America comunistă, o nouă cacofonie acceptată?

MGxG

Citesc multe stiri despre cum s-a propus eliminarea din filmul “Home Alone 2” a scenei în care ăla mic rătăcit prin New York se întâlnește cu Donald Trump, pe vremea aia mare business man. Am înțeles că s-a filmat într-unul din hotelurile lui, Plaza Hotel, și de aceea a cerut insistent să apară și el în film. Scena în sine durează 7 secunde, nu e nicio mare șmecherie. Pentru a i se vedea cat mai mult timp fata, Trump chiar se intoarce spre camera mai mult decat necesar 🙂

Actorul Macaulay Culkin e și el de acord cu ştergerea lui Trump din film, una din propuneri fiind ca Trump să fie înlocuit chiar cu imaginea lui Macaulay de acum, la vârsta de 40 de ani. În mod normal, o astfel de știre intră la fun, nu capătă importanță. Însă a fost preluată de toți și mestecată pe îndelete.

Mie, însă, îmi amintește de altceva. De perioada comunistă, când începuseră câţiva dintre actorii români să fugă din țară. Și, în astfel de cazuri, cenzura aplica, în mod foaaarte conștiincios, linia partidului. Care îi declara pe aceștia trădători, iar toate urmele trecerii lor prin cultura română, că era film sau teatru, erau eliminate. Cu alte cuvinte, aceștia pur și simplu, dispăreau!

Erau decupate imaginile din filmele în care apăruseră, sau erau șterși de pe genericul filmului respectiv. Câteodată, erau mai mulți fugiți într-un anume film și atunci dispărea genericul cu totul… În cazul în care actorul respectiv avea rol principal, evident, nu aveau cum să taie toate scenele în care apărea. Se proceda mult mai simplu: nu se mai difuza filmul! Nicăieri.

Știu că în “Mihai Viteazu” al lui Sergiu Nicolaescu, era un actor care apărea într-o secvență, cu prim plan pe el, strigând pe câmpul de luptă “după mine, români!” Faza mișto e că tipul – nu-mi mai amintesc cine era – a fugit în Germania Federală, deci numele i-a fost șters de pe generic. Vă dați seama ce râdeau cei care cunoșteau situația. Omu’ îi chema pe români să-l urmeze…

Am văzut un interviu excepțional cu marele regizor Andrei Șerban, în care povesteşte despre cam cum se întâmplă acum în America referitor la politically correctness. Uluitor! Mai rău decât în România comunistă. În interviu, maestrul explică de ce şi-a dat demisia de la Columbia University School of Arts, unde a fost profesor de artă teatrală pentru aproape trei decenii!

Impreuna cu Ana si cu Andrei Serban – la premiera operei Lucia de Lammermoor, regizata de maestru

Era un banc, pe vremuri: se poate implementa comunismul în America? Se poate, dar ar fi păcat!

Peste toate astea, mai e și treaba cu interzicerea lui Trump pe unele platforme online, Twitter, Insta, Facebook şi ce mai avea el, ceea ce mi se pare că e cam tare împotriva libertatii de exprimare. Nu sunt un susținător al lui Trump, cei care urmăresc ce postez știu bine asta, însă unele dintre măsurile astea nu doar că mi se par aiurea, ci sunt de-a dreptul periculoase. Creează niște precedente de care ar fi bine ca noi, ca omenire, să uităm.

E complet aiurea că acum, în 2021, discutăm de cenzură și de metode comuniste/totalitare aplicate în urmă cu zeci de ani. Chiar nu putem avansa deloc?

În concluzie, sper că America comunistă să nu devină a patra cacofonie acceptată în limba română, după cele trei atât de cunoscute…

Acum nu era momentul, Mihai Stănescu…

A plecat caricaturistul Mihai Stanescu. Cei din generatia mea il stiu bine, insa cei tineri, mai putin. Era un caricaturist, asa, mai desosebit. Nu ca n-ar fi toti deosebiti, ca doar fiecare le are pe-ale lui, altfel, de ce-ar fi cineva caricaturist?

El era o specie aparte. In cea mai neagra perioada a cenzurii comuniste, desenele lui ascutite taiau in carne vie. A fost interzis de Ceausescu. Nu ii erau publicate toate caricaturile, sau mai degraba apareau si apoi dispareau, fiind interzise. Insa mai toate circulau oral, ca bancuri anti-regim!

Sunt multe desenele ce erau preluate imediat in diverse medii, fiind mai mult povestite, pentru ca, de fapt, putini le si vedeau. „Ai auzit de caricatura aia a lui Mihai Stanescu? Care? Cu un el pe scara avionului, care ii spune ei, ramasa jos, „Ramai cu bine!” La care ea ii raspunde: „Si tu!”

Asa ceva nu se putea publica, nu ar fi trecut de cenzura. Insa, cumva, se aflau si circulau. In cazul asta, desi parea un dialog banal si de convenienta, intelesul era mult mai adanc. Pe vremea aia, majoritatea care aveau sansa sa plece „afara”, adica in Vest, ramaneau acolo. Pentru ca, efectiv, erau eliberati din cusca, incercau sa respire liber. Multi au facut-o, nu din placere, dar din disperare. Apoi incercau sa-si aduca si familia, sub procedura de „reintregirea familiei”. Despre ei se spunea ca „au ramas”…

Eram un pusti de vreo douaj’ de ani, student la Politehnica, proaspat caricaturist publicat oficial, si ma implicasem in presa studenteasca. Mai intai la ING, revista Politehnicii din Bucuresti, unde eram redactor sef adjunct, dar mai scriam si la CONVINGERI COMUNISTE (ce titlu, frate!!!), care era a Centrului Universitar Bucuresti si aveam redactia la Preoteasa. La ING evident ca am re-desenat sigla revistei, ca de obicei in multe locuri pe unde am fost 😊

Ei, si avand legitimatie de presa, nici nu va dati seama ce usi deschise aveam pe vremea aia. De exemplu, la filme, cand toti bisnitarii vindeau in fata la Patria bilete cu de zece ori pretul, eu mergeam la casa, aratam legitimatia si luam la pret normal. La meciuri, ce sa mai zic, mergeam moka, la masa presei chiar! Nomenclaturist, ce mai 😊

Asa, si a avut Mihai Stanescu o expozitie de caricatura la sala Eforie, prin ’83. Nu mai stiu exact ce desene erau, dar multe din ele „grele” de tot. Insa, cumva, au trecut de cenzura. M-am dus la vernisaj, unde era plin ca-n gara. Efectiv, se statea la coada sa vezi desenele de pe simeze. Lumea era obisnuita, ca doar era perioada de glorie a cozilor la „ce se baga”. Dupa, m-am dus direct la el, m-am prezentat, m-am laudat putin ca fac si eu caricatura si i-am spus ca si eu sunt asa si pe dincolo pe la ziare studentesti si vreau sa-i iau si un interviu. Mi-a zis: Bine, dar s-ar putea sa nu poti sa-l publici. I-am facut o fotografie, mi-a dat si un autograf cu dedicatie, asa ca eram in al noualea cer. Interviul a fost cuminte, pentru ca aveam ambitia sa apara. Si a aparut. L-am bagat si la ING si la CONVINGERI. Asa, de-al dracu’!

Era un tip extrem de placut, cu niste ochi albastri (pe bune, nu d’aia cu ghilimele…), care oriunde aparea isi facea simtita prezenta. Modest, insa cu o atitudine care arata ca e constient  de valoarea lui. Ohooo, si avea valoare, din plin! A luat muuulte premii internationale prestigioase, iar desenele lui erau de o inteligenta sclipitoare. M-am mirat cand am aflat ca a terminat Arte Plastice, dar apoi, analizandu-i desenele, mi-am dat seama ca sunt desavarsite. Nicio linie in plus, niciuna lipsa. Talent pur! Iar cand e dublat de o inteligenta deosebita, devine letal!

Am mai avut apoi diverse ocazii sa il intalnesc pe la saloane de umor sau expozitii, mereu a fost o onoare. Si la magazinul lui, la ERATA, la coloane vizavi de Sala Palatului, l-am mai vazut de cateva ori. Mereu am avut impresia ca parca i-ar fi lipsit cenzura comunista, care il stimula sa creeze ceva „impotriva”. Dupa Revolutie, parca nu a mai avut acelasi stimulent al creatiei, aceeasi adrenalina a lucrului interzis. Nu mi-a spus asta niciodata, e doar o impresie a mea.

Mihai Stanescu cred ca a venit cu ideea ca, dupa ce au castigat Conventia Democrata si Emil Constantinescu alegerile, de Sarbatori sa „impacheteze” cladirea Guvernului cu o enorma funda rosie, ca un mare cadou adus romanilor. Chiar daca a fost un episod esuat, efervescenta acelei epoci a fost fantastica.

Ma uit la albumul lui „Acum nu e momentul” si, revazandu-i caricaturile, imi dau seama ca, efectiv, citesc o cronica savuroasa a vremurilor anilor ’80, mult mai concreta, adevarata si realista decat ar face-o orice manual de istorie. Pentru ca el reusea sa transpuna desavarsit in desenele lui toate sentimentele pe care le resimteam atunci, din greu. Si, atunci cand simti ca-ti apare un zambet in coltul gurii, inseamna ca Mihai Stanescu va ramane, mereu, UN MARE CARICATURIST.

La revedere, Maestre! Multumim!