Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului

Azi e Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului, pentru mine, o zi specială!
Ce mișto e viața și cât de tare mă bucur că încă sunt p-aici și pot să postez despre toate prostiile ce-mi trec prin cap. Că sunt picturi sau caricaturi de-ale mele, ori despre copiii din Gașcă, sau despre flori, sau apusuri. Nu contează, pot găsi frumosul în orice. Pentru că pe mine, cancerul asta m-a învățat: viața e frumoasă și trebuie trăită la maxim!

Sanatate!

Sunt un supraviețuitor, unul dintre norocoșii care încă rezistă la 5 ani după ce am intrat în categoria celor bolnavi, având acest crunt diagnostic. Cine o fi de vină pentru că avem boala? Soarta, greșelile, întâmplarea, ghinionul? Habar n-am care e răspunsul acestei întrebări. Și, de fapt, nici nu mai contează.
Important este că medicina și, în general, știința au avansat atât de mult în ultimii ani, încât din ce în ce mai mulți dintre bolnavii de cancer au șanse reale să aibă o viață normală cât de cât. Nu știu dacă poate fi vorba de vindecare totală, probabil mereu voi avea sabia lui Damocles deasupra capului,… cel puțin așa mă simt la fiecare serie de analize.
Evident, am avut momentele mele, cu trecut prin nopți nedormite, depresie, îngrijorări, găuri negre și disperări. Dar, cumva, le-am depășit până la urmă.
Așa că acum savurez în orice secundă frumusețea lumii, sub ce formă o fi ea. Mi-am schimbat destul de mult stilul de viață, de la ce, când și cât mănânc, până la odihnă, mișcare, stat în natură și la soare, gândire pozitivă și multe altele. În plus, sunt optimist, știu că e cea mai bună atitudine. Pe care încerc să o practic, să o propag și s-o recomand tuturor. În toate postările mele din ultimii ani am încercat să promovez mâncare, sau obiceiuri sănătoase. Pe mine mă ajută, pentru că așa îmi place să cred că, prin controlul greutății, al tensiunii pot să mă mențin cât mai sănătos, pentru cât mai mult timp.
Dacă tot am avut o a doua șansă, de ce să nu profit de ea la maxim?
Cei care trec sau au trecut prin această boală știu că tot ce e important în fiecare zi, este să existe un MÂINE. Indiferent cum e, să ne bucurăm de el și să-l prețuim cum se cuvine. Eu o fac, din toată inima! Pentru că niciodată nu vom ști dacă nu cumva e ultimul…
Multă sănătate, putere și speranță, prieteni!

A DOUA VIAȚĂ…

Exact acum 5 ani am suferit operația care mi-a dat șansa celei de-a doua vieți. Este meritul extraordinarului Dr. Cristian Surcel – Chirurg Urolog și a echipei sale de la Spitalul Monza, oameni cărora le voi fi recunoscător întotdeauna.
Sincer, când am aflat că am cancer, mai întâi am fost paralizat de frică. Nopți nedormite, stări depresive, nu puteam gândi decât la întrebări de tipul “de ce eu?” ori “unde am greșit?” şi evident “cât voi mai trăi?”
Apoi, ușor-ușor, m-am ridicat de jos din groapă și am început să devin cât de cât rațional. Ok, asta e, am cancer! E un diagnostic fatal?… sau, dacă nu, oare ce e de făcut mai departe?
Eram disperat, totuși, cumva, avem o geană de  încredere că voi reuși să trec la următoarea etapă, poate chiar să depășesc cancerul. De ce nu?
Am aflat că există posibilitate de rezolvare chirurgicală, ori prin tratament sau radioterapie. Am ales varianta care mi s-a părut cu cele mai mari șanse de reușită: operația.
Am început să caut unde să mă operez, am aflat de varianta cu robotul DaVinci, care e cea mai precisă și cea mai puțin invazivă. Mai ales că, în acest tip de operație, prostata trebuie extrasă întreagă, astfel încât celulele canceroase, dacă sunt doar în interior, să nu se răspândească în corp.
Am sunat la clinica de urologie de la Cluj, despre care știam că este renumită, dar mi-au spus că nu funcționează, pentru că nu au consumabile pentru robot. Iar domnul doctor care operează merge o dată pe lună să opereze la Brașov cu robotul de acolo. La Brașov am aflat că voi fi programat mai întâi la o consultație, apoi doctorul decide dacă sunt opetabil și când se va întâmpla. Îmi suna a un proces de lungă durată, așa că am cautat pe net și am aflat de spitalul Monza din București. Am vorbit azi la prânz și seara deja eram față în față cu domnul doctor, care mi-a spus în mare cam ce se va întâmpla în timpul, dar mai ales după operație. În câteva zile eram deja internat în vederea intervenției.
Cu toată frica mea, teama de moarte a fost mai puternică, așa că între aflarea diagnosticului și operație au trecut doar 20 de zile.


M-am agățat cu îndârjire de șansa oferită și, așa cum se spune, ce nu te doboară, te întărește. A fost greu, dar cu atât mai prețios rezultatul!
Operaţia dificilă, am intrat in sala la 15:30 si am fost dus la ATI la miezul nopţii. Am avut și un moment de cumpănă, când, internat fiind, Ana a fost sunată dacă poate veni la spital, că e mai bine decât să i se spună la telefon. Era ceva cu un hematom, parcă… Eu am aflat de asta abia mult timp după.
În perioada internării, am postat zilnic despre situația mea, atât pe blog, cât și aici, pe Facebook, pentru a afla și alți bărbați aflați eventual în situații similare, cât de important este sa viziteze un urolog după vârsta de 40 de ani şi să-și analizeze, cel puțin anual, PSA-ul (Prostate Specific Antigen – Antigenul specific prostatic). Este o măsură ce poate preveni boli ale prostatei şi chiar cancerul, dacă unele valori crescute se depistează devreme.

Eu am ignorat, așa că am avut o formă foarte agresivă, la o vârstă considerată tânără pentru acest gen de boală.
Si atunci, cand m-am decis să lupt, am început să fur. Să fur energie pozitivă! De la toți din jurul meu și nu numai. M-am hrănit cu toate urările, încurajările adresate mie de familie, sau prieteni, care m-au vizitat la spital, sau m-au sunat și mi-au transmis mesajele lor de susținere.
Dar și voi, prieteni virtuali aici pe Facebook m-ați alimentat cu gândurile voastre, pe care le-am citit cu nesaț. M-am încărcat cu atâta energie pozitivă, încât m-am hotărât să fac orice pentru a reuși să trăiesc.
După ce m-am recuperat cât de cât fizic, am intrat pe mâinile doamnei doctor oncolog Andra Cătălina Zincenco, care mi-a recomandat și coordonat tratamentele. Mai întâi, regimul de radioterapie, 37 de ședințe. Apoi tot felul de CT-uri, scintigrame osoase și apoi 2 ani tratamentul hormonal. Complicat, cu diverse transformări în corp, dar necesare. Deoarece am aflat că testosteronul acționează în corp ca un vehicul care transportă celulele canceroase de colo-colo, iar astea, parșive, se pot fixa oriunde, preponderent pe oase. De aceea, era necesară inhibarea glandei hormonale ce produce testosteron.
Știam că urma să mă îngraș (se pot lua între 30-40 kg, însă eu am încercat să mă controlez și am luat doar vreo 15…), să depun grăsime pe șolduri și sâni, într-un mod specific femeilor, să am stări de oboseală, chiar și bufeuri… Cat despre activitatea sexuală, ce să mai zic… nu degeaba tratamentul se cheamă și castrare chimică 🙃
Dar, nu-i așa, nimic nu mai contează, atunci când vrei să supraviețuiești!
Mai ales că, la câteva luni de la operație, nivelul PSA-ului trebuia să fie zero, însă la mine nu s-a întâmplat așa. Deci, mai era de luptat, încă nu scăpasem…
La 9 luni de la operație, pe 10 august 2018,am participat la celebrul miting de protest împotriva PSD, organizat de diaspora. Ca să vedeți că nimic nu e întâmplător, acolo le-am cunoscut pe doamna Camelia Samota și pe doamna doctor Andreea Căpîlna, care, mai apoi, au aflat din profilul meu de pe Facebook despre problema mea. Și uite asa, am fost ajutat mai apoi enorm de cele două prietene. Așa am avut acces la echipa de specialiști de la Brașov, și nu numai. Dacă în câteva luni PSA nu devenea zero, soluția era ca să fac un super scan la un scanner care e disponibil doar în Italia, Austria, sau Turcia. Acel aparat trebuia să determine unde sunt fixate celulele canceroase încă prezente în corp, așa încât să fie apoi bombardate prin radioterapie extrem de bine țintită.
Însă am avut noroc și în câteva luni PSA a devenit zero. De atunci s-a păstrat așa, iar din trei în trei luni, repet analiza și de fiecare dată am emoții până când văd rezultatul.

De când am primit șansa la a doua viață, mi-am schimbat mult modul în care gândesc viața și, mai ales, ce trebuie apreciat. Am înțeles că sunt alte lucruri importante, nu cele pentru care luptam eu până atunci.
Frumosul, binele, iubirea, natura, lumina… și, mai ales, familia, Gașca, prietenii, adevărați sau virtuali, pictura, scrisul, grădinăritul, sunt noile mele hobby-uri.
Dar, mai ales, sănătatea!

Timpul trece, nu se oprește pentru nimeni, așa că de îmbătrânit toți o facem, încă de când ne naștem. Ce depinde însă de noi este doar modul în care îmbătrânim. Iar eu am ales să nu-mi bat joc de șansa primită și să am grijă cât mai mult posibil de corpul meu, aşa încât anii pe care îi mai am să fie de o calitate cât mai bună. Mai mult, că grija fată de mine trebuie să ia multe alte forme.
De aici noul meu stil de viață, cu două mese pe zi, post intermitent, cât mai multe legume și fructe, fără zahăr, pâine, făinoase, ori prăjituri, cât mai puțină sare. Practic, am găsit un echilibru cam de 80-20 între produse vegetale și animale, totul crud, sau cât mai puțin și simplu gătit. Iar faptul că am început să-mi gătesc singur ce mănânc, oferă o savoare suplimentară mâncării.
9-10 ore de somn, mişcare în aer liber zilnic,  admirația și incurajarea prietenilor, fără invidii, răzbunări, sau gânduri rele. Bucuria fiecărei secunde, statul la soare toată vara, savurarea unei halbe de bere, ori a unui cocktail sau a unui pahar de vin… Iar lista poate continua.


Asta e rețeta mea cu care cred că pot ajunge la fericire. Până acum, funcționează.
Se spune că uneori Dumnezeu lucrează pentru noi prin oameni. De aceea, mulțumesc și sunt recunoscător tuturor celor care mi-au aparut în drum şi m-au ajutat în acești 5 ani, familie, prieteni, și tuturor de aici care au fost lângă mine, măcar și cu un gând.

Prețuiți viața, e cel mai frumos cadou! Şi, nu în ultimul rând… Drink like a Gatsby!
♥️

Ziua Mondială contra Cancerului

Azi e Ziua Mondială contra Cancerului.
Ce mișto e viața și cât de tare mă bucur că încă sunt p-aici și pot să postez despre toate prostiile ce-mi trec prin cap. Ori despre flori, despre copiii din Gașcă, sau câte un tablou sau o caricatură de-a mea!
Sunt unul dintre norocoșii care încă rezistă la 4 ani după ce am intrat în categoria celor bolnavi, având acest crunt diagnostic. Cine o fi de vină pentru că avem boala? Soarta, greșelile, întâmplarea, ghinionul? Habar n-am care e răspunsul acestei întrebări. Și, de fapt, nici nu contează.
Important este că medicina și în general știința au avansat atât de mult în ultimii ani, încât din ce în ce mai mulți dintre bolnavi au șanse reale să aibă o viață normală cât de cât. Nu știu dacă poate fi vorba de vindecare totală, probabil mereu voi avea sabia lui Damocles deasupra capului,… cel puțin așa mă simt la fiecare serie de analize.
Evident, am avut momentele mele, cu trecut prin nopți nedormite, depresii, îngrijorări, găuri negre și disperări. Dar, cumva, le-am depășit.
Așa că acum savurez orice secundă și frumusețea lumii, sub ce formă o fi ea. Sunt optimist, știu că e cea mai bună atitudine. Pe care încerc să o practic, să o propag și s-o recomand tuturor.
Cei care trec sau au trecut prin boală știu că tot ce e important este să existe un MÂINE. Indiferent cum e, să ne bucurăm de el și să-l prețuim cum se cuvine. Eu o fac, din toată inima! Pentru că niciodată nu vom ști dacă nu cumva e ultimul…
Multă sănătate, putere și speranță, prieteni!

 

Chiar devenim un popor de șoșocoiți?

Din păcate, în ultima perioadă, tot mai mulți români ajung la ATI, aproape atingând limita de încărcare a sistemului medical. Din ce am auzit, până acum niciun pacient nu a fost depistat cu covid după vaccinare. Deducția logică îmi spune că în acest caz, toți care sunt acum bolnavi sau în spitale nu s-au vaccinat!
Chiar nu înțeleg cum gândesc ei… Preferă boala, uneori în formele ei cele mai severe, care poate duce la moarte chiar? Sau, poate, au avut încredere în toate fake news urile și căcaturile debitate de unii inconștienți, sau șmecheri, alde Șoșoacă?
Dacă am face acum un sondaj prin secțiile ATI, sau, ipotetic, printre cei care s-au prăpădit deja, ce ziceți? Ar prefera boala, eventual moartea, sau și-ar fi dorit să fi făcut vaccinul?
Nu știu cum e pentru alții, dar mie, orice zi de viață în plus mi se pare un bonus. Atunci când am aflat că am cancer, decizia de a face orice pentru a mă salva am luat-o imediat. De la rezultatul biopsiei, până când m-am operat au trecut doar 20 de zile. Și asta nu pentru că sunt eu nu știu ce viteaz, ci, pur și simplu, de frică. Frica de moarte… Evident, odată tot voi muri. Dar până atunci, vreau să mă bucur cât pot mai mult de ce e p’aici şi înseamnă viaţa!

 

Vaccin – primul

Când eram tânăr și încă stăteam la ai mei, am avut o vecină de bloc care, aflând că are cancer de sân, a refuzat operația. Deși știa clar urmările. Când totul s-a agravat, și-a dat seama că nu a judecat corect și a vrut să se opereze. Însă era prea târziu și s-a prăpădit.

De aceea, ce face acum Șoșoacă și alții ca ea mi se pare foarte periculos, nu doar de prost gust și de mahala. Asta e, nouă ne place miștocăreala, urlatul, păruiala și datul cu curu’ de pământ. Problema nu e asta, a mai trecut pe acolo și Vadim Tudor și alți extremiști asemenea.
Adevărata dramă e că mulți pun botul, îi cred și decid că așa e bine, alegând să nu facă vaccinul. Ei sunt liberi, nu le pune nimeni mască și nu îi otrăvește nimeni corpul, implantându-le cipuri. Evident, vaccinarea e decizia fiecăruia. Însă unii, în lumina reflectoarelor, pot influența masele. Că de aia li se spune influenceri… Au ei responsabilitatea celor care le-au urmat sfatul și s-au opus vaccinării? Moral, cred că da. În realitate, așa ceva nu există… Iar oamenii umplu sectiile ATI, multi ca urmare a speech-urilor pe care le sustin cei anti…

Rapel

Pe de altă parte, mă gândesc că dacă toți oamenii de știință renumiți ai lumii au reușit să creeze o armă spre a ne proteja, la doar câteva luni de la declanșarea pandemiei, de ce nu aș avea încredere în ei? Sunt de acord, nu a fost timpul necesar sa se experimenteze si sa se pastreze timingul standard pentru dezvoltarea oricarui vaccin. Dar, efectiv, nu a fost fereastra de timp necesara pentru asta. Iar cineva a trebuit sa ia o decizie: mai stam si probam ani de zile, sau incepem acum si salvam cat mai multi oameni? In conditiile astea, de ce aș avea încredere în zbieretele isterice ale unor noi “profeți ai adevărului”? Ce cunostinte au ei in domeniul asta al imunologiei si al vaccinarii?
Sper, totuși, ca românii să se trezească şi să nu se mai șoșocoiască pe ei 🙃

The Show Must Go On

MGxG

Initial, mi-am zis ca nu mai scriu nimic. In perioada asta, Facebook imi tot aminteste ca acum fix doi ani am fost diagnosticat cu cancer si internat pentru operatie. Nu mai vreau sa scriu de asta, pentru ca ii dau prea mare importanta si pe urma bestia si-o ia-n cap. Cancerul. Si nu mai vreau asta, vreau sa merg mai departe ca un om norma, fara sa ma gandesc la el…

Insa apoi mi-am amintit, de fapt, motivul pentru care am inceput sa scriu de boala mea, chiar atunci cand eram in spital. Pentru ca am vrut sa ajut. Pe alti barbati curajosi, sau poate fricosi ca mine, insa care nu s-au dus la un control la urolog, sau nu au stiut ca exista o analiza ce se cheama PSA si care poate semnaliza din timp orice disfunctie a prostatei. Si, care e atat de usor de realizat, la orice recoltare de sange. Pe cat e de simpla analiza, pe atat de importanta, pentru ca este primul semn de avertizare ce poate chiar salva vieti, daca este sesizat in timp util.

MGxG
MGxG

Atunci am luat decizia sa fac cat mai cunoscuta povestea asta cu analiza PSAului si rolul ei, s-o popularizez. In decembrie 2017 si lunile urmatoare, am scris multe articole aici, pe blogul meu, despre cum am fost diagnosticat cu cancer, apoi ajuns la operatie, sederea in spital, cum a decurs ulterior recuperarea si, in concluzie, ce inseamna sa fii bolnav de cancer in Romania. Am primit sute de mesaje, telefoane, urari si incurajari, dar si intrebari concrete despre asta. Sau am ascultat povestile unor prieteni care, insa, nu au vrut sa faca publica durerea si suferinta lor. Chiar mi s-au ceur sfaturi, sau idei, ori solicitari de indrumare etc. Nu ma pricep la medicina deloc, asa incat nu am avut ce sa povestesc decat despre experienta mea de pacient.

Chiar intentionam atunci sa infiintez o fundatie prin care sa aduc in atentie cat mai multora importanta controlului periodice a prostatei dupa 40 de ani si a analizelor aferente, deoarece noi, barbatii, aproape toti avem sau vom avea probleme cu aceasta. Mi se parea ca pot sa fac asta si ca o voi face.

Am iesit din spital, m-am luat cu recuperarea, cu radioterapia, tratamentul hormonal, cu analizele, cu mers la controale, d-astea normale in situatia mea. Apoi mi-am mai luat niste proiecte de colaborare, am mai pictat, am muncit apoi luni de zile pentru expozitia mea de pictura de asta primavara, de la Bruxelles, am inceput sa fac cursuri de desen, voluntariat si multe altele… Adica, mai pe scurt, mi-am umplut timpul atat de mult incat sa nu mai am timp liber. Daca l-as avea, mi se pare ca l-as irosi, iar eu acum apreciez cu totul altfel fiecare secunda. La adevarata valoare. Fraier sunt ca abia la varsta asta am ajuns la concluzia asta…

In fine, am abandonat ideea fundatiei. Ori a activitatii in sprijinul diagnosticarii intr-o faza incipienta, constientizarii sau prevenirii cancerului de prostata. Sau cum s-o numi, sigur ati prin ideea…

Insa acum cateva zile am primit un mesaj pe Messenger, apoi un telefon de la cineva, necunoscut, care are tatal intr-o situatie destul de asemanatoare cu cea in care am fost eu si care mi-a solicitat cateva informatii mai concrete si chiar sfaturi. L-am intrebat cum a ajuns la mine si mi-a spus ca a cautat pe net articole despre cancerul de prostata si asa a citit ce am scris pe blogul meu. Va dati seama ca m-am bucurat ca am putut ajuta inca pe cineva,… (dar, mai ales, la cat sunt de narcisist.)

Apoi, gandind mai profund, atata cat sunt eu in stare, am ajuns la concluzia ca poate nu fac bine sa nu scriu mai departe despre asta, pentru cei care au nevoie sa afle din experienta traita de mine. Iar ideea aia cu fundatia incepe sa mi se para, din nou, de luat in seama la modul foarte serios.

Dar habar n-am ce sa fac in sensul asta. Stie careva dintre voi, sau vi se pare o prostie?

10 August, Cu Bune Și Rele – O Întâmplare Adevărată

Heei, prieteni, eu abia aștept 10 august! Nu știu exact de ce, pentru că am avut atâtea ieșiri în Piață, unele grele de tot, mai ales în iarna lui 2017, când cu ordonanțele 13-14 și cu căcaturile pe care le făcea Dragnea, urmat de slugile lui. Iar în cea de acum un an, ne-am furat-o rău de tot de la jandarmii care, cică, au deturnat o lovitură de stat. Câte gaze am înghițit atunci, câte lacrimi, usturimi și înecăciuni, nu mi-am mai luat-o niciodată. Dar, pentru că așa sunt eu, încerc să trec peste mizeria umană și umilința trăită și să rețin partea bună. Pentru că, pentru mine, 10 august a fost și o întâmplare mișto, care, probabil îmi va marca viața de aici înainte! Hai să vă zic povestea…

Vă amintiți, desigur, că anul trecut number one across the nation a fost hitul cu MUIE PSD. Nu mai reiau de unde a început, știți voi desigur, cert e că atunci era in mare vogă (nu că acum nu ar mai fi de actualitate). Toți din familie ne-am făcut tricouri speciale cu mesajul mobilizator si am plecat la miting. Inițial, Mircea și cu mine, urmând ca să ne vedem mai târziu cu Ana și cu Dan. Pe drum, ne tot arătau oamenii cu degetul și se uitau după noi, iar unii ne opreau să facem poze împreună cu ei, să se vadă clar mesajul de pe tricouri. Era un soare cumplit când am ajuns noi, undeva înainte de ora patru. Simțeam asfaltul topit acolo, în centrul Pieței Victoriei, unde nu e niciodată umbră. Atunci chiar începuseră bezmeticii ăia de jandarmi din stânga guvernului să se încălzească, golind câteva butelii de gaz pe noi. După ce am luat o porție zdravănă de gaz direct în față, ne-am retras la Girafă, unde era umbră și se mai putea respira cât de cât. Acolo, pe o bancă un grup care ne-a văzut a vrut să facă poze împreună cu noi. După care am mai povestit puțin, am aflat că grupul venise special de la Brașov pentru protest și am constatat că avem chiar și prieteni comuni. Apoi una dintre doamne m-a întrebat cum îmi trimite pozele. I-am răspuns că simplu, mă găsește pe Facebook, după Mircea Gheorghe. Ne-am urat toate cele bune și-apoi Mircea și cu mine ne-am întors la locul nostru obișnuit, în primul rând, în fața guvernului. Mai pe seară au venit și Ana și Dan, așa, pentru reîntregirea familiei 😊 Apoi a început distracția…

Ce a urmat știți desigur cu toții, am mai scris și eu aici si am pus pe canalul meu de YouTube acest video cu nebunia de atunci când eram gazați și ne sufocam, ca niște șobolani.

Peste câteva zile, am primit un friend request pe Facebook, am acceptat și pe mesaj am primit fotografia de la Girafă, făcută de grupul din Brașov. Sincer, cu toată nebunia de atunci din noaptea de 10 august și cu tot ce a urmat, uitasem complet momentul. Am mulțumit pentru poză, am mai discutat puțin despre cum s-a terminat mitingul pentru fiecare… Atunci am aflat ca și ei fuseseră gazați și alergați de polițiști până hăt, departe…

…însă partea incredibilă abia de acum începe!

Pe mess, doamna care mi-a trimis fotografia, mi-a spus că a citit puțin pe blogul meu și a aflat că am cancer. Am povestit povestea diagnosticării, a intervenției chirurgicale, urmări, tratament etc. M-a întrebat ce m-a determinat si am apelat la spitalul Monza. Pentru că am vrut neapărat să fie intervenția cu robotul. Inițial am sunat la celebra clinică de la Cluj-Napoca, acolo mi-au răspuns că nu au consumabile pentru robot, așa ca să sun la spitalul Sf. Constantin din Brașov, pentru că acolo vine dl. profesor doctor Ioan Coman, de la celebra clinică din Cluj și operează o dată pe lună. Le-am solicitat să mă programeze, și mi-au spus că mai întâi trebuie să mă consulte dl profesor, după care decide dacă sunt de operat și în ce condiții. Eu eram fricos și disperat, ud tot, abia aflasem că am cancer, voiam să mă operez cât mai repede, așa că am căutat pe net să văd unde mai găsesc robot si așa am sunat la Spitalul Monza. Acolo, am vorbit cu Oana Adina Ralea pe la prânz, care a rezolvat, ca întotdeauna (săru’ mâna, Oana!), extrem de rapid situația. Așa se face că, în aceeași zi, pe la cinci după amiază deja mă întâlneam cu dl doctor Cristian Surcel. Am schimbat câteva cuvinte, întrebări directe, fără ocolișuri, apoi s-a uitat pe analize, pe biopsie, și m-a programat în câteva zile la operație.

– Și când te-au programat cei de la spitalul din Brașov la consultație?

Cam la vreo două luni după ce deja mă operasem. Am înțeles că dl profesor doctor Ioan Coman, fiind doar o dată pe lună la Brașov, are maxim 10 pacienți la consultații și câte două operații lunar. Așa încât înțeleg că ăsta e ritmul de lucru.

Hmmm, nu-mi place ce aud. Eu sunt directoarea spitalului Sf. Constantin din Brașov!

Să-mi cadă fața!!! Deci, prieteni, din o sută de mii de oameni prezenți la evenimentele din 10 august, eu TREBUIA să mă întâlnesc cu doamna Camelia Șamotă! Ziceți voi, dacă asta e doar o coincidență, sau destin, sau cum vreți voi să-i spuneți, oricum, ceva care aranjează toate lucrurile să se-ntâmple.

Apoi am aflat ca în grupul pe care l-am întâlnit la girafă mai era și Andreea Moldovan, o inimoasă și energică doamnă doctor, medic primar în boli infecțioase. Cu specializarea obținută în Elveția, Andreea este implicată în multe proiecte pe tema curățeniei în spitale și prevenției infecțiilor nosocomiale specifice. Cu o extrem de bogată activitate publicistică, doamna doctor mai are timp și pentru multe evenimente și campanii de voluntariat, derulate în special pentru educarea copiilor, care astfel sunt învățați că trebuie să-și însușească anumite reguli de igienă încă de mici.

Despre spitalul Sf. Constantin, ulterior am aflat ca are un personal medical extrem de valoros, care i-a permis să aibă multe premiere în medicina românească. Recunoașterea meritelor extraordinare a fost chiar la cel mai înalt grad, președintele Klaus Iohannis felicitând-o pe Camelia și, prin ea, întreaga echipă, pentru performanțele deosebite atinse. Spitalul a fost declarat de către OMS cel mai curat spital din Europa! Deci, se poate și la noi!

De curând, cei de acolo și-au deschis încă un nou sediu modern și echipat la cele mai înalte standarde, pentru a dezvolta serviciile oferite pacienților.

Apoi am discutat mai multe despre evoluția bolii mele și, după un timp, mi-a cerut toate analizele si rezultatele RMN. Apoi mi-a propus să vin la Brașov pentru o consultație la dl profesor dr. Ioan Coman. I-am spus că eu sunt în observație, post-operator, la doamna doctor Andra Cătălina Butolo (actuala Zincenco), care este o profesionistă desăvârșită, pusă la punct cu toate noutățile din domeniul oncologic. În plus, este și o persoană excepțională, cu care comunic foarte bine și în care am mare încredere. Este foarte drăguță, face mult sport, pilotează chiar și avionul, așa că oare ce-aș putea dori mai mult? Credeți-mă, mai ales în cazul cancerului, e esențial să ai încredere totală în medicul tău. Iar asta, mie chiar mi se întâmplă!

Doamna doctor mi-a explicat, încă de la început, pe îndelete cum acționează cancerul meu. Și toate mecanismele ce se petrec la mine în corp din cauza bolii, problema necesității tratamentului hormonal și ce implică el. Așa am aflat că pentru celulele canceroase pe care le am, testosteronul este un vehicul, ca un fel de transportator prin corp. Pericolul este ca ele să ajungă sa afecteze alte organe, de obicei provocând cancerul de oase. De aceea, se stopează generarea lui de către glanda respectivă din creier și pentru asta fac o injecție periodic. Asta aduce în timp mai multe efecte. Pe lângă dispariția totală a funcției erectile pe perioada tratamentului (practic, este o castrare chimică – că tot venise zilele astea Veorica cu propunerea asta de pedepsire a violatorilor), apar ceva kilograme în plus (eu am ajuns de la 75 la 80, chiar dacă îmi păstrez exact același mod în care mănânc și fac mișcare la fel ca înainte) mai ales prin zonele specifice femeilor, chiar și bufeuri. Așa că, doamnelor, aveți în mine pe cineva care vă înțelege din ce în ce mai bine 🙂 

Însă, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că, totuși, nu e orice boală, e vorba de cancer. Al meu! Deci e cazul să profit de așa o oportunitate și să aflu și o a doua opinie, mai ales că analizele nu erau ok, PSA-ul nu era zero, așa cum ar fi trebuit la acel moment.

Am fost la consult, situația mea medicală era destul de neclară, așa că domnul profesor doctor Ioan Coman a decis că e recomandabil să mai aștept, să mă mai vadă cineva. Aici trebuie să intervin și să recunosc că am toată admirația pentru domnul profesor în special și pentru toți medicii care admit că nu dețin adevărul absolut și mai cer o altă opinie unui coleg. De multe ori am observat că mulți au orgoliul profesional atât de mare, încât dacă află că te mai vede și alt doctor, îți dau papucii, sau te pun să alegi: ori, ori. Din fericire, toți doctorii cu care am interacționat în cazul meu, sunt de excepție, oameni și caractere puternice.

După vreo oră, am fost chemat din nou în cabinet și am avut o nouă discuție cu un alt doctor, ce atunci ieșise din operație. Mi-a spus și dumnealui care este părerea lui, așa că am plecat cumva pe gânduri de acolo. Asta e, măcar bine că există o posibilitate să găsim o rezolvare în viitor…

După ce am plecat din Brașov, destul de îngrijorat, am căutat pe net informații despre al doilea doctor care mă văzuse. Era domnul doctor primar urolog Deliu-Victor Matei, director adjunct al Institutului European de Oncologie din Milano. Wow!!! Vă dați seama că mi-a mai venit inima la loc. Sunt convins ca expertiza obținută într-un asemenea spital în Milano își spune valoarea. Mai ales că domnul doctor îmi transmisese un sentiment extraordinar de siguranță și speranță prin tot ceea ce îmi spusese.

Când am vorbit apoi cu doamna doctor Butolo (Zincenco), dumneaei mi-a confirmat ceea ce aflasem, așa că am fost totuși în situația fericită în care toți doctorii care mă văzuseră erau aliniați, în ceea ce mă privește, pe aceeași direcție, pe același tratament. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost într-o eventualitate în care sfaturile difereau, sau erau chiar contrare. Ce dracu’ mă făceam, decideam eu? Păi eu nu mă pricep deloc la medicină sau la cancer.

Mai mult, de curând, doamna doctor Andreea Moldovan a luat legătura și cu un renumit specialist urolog oncolog din Elveția, care, după ce a analizat cazul meu, la fel, a confirmat calea pe care o am de urmat de aici înainte.

De ce v-am povestit toate astea? Ca să vedeți ce oameni frumoși, adevărați profesioniști, devotați vocației lor, extrem de hotărâți să ajute, sunt printre noi. Oameni pe care am avut privilegiul și onoarea să-i cunosc! Uite-așa, ceea ce trebuia să fie un miting de protest, a însemnat o întorsătură foarte importantă în viața mea. Toți cei cărora le-am povestit despre asta mi-au spus că așa trebuia să se întâmple, era menit, poate e vorba de un înger, în orice caz nu am fost acolo degeaba. Am avut ocazia să cunosc acești oameni deosebiți, care în mod evident îmi influențează viața, la modul cel mai direct.

(Intervin cu o paranteza: vă dați seama ce oameni valoroși, doctori eminenți, directori de spitale de excepție au fost gazați, sufocați, amenințați, fugăriți și urmăriți de niște polițiști și jandarmi aserviți PSD-ului, despre care aflam în fiecare zi care le este calitatea lor de om? Jalnic! Asta înseamnă România de azi…)

Încă o dată, asist la alta dovadă clară că în univers exista această lege a echilibrului, în care cred, cea care face ca atunci când se întâmplă ceva rău (bastoane, gazare, fugă din fața jandarmilor etc), să vină la schimb și partea bună. Totul este să ținem ochii larg deschiși și s-o vedem.

Aaaa,… era să uit, bine ca mi-am amintit: voi merge și anul ăsta pe 10 august în Piața Victoriei! Ne vedem acolo 🙂 

De ce va câștiga Dăncilă alegerile

MGxG - Since 1960

Răspunsul simplu e pentru că suntem o țară de proști!

  • Țara în care suni de trei ori la 112, iar autoritățile intervin la locul faptei după 19 ore! Între timp te plictisești și te omoară un descreierat.
  • Țara în care pici cu avionul, supraviețuiești căderii, însă autoritățile intervin după două zile. Între timp te plictisești și mori de frig.
  • Țara în care o sută de mii de oameni țin un miting pașnic, iar autoritățile consideră că vrei să dai o lovitură de stat și intervin imediat. Cu gaze, cu bâte, cu tunuri cu apă,… numai bunătăți.
  • Țara în care politicienii cei mai bogați sunt cei de stânga, care îi reprezintă pe cei mai săraci din societate!
  • Țara în care penalii își fac singuri legi, pe care le votează cu voioșie în parlament.

  • Țara în care sistemele IT sunt la pământ, cardurile de sănătate țin bolnavii fără tratament și medicamente, dar are probabil cei mai valoroși IT-iști din lume.
  • Țara în care premierul declară nonșalant că timp de șase luni nu a putut lua decizii, ci doar i-au fost impuse.
  • Țara în care de 30 de ani ne căcâm pe noi să facem și noi o autostradă de 80 de km să treacă munții, dar dăm vina pe alții pentru că nu am putut.
  • Țara în care în spitale îți mor tinerii arși în cluburi cu autorizație de funcționare, pentru că tu te fălești că ai de toate și nu ceri ajutor străinilor, pentru că nu dă bine în campania electorală.
  • Țara în care noul ministru de interne declară sus și tare că să moară mama, niciun jandarm nu mai bate de aici înainte decât pe cei care încalcă legea. Cât de idiot să fii să gândești așa? Și cât de cretin s-o mai și declari public?
  • Țara în care șeful partidului de guvernare își dărâmă propriul guvern. De două ori!!! Și ar fi făcut-o și a treia oară, dar nu s-a grăbit, iar acum schimbă tobe de eșapament la atelierul auto de la Rahova. Că tot îi plăceau lui tobele pe vremea când cânta în trupa aia de-o avea în facultate, atunci când a rămas repetent.
  • Țara în care tot el, unul dintre cei mai bogați oameni din țară, fură bani de la copiii săraci.
  • Țara care ar face orice să o împiedice pe LCK să devină șeful procurorilor europeni, în timp ce alte țări o apreciază și sprijină fățiș.
  • Țara în care numărul de angajați de la primăria Bucureștiului este cu mult mai mare decât cel al primăriei Berlinului.
  • Țara în care a avut loc o revoluție, sau ce-o fi fost ea, la care au murit peste o mie de oameni, dar procesul durează de 30 de ani și e departe de a fi finalizat.
  • La fel si cu mineriada din ’90.
  • Țara în care este o nevoie crunta de infrastructura, Europa iți pune banii pe masă, dar tu nu-i iei, pentru că din banii ăia nu poți fura și nu pot fi date șpăgi.
  • Țara în care, când se întâmplă astfel de catastrofe ca mai sus, imediat apar unii care spun ca se va face o comisie de anchetă și se vor face cercetări. Ați văzut vreun rezultat al acestora? De un an de zile, niște gigei ne-au gazat în Piața Victoriei. Ați auzit de vreun vinovat?

Din păcate, sunt multe alte exemple despre prostia țării românești, dar sunt atât de indignat acum, încât nu-mi vin acum in cap.

Tocmai ieri am fost la evaluarea psihologică pe care o fac periodic, în legătură cu starea mea mentală, vizavi de cancerul meu. Și mi s-a recomandat să fiu vesel, optimist, cu încredere în viitor… Pe bune??? Cum aia mă-sii să fiu optimist, când știu că în noiembrie muflonii români o vor alege pe a mai dășteaptă dintre academiciencele lumii (știți că am mai avut una, da…?) ca să ne fie președinte?

Semnat:
Un prost.

COMUNISM – CERNOBÎL – CANCER

Cernobîl

– Alo!
– Alo, bună, eu sunt! Ce faci?
– Bună! Uite, mă pregăteam să merg până la piață, să cumpăr salată, ridichi, ceapă si ce-oi mai găsi. Tu?
– Nu mai cumpăra nimic!!! Și să nu cumva să mănânci nimic proaspăt, ce crește la suprafața pământului… Să bei doar apă minerală, îmbuteliată. Nimic de la robinet!
– Cum adică, nu înțeleg nimic! Și ce să mănânc, că exact în perioada asta am nevoie de multe  vitamine, iar astea sunt cea mai bogată sursă. Chiar, ce-ți veni așa, dintr-o dată?
Cam așa ceva a fost dialogul meu cu Ana undeva pe la sfârșitul lui aprilie, în 1986. Amândoi eram În primul an de stagiatură, lucram la IMU (Întreprinderea de Mașini-Unelte) Bacău. Eu eram trimis într-o delegație la București, iar Ana era la părinții ei, la Onești.
Aaaa… și incă ceva, extrem de important în contextul ăsta: Ana era gravidă în trei luni cu Mircea, primul nostru copil.

Cernobîl

Prin niște surse sigure, dar și de la Radio Europa Liberă, aflasem cu o noapte înainte despre catastrofa de la Cernobîl. Nu știam mare lucru, ci doar că dezastrul este atât de mare încât era posibil, dar și foarte probabil, să fie contaminată de particule radioactive toată suprafața României. De aceea, trebuia evitat orice aliment proaspăt expus afară.

Cenzura era atât de mare – și frica la fel – încât te fereai să vorbești pe șleau la telefon. Încercai să transmiți mai mult printre rânduri, sperând ca interlocutorul tău să intuiască mai degrabă mesajul corect. Până la urmă, i-am spus Anei direct ce aflasem, indiferent dacă ar fi fost urmări. Prioritatea era copilul, no matter what!

– Păi și ce să mănânc? Că m-am săturat de coajă de ou pisată, amestecată cu miere.
Pe vremea aia, pentru a avea calciu, atât de necesar pentru o femeie însărcinată, nu găseai decât calciu lactic. Eventual mai cumpărai ceva pastile de la cineva care aducea din Germania, la niște super-prețuri. Ana citise undeva o metoda alternativa de a suplimenta calciul. De aceea, strângea toate cojile de la ouă, le pisa în râșnița de cafea (că oricum la cafea nu o foloseam, că găseai doar nechezol, amestecat cu paie), până se făcea o pulbere, pe care, ca să o poată înghiți, o amesteca cu miere.

Imediat după ce s-a aflat de Cernobîl, pe căi neoficiale, desigur, toată lumea parcă intrase în vrie. Si, exact ca și acum când apare un subiect important, toți păreau că se pricep la uraniu, izotopi și timpi de înjumătățire! Europa Liberă difuza non-stop toate informațiile disponibile atunci în Vest. Dar erau atât de sumare, iar cele mai multe erau doar presupuneri, pentru că însăși sursa, URSS-ul, nu oferea decât fake news. Evident diminua cifrele reale ale nivelului de radiații și efectele posibile. Iar asta abia după ce a fost forțată să recunoască că a fost ceva, pentru că Suedia a constatat un nivel foarte mare de radiații și i-a indicat pe sovietici ca sursă.

La vreo săptămână după accident, îmi amintesc că a avut loc o plenară a PCR, în care s-a trasat un plan de măsuri pentru a diminua efectele “incidentului” de la Cernobîl. Indirect, Partidul a recunoscut catastrofa, pe care, însă oficial nu a anunțat-o niciodată…

Nu știa nimeni urmările, pentru că nimeni nu avea acces la datele corecte. Însă mulți specialiști le bănuiau. De aceea, când rușii au organizat, la câteva săptămâni de la explozie, o cursă de ciclism internațională, organizată la ei, ca să dovedească faptul că totul e în regulă, cicliștii din Vest au boicotat. Premiile erau foarte mari, au participat doar cei din țările comuniste, forțați mai mult de autoritățile lor de la partid. Cât cinism să ai să organizezi așa ceva, doar să-ți speli imaginea, știind că poți, probabil, afecta iremediabil niște sportivi?

Marie Curie, cea care descoperise radioactivitatea, nu avea de unde să știe că efectele sunt devastatoare. Pentru ca lucra cu bucățile de uraniu cu mâna goală, a ajuns să moară fără mâini și fără picioare. Se pare că și acum sicriul ei este o sursă de radiații și va mai fi încă pentru mii de ani… Săraca femeie! Dar știința a evoluat, savanții știu exact urmările și efectele asupra celor expuși radiațiilor.
Sovieticii aveau probabil cei mai mari savanți.. Care știau situația. Dar care nu au spus-o…

Toți eram isterizați, în lipsa informațiilor cât de cât oficiale. Prietenul meu Călin Cristescu, care în vremea aia lucra la IFA (Institutul de Fizică Atomică) Măgurele, a venit atunci la mine acasă, cu un aparat ce măsura nivelul de radiații. Parcă era în roentgeni, sau așa ceva. Îmi amintesc că la pragul apartamentului era o valoare mai mare decât cea din living. Oricum, ambele peste normal. Știu că în perioada aia s-au distribuit pastile de iod, pentru a limita efectele asupra glandei tiroide.

Mult timp după, am aflat că în România am avut cât de cât noroc, pentru că norul radioactiv cel mai încărcat a fost transportat de vânt mai întâi deasupra Scandinaviei, apoi a coborât spre Europa de Vest, ajungând în final și la noi.

Am avut mari emoții până în octombrie 1986, când s-a născut Mircea, dar totul a fost perfect! Și Mircea, dar și Dan, născut peste doi ani, au fost și sunt perfect sănătoși, Doamne-ajută!

Însă vom afla vreodată dacă numărul din ce în ce mai mare de cancere din jurul nostru, sau bolile glandei tiroide, or avea legătură cu Cernobîl? Probabil că nu. Evident, în sensul asta, nu pot să nu mă-întreb, oare cancerul meu de acolo s-o fi generat?

Toate amintirile de mai sus mi s-au reactivat când am văzut serialul HBO dedicat catastrofei. Vi-l recomand, este un serial de excepție, dar mai ales un document prețios, ce vine după doi ani de cercetări minuțioase a numeroase arhive. Filmul aduce fapte, argumente și exemple clare desprinse din realitatea acelei lumi și a ceea ce înseamnă un sistem comunist, ticălos.

Știu, există multi nostalgici care regretă acele vremuri de dinainte de 1989. Probabil că-și regretă, de fapt, tinerețea, puterea, pozițiile și privilegiile avute… Multi din cei tineri, care nu le-au trăit, chiar le apreciază. Ei sunt mai de iertat, pentru că nu știu decât o parte a realităților, povestită de cei din primul grup, sau văzută pe diverse filmulețe de propagandă din anii comuniști găsite pe YouTube. Filmul este un must see pentru toți aceștia. Spre aducere aminte despre cum erau tratați oamenii, cum erau sacrificate destine, sau chiar vieți pentru ca rapoartele să dea bine la Partid și oamenii să-și câștige, cu mândrie, un loc mai călduț, o poziție mai înaltă, sau un titlu de Erou al Socialismului.

Cernobîl

Era de așteptat ca filmul, care a ajuns serialul cu cea mai mare nota pe IMDB, să iște controverse uriașe, mai ales în Rusia. Oamenii, probabil, acum află cât de cât exact ce s-a întâmplat atunci. Normal că propaganda a lansat o poziție oficiala cum că filmul este un circ și vor sa realizeze și ei un film, cu varianta lor. Că, de fapt, totul a fost provocat de un agent CIA. Poate o fi fost așa, nu știu… însă, indiferent cine sau ce l-a provocat, dacă se luau măsuri imediate și se raporta exact magnitudinea catastrofei, iar apoi dacă s-ar fi solicitat și acceptat ajutor internațional, urmările ar fi fost mult limitate.

Pentru că, e drept, shit happens! Și în alte locuri s-au produs accidente nucleare, vezi Fukushima. Însă japonezii au fost primii care au anunțat imediat, au luat toate măsurile și au dat acces la toate datele din secunda unu, pentru a reduce, cât de cât urmările și a salva populația.

Asta e marea diferență. În sistemul comunist, totul era minciună, totul era fals, totul era propagandă, iar populația nu conta. Ea trebuia să se sacrifice pentru conducători și pentru Viitorul de Aur al Omenirii.

Dar dacă acei curenți de aer aduceau norul radioactiv direct către noi, în România? Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat. Un posibil răspuns îl găsiți chiar în informațiile de la sfârșitul filmului…

Tot de acolo am aflat că Gorbaciov a declarat ulterior că, în opinia lui, Cernobîlul a declanșat procesul ce a sfârșit cu căderea comunismului. Ha! Ce paradox: cancerul comunist, la nivelul societății să fie tratat prin provocarea unui altfel de cancer, la nivelul individului…

Pentru că, nu-i așa? Indiferent ce greșeli fac politicienii, tot noi plătim!

Cancerul și gândirea pozitivă

Hei, prieteni! Postez mult, stiu. Insa mi s-a atras atentia ca pun prea multe floricele, pisicute, catelusi, ce mai, dulcegarii d-astea! Si m-am uitat si eu in arhiva… Mai, sa stiti ca oamenii cam au dreptate. Chiar daca vorbim de Lili-Blue, doamna Pisi, sau Pif, tot pisicute si catelusi sunt. Practic, in afara de multele poze cu mine, ca un narcisist notoriu ce ma aflu, aproape 90% din fotografiile postate sunt exact asa: frumusele, colorate, un melanj de la vie en rose…

Aici nu le pun la socoteala pe cele din POSTUL ZILEI (profilul meu de caricaturi) sau MIDNIGHT PAINTINGS (pagina mea de picturi). Acolo e alta poveste, sunt tematice si, in general, am cam pastrat tema principala…

Primul meu raspuns la reprosurile facute a fost, instinctiv: Da, dar nu postez mancare pe Facebook! Ori, in ziua de azi, asta chiar e ceva 😊

Apoi, m-am intrebat de ce asta? Si cred ca am gasit un raspuns valabil. Nu mai vreau sa vad the dark side of the moon (culmea, a fost unul dintre albumele mele de referinta in liceu), partea „neagra” a vietii. Raul, nenorocirea, mizeria, crimele, violenta, daca apar in viata mea intorc capul. Vreau doar FRUMOSUL, BINELE, VIATA. Stiu ca asa nu se rezolva nimic. Prin ignorarea laturii intunecate a vietii, a naturii umane, sau a dezastrelor, nu inseamna ca ele nu exista. Mai curajos esti daca le admiti si le infrunti! Iar faptul ca le ascundem sub pres nu ajuta la rezolvarea lor.

Totodata, cunosc foarte bine ca stirile-dezastru atrag cel mai mult, fac cele mai mari audiente in toata lumea. De aceea, pe toate burtierele televiziunilor apar mereu titluri cu bomba, incendiar, catastrofa, mega-scandal, razboi etc, pentru a atrage si retine publicul. Human nature…

Insa de cand am cancer AM ALES sa nu mai vad partea negativa. Cum s-ar zice, cred ca sunt in trend acum, am decis sa gandesc pozitiv, sa am o atitudine pozitiva. Indiferent ce mi se intampla, incerc sa iau plusul, emotia, bucuria. Se pare s-a dovedit stiintific, s-au facut si studii care coreleaza starea de bine, fericire, multumire, cu anumite endorfine ce se elibereaza si ne fac bine la creier. Iar sistemul meu imunitar, care e cam la minim, chiar are nevoie de orice ii poate face bine.

Iata de ce caut intotdeauna flori, frumusete, natura, animale, zambete. Nu o fac fortat, asa imi vine de mult timp, insa acum doar am constientizat-o. Cand aud la stiri ca „urmeaza imagini care va pot afecta emotional”, indiferent despre ce este, schimb canalul sau inchid televizorul. Cand vad titluri catastrofale pe net, nu intru. Iar daca sunt video-uri, trec mai departe. Nu mai vreau sa-mi otravesc creierii cu mai mult decat ORICUM exista la noi, in Romania. Si exista din plin. Pentru ca nici nu pot sa stau departe de mizeria politica de la noi, cu tot pesedeul lor si cu monstruoasa clasa politica ce ne trage inapoi cu sute de ani. Ma afecteaza, pentru ca mereu am fost implicat si mai intotdeauna „impotriva”. Intr-un final, si pe aia incerc sa o iau in gluma, mai ies in Piata, sau mai fac o caricatura si ma racoresc.

De exemplu, cand e aglomeratie in trafic si stau la semafor, imi zic ca totusi, sunt fericit ca am o masina misto, comoda, ascult muzica in conditii hi-fi, ceea ce era un deziderat major cand eram tanar, ca inca pot conduce, uite ce frumos e afara, au inflorit corcodusii si forsythia da exact ponderea de galben cat sa fie peisajul spicy! Sa ne intelegem, nu spun ca imi place blocajul in trafic. Insa incerc sa nu ma gandesc negativ la el.

Mi-a intrat cumva in obisnuinta sa iau „la misto” situatia mea, intr-o zeflemea cat de cat constienta si asumata. Deunazi, cand ieseam de la un supermarket, m-a oprit o tipa sa-mi spuna ca are nu-stiu-ce oferta si pot obtine niste analize medicale gratuite, trebuie doar sa completez ceva. I-am raspuns ca nu am nevoie. S-a mirat! Atunci i-am spus, razand, ca am cancer. Si din cauza asta, chiar am toate analizele la zi…

De cativa ani am descoperit cat de misto e sa ai flori, sa le plantezi, sa le uzi, sa le ingrijesti si sa vezi tot miracolul devenirii naturii. Ce-mi lipsea inainte, ca sa pot face asta? Prostia din capu’ meu! (Asa zicea bunica-mea, Didina) Si inainte aveam exact aceeasi gradina, insa nu mi-a dat prin cap ca pot sa cresc mai mult in ea decat niste pir pe care-l botezam, aspirational, „gazon”.

Tot cam de-atunci am decis sa nu mai omor animale. Nimic. Gandaci, muste, paianjeni, rame, orice gaze, daca le prind prin casa, le iau intr-un pahar sau pe un servetel si le dau afara in gradina. Ma gandesc ca, de fapt, casa asta a fost construita pe „terenul” lor, la ele acasa. De fapt, noi, oamenii, suntem invadatorii, nu ei. La limita, asta ar insemna sa devin vegetarian, sa nu mai mananc hrana pentru care un animal trebuie sa moara. Hm… la asta mai am de lucrat. Insa sunt pe drumul cel bun, am redus consumul de carne.

Si am mai decis si ca o zi pe saptamana sa nu mananc nimic. Ca am citit niste teorii japoneze despre celulele canceroase, care, in cazul infometarii, dispar primele. Probabil asta e doar in capul meu, dar ce conteaza? Eu asa cred!

Hai, ca deja m-am abatut mult de la ideea de inceput!

Parte din tratamentul pe care il urmez, este si o injectie pe care o fac periodic, la clinica NeoLife, unde sunt tratat de cancer. Acolo am facut si toate sedintele de radioterapie de asta-vara. Astazi am mers sa-mi fac minunata injectie. Se face intr-o zona dedicata, unde nu se intra decat cu acces special si incaltat cu botosei d-aia albastri de unica folosinta. Pentru ca in acele saloane sunt tratamentele de chimioterapie. Toti cei de acolo, in afara de personalul medical, eram bolnavi de cancer. Care credeti ca era atmosfera? In niciun caz trista! Evident, toti de acolo eram preocupati, motivati, increzatori ca tratamentul va da rezultate si va reusi sa ne ajute cat mai mult. Pacientii citeau carti, reviste, butonau telefoane, tablete, sau chiar laptopuri, se uitau la TV, sau se plimbau cu „pomul” cu perfuzii prin salon, ori aveau discutii intre ei. Nimeni nu era resemnat, blazat, sau absent. Toti, cu dorinta de a lupta, de a izbavi, de a invinge. Altfel, de ce-ar fi fost acolo?

Eu cred ca eram singurul care eram ingrijorat. De cat de tare ma va durea injectia, pentru ca stiam ca e dureroasa, dureaza mult, iar eu sunt un tip fricos rau, nu rezist la durere. Pana la urma, am supravietuit 😊

Ca tot vorbim de stiri pozitive, in timp ce scriu, o urmaresc pe laptop si pe  Simona Halep, care mai are putin si o invinge, la Miami, pe Venus Williams. Ma agat de orice reusita a unui roman, indiferent de domeniu. Iar Simona e o mare resursa de BINE pentru mine.

In concluzie, mesajul meu e urmatorul: da, voi mai posta flori si pisicute. Pentru ca, si prin asta, incerc sa ma agat de FRUMOS, de gandirea optimista, pozitiva, colorata tare. De VIATA. Pe mine ASTA ma ajuta acum, cand strabat o perioada neplacuta, dificila, dar careia, desi ma roade pe dinauntru, incerc din rasputeri sa nu-i acord atentie. Pentru ca sunt vesel si am privirea indreptata spre soare!

PS Am ilustrat acest articol – cum altfel? – cu fotografia unui catelus… 😊

PPS A castigat Simona 😊

100 de lecții învățate de la cel mai dur trainer al meu: cancerul!

Prieteni, înainte de a continua cu partea a doua a sesiunii de training (vezi prima parte aici), vă rog să-mi permiteți câteva cuvinte:
– mai întâi, vă mulțumesc tuturor pentru gândurile voastre, comentarii, share, mesajele personale primite, recomandări. Au fost atât de multe, încât m-ați copleșit! Toate acestea nu fac decât să mă alimenteze cu energia de a scrie mai departe.
– pentru cei care nu au citit primele articole legate de experiența mea cu cancerul, le găsiți tot aici pe blog și voi da câteva dintre link-uri: aici, aici, aici, aici și aici. Pe restul poate le găsiți voi, sunt scrise cam în aceeași perioadă.
– reiau și aici importanța controlului periodic și a analizei PSA, specifică prostatei, ce trebuie sa fie efectuată de bărbații peste 40 de ani. Așa că, domnilor, găsiți aici detalii. Iar voi, doamnelor și domnișoarelor, țineți-vă de capul LOR să-și facă aceste controale și analize PSA. Credeți-mă, le poate salva viața!

Deci, haide să mergem mai departe…

Training day

8 – Am învățat să nu-mi mai fie frică de moarte. Odată, cineva spunea că accidentul este atunci când ne naștem, nu atunci când murim… Câtă dreptate! Evident că vrem ca moartea sa fie cât mai îndepărtată și ne sperie spectrul ei. Însă după lungi discuții cu mine, în multele nopți când rămâneam singuri, am ajuns la concluzia că, cel puțin până acum, am avut o călătorie superbă. Cu suișuri amețitoare și căderi fulminante, plină de aventuri, întâmplări, prieteni si experiențe speciale. Sunt fericit că am o familie mișto, pe care o simt aproape de mine. Așa că, până acum bilanțul e ok. Am ce lăsa după. Deci, sincer, nu mă mai sperie atât de tare gândul că voi muri. Și nici frica de zbor cu avionul nu mai este chiar atât de mare ca până acum. Asta nu înseamnă că a ajuns să-mi placă… 😊

9- Am învățat să… Carpe Diem! Ce înseamnă Carpe Diem? Să savurez un vin roșu, împreună cu Ana, într-o tavernă, undeva în Grecia. Sau, pur și simplu, să zac pe nisip. Ori să stau culcat pe o plaja și să urmăresc cum un câine împinge de zor o minge în apă, ca s-o aducă apoi pe nisip, de zeci de ori…
Mare vorbă, însă mie mai mereu mi-a fost greu de pus în practică. De multe ori am remarcat că noi, românii, sau hai să vorbesc despre mine, când e de muncit nu prea muncim, iar când e să ne bucurăm, nici asta n-o prea facem ca lumea. Suntem așa, cumva amestecați în trăiri, poate indeciși, nesiguri. Cred că în comunism ni s-a imprimat frica de a arăta sincer ce simțim. Dacă s-o supăra șeful, sau ăla de la partid, că mă distrez prea tare la petrecere? Ceea ce s-a translatat mai apoi și la corporațiile actuale, unde în teambuilding-uri mulți nu se manisfestă cum ar vrea, de frica managementului. Am văzut, în schimb, expați care-și dădeau în cap big time, experimentând din plin licorile românești. Însă a doua zi dimineața la 9, la meeting, erau brici! Eu, adormit, mahmur, abia-mi țineam ochii deschiși… de parcă nici sa bem nu știm. Așa că acum știu să work hard și play hard. Și le savurez din plin! Pentru că, așa cum ziceam mai înainte, de-acum cine știe dacă și când voi mai avea o astfel de experiență.
10 – Am învățat să rezonez cu natura. De mulți ani avem în casă animale. Am avut motani, apoi de vreo 10 ani m-a adoptat doamna Pisi, care s-a aciuat la noi, în martie ne-a mai venit un maimuțoi mic care acum are vreo 9 luni, Pif motănelul, iar de vreo 4 ani am adoptat-o pe Lili-Blue, cățelușa noastră iubită, care stabilește echilibrul in familie. Așa de tare mă ajută, nici nu va imaginați. Câteodată le țin în brațe, simt cum torc pisicile și parca vibrez șii eu cu ele, de mă umplu de bine și, parcă de tot universul. Iar când se lipesc de mine, să se cuibărească mai bine, mă topesc tot. Am impresia că asta îmi face mai bine decât orice alt tratament.

În aceeași idee, am început să grădinăresc, să îngrijesc și să privesc mult mai atent la pomi, la flori, la plante. Mi se pare o minune a lumii dăruita nouă, oamenilor, dar pe care prea puțin o băgăm în seamă. Să vezi cum crește cea mai delicată floare sau ditamai copacul dintr-o singură sămânță care nu are nevoie decât de apa si lumina, este fascinant. Un miracol!

11 – Am învățat să trăiesc cu medicație, cu proceduri, cu radioterapie, cu tratamente de lungă durată. Disciplină, acceptare, ritual, rigoare, pe toate le încerci în situația mea. Și, culmea, chiar îmi reușește să mă țin de ele. Indiferent dacă înainte eram total împotrivă, sau toate erau vraiște în viața mea. Pentru că am undeva, în spatele creierului, gândul că ar putea să mă ajute până la urmă și astea.

12 – Am învățat să mai și las de la mine, iar atunci când corpul meu îmi spune să iau o pauză, chiar să-l ascult. Programul meu este destul de anapoda, toți doctorii îmi recomandă un program strict, să nu stau târziu noaptea, să dorm minim opt ore, corpul meu are nevoie de energie, mai ales acum, că sistemul meu imunitar e făcut praf. Jur că încerc asta!… însă ce să fac dacă păcătoasa asta de inspirație îmi vine după zece-unșpe noaptea? S-o las să se risipească, sau să profit de ea, cât mai pot? Așa că… tot pe la unu, două noaptea mă culc.
13 – Am învățat să nu am mereu dreptate! Ohoo, iar asta e mare lucru, credeți-mă… Înainte, când știam că adevărul e de partea mea, mă contraziceam cu oricine, până-n pânzele albe, să-mi dovedesc, cu seria mea de argumente, dreptatea. Făceam pariuri pe orice, doar să arăt că e ca mine! Orgoliul, la maxim. Acum, las mult mai ușor de la mine: așa e, frate, ai dreptate! Și mergem mai departe. Ce rost atâta patos pentru un nimic?
14 – Am învățat să spun “mulțumesc” mult mai des și mai sincer. Oricui, pentru orice lucru, cât de neînsemnat, mulțumesc. Nimeni nu e obligat sa-mi dea, sau sa-mi faca ceva, asa ca orice gand, gest sau lucru primesc e un dar, așa că trebuie tratat ca atare.
Am învățat să spun mult mai ușor “iartă-mă”, “îmi pare rău”, “e vina mea”, sau să-mi cer scuze. Nici înainte nu eram lipsit de politețe, însă poate înainte nu aș fi făcut-o atât de ușor…
15 – Am învățat să nu mai stau degeaba. Nu mai pierd vremea la televizor, decât strict necesar, sport, sau ceva într-adevăr mișto. De aceea, nu mai știu cine sunt vedetele zilei, tot felul de nume de fete sau băieți care nu au altă caracteristică decât că se cuplează cu nu știu cine (alte vedete!), își pun fustele-n cap, ori își pun implanturi, sau își dau cu părerea despre nu știu ce căcat. Nu cred că e o irosire mai mare de resurse extrem de importante, adică de timp. Și de creier, pentru că se anihilează neuronii nefolosindu-i la nimic util.
16 – Am învățat să am mai mare încredere în mine! Înainte avem mari îndoieli despre ce aș putea realiza, sau dacă aș fi în stare. Acum, nu neapărat că sunt mai sigur ca realizează ce-mi propun, dar mă afectează mai puțin eșecul. Și îl accept mult mai ușor…
Ceea ce duce la următorul punct: îmi pasă mai puțin de părerea altora despre mine. Nu mai fac lucrurile într-un anumit fel, pentru că “așa se face”, iar dacă nu, lumea va vorbi. Așa, și? Lumea oricum va vorbi, ăsta e rostul ei, așa că măcar acum învăț să fac ce-mi place și in felul meu. Bun, rău, asta nu mai e decât treaba mea. Evident, încerc să nu fac rău nimănui, cel puțin nu voit. Însă cred că am ajuns la maturitatea necesară pentru a decela între bine și rău, între așa da sau așa nu. Iar dacă nu, poate că mai am timp… 😊 să învăț. Ori, cum spunea cineva, avantajul bătrâneții este că, chiar dacă ajungi să te faci de râs, măcar nu-ți mai pasă…

17 – Am învățat să sper! Cei care ați trecut vreodată prin momente dificile, mă înțelegeți mai bine. Sunt unele clipe în care speri, din tot sufletul, să se întâmple lucrurile într-un anume fel. Poate nu e așa întotdeauna, însă mereu sperăm. Nu degeaba se spune că speranța moare ultima, pentru că ne agățăm de orice firimitură de posibilitate ca până la urmă, o nenorocita de analiză să iasă sub o anume limită, ședințele de radioterapie să omoare răul dinăuntrul tău, sau un rezultat la RMN sa fie de un anume fel.

18, 19, 20, …, 100 – Vreau să trăiesc și pentru asta am învățat atâtea și-atâtea lucruri și de la voi, fiecare prieten pe care deja îl aveam, sau l-am câștigat în ultimul an. Pentru că, DA, oamenii sunt buni, vor să ajute și să facă bine. Doar dați-le prilejul să vă arate asta! Poate că voi reveni cu o continuare, pentru că acum realizez cât de multe am învățat de la fiecare din voi, cei care mi-ați trimis gândurile voastre!
Vă mulțumesc!