunci toata strategia era de cut costs si de cumparare de valuta. Romanii nu aveau mancare, pentru ca tot ce producea, era vandut afara, pe dolari. Ieftin, evident, ca altfel, cine ar fi cumparat de la noi? Imi amintesc, in fiecare inceput de octombrie era TIBul la pavilion, la Romexpo. Desi, asa cum ii spunea numele, era targ international, cele mai mari cozi la staduri erau la firmele romanesti. Cele de export, care expuneau mancare! Lumea statea la coada ca la moastele sfintei Paraschieva, un pic mai putin timp, dar la fel de consistenta coada, ca sa ajunga sa vada fructe, legume, branzeturi, mezeluri, ce nu vazusera multi niciodata in viata lor si toti comentau: Uite, ma, ce putem sa facem noi, romanii! Plecau mandri… Iar a doua zi, stateau la coada tot la ratia lor de salam zoios in carpa sau la sunca de 65 de lei kilu’, din plastic, sau la creveti d’aia vietnamezi, in forma de nasturi, pe care ii aruncai in ulei incins, se faceau ca niste chipsuri, expandati si uscati, iar daca ii puneai pe limba si-i lasai acolo, incepeau sa se contracte si te piscau… Daca Ceausescu lasa o supapa de 10-15% din stransul sufocant al curelei, tot era inlaturat, dar murea de batranete.

A doua zi, sambata de dimineata, iar soare, superb, eu urma sa plec la Onesti pentru Craciun, cu trenul, dupa amiaza undeva pe la 4-5. Mai aveam timp, asa ca am inceput sa aranjez bradul, pe care-l asezasem in living, langa geam. Era primul brad din apartamentul ala, si, din pacate, urma sa petreaca singur Craciunul, fara noi. Atunci am vazut, sub mine (eram la etajul 4) in curtile caselor de langa strada Petre Ispirescu, chiar in fata geamului meu de la living, ca erau multi soldati, care se tot ascundeau dupa colturile caselor si trageau peste strada, inspre blocurile de vizavi. Stiam ca in zona era un bloc ce era al Clubului Sportiv Steaua, si inspre ala au inceput sa traga puternic. Mai departe, in plan indepartat, la alte blocuri, se tragea si mai intens (am aflat dupa aceea ca alea erau pline de securisti). Ce dracu’ frate, ca doar Ceausescu a fugit, l-au prins astia in Dacia aia inca de ieri si l-au luat la Targoviste. Ce-or mai avea de tras? Cine? Si in cine? Ce treaba are Revolutia, cu zona in care stau eu? Hm… tot felul de intrebari fara raspuns in capul meu. La un moment dat, un vuiet cumplit! Cutremur? (nu stiu daca v-am zis, mi-e o frica de cutremur de ma… pe mine) Nu. Vad pe geam trei MIGuri, care faceau curba si intorceau aproape deasupra blocului meu, si se duceau catre directia in care imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie Academia Militara. Pareau ca vin in picaj dupa curba, poate si trageau, nu stiu. Erau foarte amenintatoare, nu zburau asa, la misto. Sau, sa fi atacat Ministerul Apararii, in Drumul Taberei? Nu stiu. In orice caz, nu am mai vazut niciodata MIGuri atat de jos in Bucuresti.

Cum eram langa geam cu impodobitul bradului si in plin soare (era cald si bine doar la soare, inca nu dadeau astia caldura ca lumea), ma uitam la soldatii aia de jos, de trageau. Mai tragea un soldat unu’-doua gloante, apoi pauza. Dupa care vedea unul si-i dadea cateva pe foc automat, iar pauza, sa mai traga din tigara. Nu cred ca aveau o tinta clara, trageau asa, in directia aia… La un moment dat, asa mi s-a parut mie, ca se uita inapoi, SPRE MINE! M-a traznit un gand: daca vad astia ca sclipeste in soare beteala de la brad si-si inchipuie ca e vreo arma, ceva, si incep si trag in mine? (mama, ce filme in capu’ meu!) Imediat, am culcat bradul! Apoi, l-am tarat inspre usa, ca sa nu mai fie vizibil de jos. Mai ales ca aveam perdele, da?? – prietenii stiu de ce 😊

Mai tarziu, taica-meu mi-a povestit ca in dimineata aia a incercat sa vina la mine, sa vada daca sunt ok. Nu a putut traversa Petre Ispirescu, sa se tragea pe strada. Chiar a fost impuscat in burta un tip langa el pe strada si s-au adapostit intr-o scara de bloc. De acolo, m-a vazut ca impodobeam bradul (nicio legatura cu Fuego!) si s-a linistit ca eram ok. Pe vremea aia nu aveam telefon. Pana prin ‚’94, cred, cel mai aproape telefon public era tocmai la statia de metro de la Erolior.

In sfarsit, am plecat spre Gara de Nord. Imi amintesc ca nu prea circulau troleele, aveam o legatura foarte buna, directa, 97 parca, dar am asteptat degeaba. Am luat-o pe jos, pe Drumul Sarii. Se tragea, cateodata, razlet, sau mai intens. Aproape de Razoare, veneau niste tipi din sens opus si mi-au spus: mergeti pe celalalt trotuar, ca pe partea aia se trage. Ma gandeam, totusi, cat de repede te obisnuiesti cu o situatie absolut nefireasca: sa se traga pe strazi si tu sa mergi in continuare, linistit, INSPRE zona in care se trage. Ciudat mai e creierul nostru si cum se adapteaza el imediat noilor setari. Am ajuns in gara, acolo musuroi de oameni. Care cu steaguri, cu semnul victoriei, unii mai si cantau “Ole, ole…”, care cu ditamai bagajele (totusi, maine era Ajunul Craciunului), cu papornite, taranii cu nelipsitii lor saci cu paine… Marea majoritate cu cocarde tricolore, ca asa li s-a spus lor la televizor: revolutionarii, oamenii de buna credinta, pentru a fi mai usor recunoscuti, sa-si puna in jurul bratului banderole tricolore. Va dati seama ca „ailalti”, teroristii adica, aveau o jena in a-si pune si ei frumoasele cocarde… Ce penibil, in direct si la ora de maxima audienta!!!

Nu am mai prins cu loc, evident, asa ca trenul, plin-ochi, a plecat cu oamenii agatati ciorchine la fiecare usa de vagon. Plecam in orice conditii, chiar si fara bilet, oricum nasul nu a venit. In zilele alea, tot ce insemna autoritate si control, s-a cam dat la fund… Toti eram acum liberi la orice, nu? Cam intr-un sfert de ora am reusit si am avansat in vagon, asa ca acum eram safe. Nu va mai spun ce de povesti circulau printre calatori, unele gogonate, ce de zvonuri, ca ne asteapta la Buzau, cu armata in gara si o sa traga in tren, ca sunt unii care il apara pe Ceausescu si au recuperat nu stiu ce…

Chiar, niciodata nu am inteles de ce Buzaul, sau alte orase prin tara, sunt Orase-Martir ale Revolutiei. Inteleg Timisoara, inteleg Brasovul (pentru 1987), inteleg Bucurestiul.

  • Later edit: E de datoria mea sa completez lista cu Cluj-Napoca. Astazi am vazut fotografii si am aflt ce crime, adevarate orori, s-au intamplat acolo, PANA la fuga lui Ceausescu. Imi cer scuze clujenilor, nu am stiut…

Insa restul? Stiu ca la Sibiu a fost o lupta si au murit oameni, ca era fieful printisorului Nicusor, mare sef la partid acolo si pregatit sa-i preia tronul lu’ al batran. Poate criteriul acordarii acestor denumiri a fost daca au murit acolo oameni in zilele alea. Dar, daca au murit, sigur nu au avut legatura cu Ceausescu, sau cu Revolutia, ci cu lipsa de coordonare a armatei si comunicarea defectuoasa. Adevarul e ca de unde sa fi avut pretentii la conducatorii armatei, colonei, generali si ce mai erau ei, sa stie ei sa conduca sau sa organizeze ceva? Ei nu stiau decat sa iasa la muncile agricole cu trupetii, sau sa creasca porcii la GAS (gospodarii agricole de stat), sau sa lucreze in constructii cu aia de la dirlibau. Altfel, de unde instructie de razboi? A fost vreunul dupa 1945 si nu stiu io?

Cea mai buna dovada a fost chiar atunci cand l-a pus Iliescu pe generalul Militaru sa preia comanda armatei, iar asta nu stia nici macar ce ordine sa dea la televiziune, si nu lega doua cuvinte. In spatele lui era un capitan cu cuvintele la el, foarte prezent, spirt, care i-a soptit intreg discursul si, practic, el a dat toate comenzile necesare armatei. Peste cativa ani, cand eram la Radiotel, l-am intalnit pe acel capitan, se retrasese din armata si avea un business, se ocupa de ceva distributie de apa minerala, sau asa ceva…

De ce ne mai miram ca au murit 40 de tineri militari in fata aeroportului Otopeni, adusi de la Campina cu camionul, sa apere aeroportul? Ce oroare! Au fost macelariti cu sange rece de niste eroi ai revolutiei, evident, care i-au considerat teroristi. Cata imbecilitate! Nu mai zic de aia omorati in fata Ministerului Apararii, desi erau mari barosani in armata.

Dar se pare ca totul era conform unui plan, sinistru-cinic, in care trebuiau sa moara cat mai multi, ca sa justifice si sa dea putere si credibilitate emanatiei Revolutiei, adica lui Iliescu si FSNului. Culmea, pentru a fugi Ceausescu, au murit o suta si ceva de oameni. Dupa fuga lui, peste o mie… Poate ca vom vedea si ziua in care se va face dreptate. Cei care au murit, o merita din plin!

Craciunul l-am petrecut la Onesti, acolo am vazut seara, procesul si executia. Am plans (sic!), parca usurat de toate emotiile, sentimentele si fricile adunate, amintindu-mi ca nu mai departe de vineri dimineata eram inca in fata Institutului, speriat, incercand sa adun cativa oameni sa ne facem curaj, iar acum vedeam executia celor care devenisera COSMARUL ROMANILOR. Acum imi e rusine de cum gandeam atunci, dar in asa hal ne adusese ’nea Nicu, incat, daca-mi dadea cineva un pistol, eu i-as fi impuscat cu mana mea. Pe bune! Cu mintea de acum, realizez cat de grotesc gandeam. Si cat de rudimentar si necivilizat este un popor care, cica face un simulacru de proces ca ala, unde ii judeca pe repede-nainte, ca pana si avocatul lor ii acuza, ca sa scape de ei. Imi dau seama cat de barbari ne-au privit strainii, mai ales ca i-am impuscat pe aia chiar in ziua de Craciun. Asa cum au asteptat trei zile, nu mai mergea una? De unde atata graba, totusi? I-au tinut acolo trei zile si acum voiau sa termine totul intr-o ora? Ce s-a intamplat in alea trei zile? S-a negociat? Cine cu cine? Si care a fost obiectul negocierii? Sau au vrut sa vada cine iese invingator, si in functie de asta, sa-l salveze sau sa-l omoare pe Ceausescu? Am mai auzit de curand o varianta, ca americanii aveau un avion pe Baneasa, care astepta pregatit sa-l recupereze pe Ceausescu si sa-l salveze, dar ca el n-a vrut sa fuga din tara…

Pentru mine a fost PRIMUL SEMN DE INTREBARE: de ce l-au tinut trei zile?

Of, dar mult mai multe intrebari d’astea urmau sa apara, mult mai clar, mai tarziu.

Foto – Ironic, nu? Armata am facut-o la Targoviste… Semne!

Majestate, aiasta ce-a fost?…

Maiestate, nici nu stii ce lovitura le-ai dat tuturor bolsevicilor, comunistilor si urmasilor, urmasilor lor. Mortala. Au vazut si ei ce inseamna dragostea unui popor pentru adevaratele repere, adevaratii leaderi, adevaratele valori si adevarata istorie. Care nu iarta si nu uita.

Probabil 90% din populatia actuala a Romaniei, nu l-a prins pe Rege domnind. Deci, marea majoritate vorbim din povesti, amintiri de la ai nostri sau din familie, sau din ceea ce am vazut prin documentare, interviuri sau ce-am mai citit. Fiecare ce-o fi inteles, in legea lui. Insa toti, uniti, am iesit pe strazi, am stat la cozi, am aruncat cu flori, ne-am inchinat, am mers de-a lungul traseului, sau am stat de-a lungul sinei de tren, sau pe peroane prin gari, sa te zarim o clipa. O clipa de Speranta, de Lumina, de Mandrie, de Incredere. Ca parca-parca, putem sa ne ridicam din genunchi si sa ne uitam in sus. Tu ai putut, cand totul iti era impotriva. Si ne-ai aratat ca si noi putem, daca chiar ne dorim asta. Cu moartea pe moarte calcand… parca are un alt sens acum.

A! Si am plans si am jelit. Sincer!

Maiestate, ne-ai ridicat cu tine in stratosfera! Acum depinde doar de noi, de fiecare din noi, cat de mult stam aici, unde e aerul tare, dar atat de curat. Si lumina soarelui, atat de stralucitoare. Om sti sa planam, sa plutim, sa ne mentinem, asa, precum un copil care face primii pasi? Sau vom cadea, iar, in mocirla noastra?… Iar de-atat de sus, caderea uneori poate fi fatala.

Am mai remarcat ceva: oamenii au plans plecarea Regelui, indiferent de optiunile lor politice! Vedeti, exact asta inseama sa fii rege: sa te ridici deasupra mizeriei politicianiste, deasupra discursurilor sforaitoare si a promisiunilor cu salarii si pensii nemuncite si de nicaieri, sa nu ai legatura cu marsaviile care injunghie pe la spate exact esenta unei democratii, justitia, pe care unii o siluiesc din orice pozitie si dupa bunul plac! Sau dupa nevoi, ca asa i-au invatat pe ei comunistii, cu logo-ul lor: „de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi”! Exact asta aplica Dragnea acum in Parlament, comunismul cu fata umana. Dar si fardata cu esente scumpe, mai ales cu esente de ulei de palmieri (ca d-aia si-a cumparat omu’ in Brazilia plantatiile alea) si asortata cu vile somptuoase, si cu bolizi cat mai puternici, si cu averi in toata lumea. Scump, doamna, scump! Dincolo era mai ieftin… Pai, da, la Ceausescu comunismu’ era mai ieftin, ca era frica mare de Sefu’!

Bestia comunista a simtit lovitura! E ranita in orgoliu, simte mirosul de sange, isi arata fata hada si incepe sa-si ranjeasca coltii, sa se apere. Pai, cum adica? Sa dispara asa, intr-o zi, toata istoria masluita de ea, cu ajutorul tancurilor rusilor, timp de 70 de ani? A vazut ce impact enorm pentru Romania si prestigiul ei, ca aproape toate casele regale ale Europei, cel mai albastru sange posibil, s-a unit la Bucuresti si a venit, intr-o recunoastere sincera a valorii si anvergurii Majestatii Sale. Niciunul din cei invitati nu a jucat vreun rol cat de cat aproape de cel jucat de Mihai I in istoria celui de-al doilea razboi mondial, in istoria omenirii, pana la urma. Stiau ca vin nu doar obligati de legaturile de familie, ci si obligati de istorie. Si asta merita respectul nostru!

Hidra rosie a vazut milionul de oameni in toata tara plangandu-si Regele in strada! Restul de pana la 20, sau cati om mai fi, nu cred sa nu fi vazut la televizor Despartirea tarii de Regele sau. Toti cu regret, sau, cel putin cu un nod in gat. Nu poti fi altfel decat mandru, cand esti coplesit de atata bucurie ca Romania poate organiza asa ceva decent si de bun gust, prezenta onorata si de intreaga elita regala europeana, nu aia aleasa, ci aceea cu sange nobil si innobilat, de sute de ani.

Ooo, si ce diferenta mai evidenta decat cea dintre grupul invitatilor de afara si politicienii nostri, crispati, ciobani (sa ma scuze oamenii astia, care muncesc din greu), marlani. Multi la prima generatie incaltata in sandale, cu sosete albe, care s-au ajuns in fruntea unei liste de partid, apoi in fruntea tarii. Si care cred ca toti suntem la fel de prosti, pe cat sunt ei de smecheri. Si care-si fac legile cum vor, doar-doar vor putea sa fure cat vor si, apoi, sa se scape pe ei…

Acum am invatat de la Majestatea Sa un lucru: rabdarea si iertarea. Spunea, intr-un interviu, ca nu trebuie sa ajungem sa uram pe cineva, e gresit, ca asta nu ne face decat rau noua insine, nu celui pe care-l uram. Indiferent cat de ticaloase vor fi noile legi ale justitiei, indiferent ce rahaturi de legi fiscale vor baga astia, acum cred ca va veni, candva, un moment de decontare. In care toate li se vor intoarce in fata si atunci vor fugi, ca potarnichile, care incotro. Sunt convins de asta, dupa ce am vazut reactia Majestatii Sale la mizeriile facute de comunisti, inainte, dar mai ales dupa 90.

Iliescule, si tie iti va veni plata. Fii linistit, nu ma refer la moarte, ci la justitie. Zilele astea comemoram 28 de ani de la o revolutie care nu trebuia sa aiba victime. Era programata in toata Europa de Est, doar la noi a produs peste o mie de morti, ca sa le atarne Iliescu ca breloc, ca decoratie, sa se mandreasca cu ce ne-a mai salvat el de teroristi. Ganditi-va, acum, cand stiti ce inseama adevaratii teroristi prin lume si comparati cu ce definea „terorist” clica FSN in zilele revolutiei…

Cat de impertinent sa fii, ca sef al statului, sa declari ca venirea Regelui in 90 in tara nu a fost o idee buna? Bai, pai tu, cu tac-tu (alt comunist notoriu) si cu toti prietenii tai in crime, ati FURAT tot ce au construit in sute de ani casa regala, familiile boierilor, toate familiile instarite din tara, toti taranii care si-au rupt palmele pe camp ca sa lase ceva copiilor, pe care i-ati denumit chiaburi si repede le-ati pus dignosticul ca au supt sangele poporului. Apoi le-ati confiscat totul si v-ati impartit voi, palate, case, vile, pamanturi, paduri, fabrici, uzine, bijuterii, tablouri si tot ce s-a adunat prin munca atator generatii. Voi ati venit NOAPTEA cu Volgile rusesti, i-ati data afara din casele lor, i-ati trimis la inchisorile comuniste sau la canal, sau direct la executie. Iar pe rege, l-ati indesat intr-un tren de NOAPTE, ca sa dispara cu totul daca se putea, atat din tara, cat si din cartile de istorie.

Regele a renuntat la putere, semnand abdicarea sa, fortata si ilegala, sub santaj, pentru a impiedica impuscarea a peste 1000 de studenti inchisi de comunisti. Iliescu, in schimb, e acuzat de crime impotriva umanitatii, de omorarea a peste 1000 de oameni, acum 28 de ani, ca sa-si poate acorda titlul de “emanat al revolutiei” si sa preia puterea. Fortat si ilegal. Asta e diferenta!

Fiti mandri, comunisti! Traditia de „noaptea ca hotii” pe care ati importat-o de la rusi si implementat-o cu succes in anii de dupa razboi e respectata cu strictete si de Dragnea, Tariceanu si toti lingaii lor. E parte din ADNul lor. Era sa scriu in engleza, DNA… Ptiu, drace!

Pai, Dragnea, esti al treilea om in stat. (Sanchi, hai ca eu stiu ca asta e pentru prostime, sunt convins ca in mintea ta, tu esti al d-intai!) Te-a intalnit, vreodata de cand esti mare tutar, cineva mai cu staif din afara? Te-a primit, sau te-a vizitat? Hmmm,… nu-mi amintesc. Hai, sa-ti zic un pont: i-ai vazut pe invitatii de ieri? Niciunul nu vrea sa dea mana cu condamnati penal. Si nici aia de conduc tarile de unde vin ei, n-ar prea vrea. Te-ai prins?

Scuze, am sarit peste al doilea om, Tariceanu, sluga perfecta a PSD. Despre slugi, numai de bine…

Pai, Nicolicea, acum ca esti tare, frate, seful comisiei nu stiu care, bagat in seama de reporteri si televiziuni, iti dai cu parerea despre legi, dreptate si adevar. De ce nu ai tinut si acum in Parlament acelasi discurs pe care l-ai tinut si-n ’94, cand l-ai vrut pe Rege „persona non grata”? De ce nu ai dat o lege, sau bagai o ordonanta, ceva, ca acum chiar era o urgenta, tocmai murise Regele, sa nu fie primit in tara? De ce nu l-ai intors de pe Otopeni, direct de pe pista, ca doar aveai experienta capatata in 1994? Ca nu era cetatean roman, n-avea pasaport, nu era membru de partid, gaseai tu o mangla, ceva. Ca esti baiat gigel.

Pai, Petrica, zici ca tara nu era pregatita in 1990 sa-l primeasca pe Rege? Da’ tu erai pregatit sa fii prim-ministru? Mmmm? Bai, io cred ca erai: ca doar erai tanar, smecher, oleaca de bataie stiai, limbi stiai, pulover aveai…. Ce mai! Numa’ bun pentru Apaca. Ca sa va dati seama ce hal de om, fosta nevasta a declarat ca Petrica (fara lupul!) mergea la vanatoare in anii lui Ceausescu, pentru ca era nevoit, nu aveau ce manca! Saracii… Cum, ma? Stai tu zeci de ani in vilele partidului, cresti in gasca cu toti copiii nomenclaturistilor, faci tu studii la Tolouse pe vremea lu’ Ceausescu, ai acces la magazinele speciale ale PCR si nu aveai ce manca? Apropo, cel mai misto titlu dupa 90, in Catavencu ala original, de-atunci: „Petrica, ai mancat salam cu Zoia?”

Dar vila de protocol in care ati stat, tu si fosta ta, Mioara (chiar, i-oi fi zis vreodata Miorita?), ea ramanand acolo fara drept si fara sa plateasca, muuulti ani dupa ce nu mai avea voie si dupa ce tu fugisi la alta mandra, era construita de taticul tau, de Walter? Sau era tot vila d-aia rechizitionata, adica furata NOAPTEA de la niste „dusmani ai poporului”?

Hai, pa! Te las, revin alta data la tine, apropos de 1 decmbrie 1990, la Alba Iulia, cand ai facut ce-ai facut Seniorului Coposu…

Pai, Olguto, cum se poate, fata, sa-ti tradezi in asa hal adevaratele repere morale si valori si sa organizezi tu ceremonie de depunere de coroane de flori pentru Rege, inconjurata de mii de…, care te urmeaza ca turma? Cand tu ai facut spume in partidul Tribunului Vadim, injurandu-l pe Rege cu toate cuvintele, abjectia si mizeria din dotare. Ca doar asa te-ai afirmat in politica, de-a dreapta lu’ Vadim. Care (culmea imbecilitatii) si-a numit partidul Romania Mare si-i injura cu stropi pe cei care chiar au infaptuit Romania Mare… Daca s-ar ivi Vadim acum, ar zice ca ai „intinat valorile comunismului”, exact cum a zis Iliescu, gurul sleahtei comuniste de dupa ‚’90, despre Impuscatul. Cred ca ti-ar crapa obrazul de rusine. Sau nu!

Of, mai copii, v-as mai povesti ca abia ce m-am starnit. Lista e lunga, din pacate, dar eu nu mai am vlaga acum, obosesc repede in zilele astea.

Din pacate, inertia maretiei momentului nu a tinut mult, nici macar cateva minute! Efectiv imediat dupa inmormantare, am vazut titluri: cum se imparte averea regelui, cine ce ia, ce si cui ii revina, adevarul crunt despre asa-zisa familie regala si alte cate si mai cate mizerii… Depinde de fiecare din noi cum plutim mai departe, cat de tare ne deschidem aripile, cat de mult luam aerul tare-n piept si cat de tare ne bucuram de stalucirea soarelui. Care de-aici, de sus, se vede mai aproape.  Cativa om cadea! Dar nu toti… Asta e Speranta!

D’aia Daia tot insista cu oaia: ei ne cred turma. Insa unii avem aripi…

România a abdicat de Rege… Ne iartă, Majestate!

Copii, azi vă voi vorbi despre o poveste. Căci ce cuvânt poate fi mai potrivit atunci când este vorba despre viața unui REGE. A fost Regele României în două rânduri, ambele complet nepotrivite. Prima dată, copil, era doar un aranjament al adulților din jurul lui. Deciziile erau luate de altii, in timp ce Mihăiță era în camera lui de joacă de la Palatul Peleș, de la etajul al doilea, plină de jucăriile și căluțul de lemn nelipsit din viața oricărui băiețel. Am vizitat camera aia și m-a marcat simplitatea și eleganța locului.

A doua oară a fost la 18 ani, după abdicarea tatălui său, Carol al ll-lea. Erau cele mai cumplite vremuri care s-au abătut vreodată asupra Europei, al doilea război mondial. Deci vă dați seama ce decizii trebuia să ia un puști de 18 ani, in acele vremuri, și cu ce responsabilitate pe umeri. Tatăl său n-a reușit să facă față, s-a dat la o parte.

Iar, ca povestea sa fie și mai dramatică, in câțiva ani trebuia să treacă de la a negocia cu Germania lui Hitler, la URSSul lui Stalin. Cele două cancere ale secolului XX.

Și asta în doar câțiva ani. Nu cred să existe în istorie un caz de un dramatism asemănător…

Și asta nu avea să se termine aici. Forțat să abdice și să plece în exil, unde-și reînceapă viața de la 0-0, muncește orice, să-și țină familia. Propaganda comunistă a băgat-o p-aia că a plecat din țară cu un tren plin cu tablouri și cu aur. Păi, atunci, ce rost avea să lucreze broker pe Wall Street?

La revoluție, când am auzit că Regele vine in țară, am avut un șoc. Pentru mine, tot ce însemna al doilea război mondial și perioada, era preistorie, toate erau moarte și învelite-n ziare.

A venit în 1990 Principesa Margareta, a bătut palma cu Petre Roman, premierul de-atunci și au stabilit că Regele poate veni în țară. In buna tradiție bolșevică, instalată ca putere FSN după revoluție, una vorbim si-alta facem. Așa încât, când a venit Regele la Otopeni, a trecut cu greu, totuși, de vamă și a plecat spre Curtea de Arges. Atunci s-a întâmplat cel mai îngrozitor lucru imaginabil: l-au oprit pe autostrada București-Pitești, cu armele, și l-au escortat înapoi la Otopeni, pentru a-l expulza!!! Cât de josnic, mizerabil, fără inimă să fi fost Ion Iliescu, să acționeze în acest cel mai oribil mod cu putință?

Îi era frică de Rege? Bineînțeles. Dacă era băiat deștept, trebuia să facă un referendum, atunci în 1992, când a venit Regele de Paști si a venit un milion de oameni să-l vadă. Cu TVR Liberă în control total FSN, ca televiziune unică, cu o mișcare regalistă coagulată doar in București, iar în țară doar niște rămășițe, rezultatele nu ar fi ridicat mai mult de 12-15% doritori de monarhie. Apoi se liniștea toată treabă și Ilici apărea ca un mare democrat. De ce n-a făcut-o? Pentru că se… aia pe el de frică. Aaa,… și că n-a fost băiat gigel.

L-am văzut pe Majestatea Sa, prin 97-98, la Putna, de Sfânta Mărie Mare. Venise lumea, câtă frunză, câtă iarbă, odată că era hramul Bisericii, da’ mai ales că asista la slujbă Regele României. Nu am văzut în viața mea atâtea trăsuri ce coborau de pe pantele din jurul Putnei,  toate împodobite cu macatele “ale bune”, armăsarii toți frumos țesălați,  cu ciucurii lor  roșii la urechi, ca să fie de deochi, atâtea straie de sărbătoare purtate cu mândrie de oamenii buluc. Acolo văzut un bătrân, cred că așa, pe la 70, îmbrăcat în ițari de un alb ca laptele, o ie brodată bogat, total albă, opinci de-alea de pe vremea lui Ion Creangă. Cea mai tare piesă era un brâu de piele, lat la vreo 30  cm, pe care-l purta maiestos. Parul alb, fără chelie și o mustață d-aia răsucită la vârfuri. Mergea pe uliță, parcă venind din ale lumi, nu se uita decât înainte, toți îi făceau loc, parcă cu respect. De multe ori, împreună cu Ana, ne amintim de acea apariție.

Când eram copil, mereu ii ceream bunicului meu să-mi povestească din război. El era născut în 1916, cu cinci ani mai mare decât Regele, a făcut războiul la geniu și avea multe de povestit. Cel mai mult îmi plăcea un episod pe care-l povestea cu o emoție deosebită. El  conducea un pluton ce lucra la drumul dintre Sinaia și Cota 1400, ăla prin pădure. Era în timpul războiului, nu știu anul. De multe ori, prin pădure, venea la ei, călare pe un cal bălan, însuși Regele Mihai l. Venea să vadă mersul lucrărilor, bunicul meu, fiind comandant de  pluton îi raporta, saluta, iar apoi Regele dădea mâna cu el. Niciodata Regele nu era însoțit, deși era  vreme de război. Și, așa povestea bunicul,  mereu calul era bălan, nu alb….

 Regele Mihai I al României a plecat. S-a tras cortina peste cea mai glorioasă pagina a României: Monarhia. Cea care a modernizat tara, până când au venit comuniștii și-au făcut-o țăndări.

Viața Regelui Nostru a acoperit cele mai extreme evoluții ale istoriei românilor. De la cea mai rapidă modernizare a țării în perioada antebelică, la cel mai devastator război al omenirii, de la cea mai modernă Constituție europeană, până la cea mai neagră gaură a istoriei, comunismul.

Ca să puteți vedea diferența dintre elitele României din regalitate și din comunism și post-comunismul de-acum, comparați oamenii politici începând cu Regele Mihai, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, cu oricare alții, de sorginte bolșevică, din ultimii șaptezeci de ani. Terminând cu mizeria aia de senator, Șerban Nicolae, pe care l-ați auzit cum vorbea sub cupola Parlamentului.

Sub aceeași cupola unde Regele Nostru a ținut, în doar câteva cuvinte, un discurs ce ar trebui săpat în stâncă!

Sper să pot ieși din spital să asist la trecerea cortegiului funerar. Coincidența face că am mai fost într-o astfel de situatie: la moartea lui Corneliu Coposu, când a fost un mare marș prin București, ultimul lui drum.

Hei, copii, asta a fost povestea tristă de azi, despre un rege și regatul lui, adormit…

Noapte bună, copii!