Azi e Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului, pentru mine, o zi specială!
Ce mișto e viața și cât de tare mă bucur că încă sunt p-aici și pot să postez despre toate prostiile ce-mi trec prin cap. Că sunt picturi sau caricaturi de-ale mele, ori despre copiii din Gașcă, sau despre flori, sau apusuri. Nu contează, pot găsi frumosul în orice. Pentru că pe mine, cancerul asta m-a învățat: viața e frumoasă și trebuie trăită la maxim!
Sunt un supraviețuitor, unul dintre norocoșii care încă rezistă la 5 ani după ce am intrat în categoria celor bolnavi, având acest crunt diagnostic. Cine o fi de vină pentru că avem boala? Soarta, greșelile, întâmplarea, ghinionul? Habar n-am care e răspunsul acestei întrebări. Și, de fapt, nici nu mai contează.
Important este că medicina și, în general, știința au avansat atât de mult în ultimii ani, încât din ce în ce mai mulți dintre bolnavii de cancer au șanse reale să aibă o viață normală cât de cât. Nu știu dacă poate fi vorba de vindecare totală, probabil mereu voi avea sabia lui Damocles deasupra capului,… cel puțin așa mă simt la fiecare serie de analize.
Evident, am avut momentele mele, cu trecut prin nopți nedormite, depresie, îngrijorări, găuri negre și disperări. Dar, cumva, le-am depășit până la urmă.
Așa că acum savurez în orice secundă frumusețea lumii, sub ce formă o fi ea. Mi-am schimbat destul de mult stilul de viață, de la ce, când și cât mănânc, până la odihnă, mișcare, stat în natură și la soare, gândire pozitivă și multe altele. În plus, sunt optimist, știu că e cea mai bună atitudine. Pe care încerc să o practic, să o propag și s-o recomand tuturor. În toate postările mele din ultimii ani am încercat să promovez mâncare, sau obiceiuri sănătoase. Pe mine mă ajută, pentru că așa îmi place să cred că, prin controlul greutății, al tensiunii pot să mă mențin cât mai sănătos, pentru cât mai mult timp.
Dacă tot am avut o a doua șansă, de ce să nu profit de ea la maxim?
Cei care trec sau au trecut prin această boală știu că tot ce e important în fiecare zi, este să existe un MÂINE. Indiferent cum e, să ne bucurăm de el și să-l prețuim cum se cuvine. Eu o fac, din toată inima! Pentru că niciodată nu vom ști dacă nu cumva e ultimul…
Multă sănătate, putere și speranță, prieteni!
AJUTOR! Hei, prieteni, am nevoie de ajutorul vostru un pic. Unii știți deja, pe YouTube am un canal video. Este dedicat doar picturilor mele și activității de creație. Am pus acolo, în timp, peste 80 de videoclipuri cu procesul prin care trec tablourile mele până ajung la final.
Pana acum, canalul meu are undeva peste 200 de abonați. Cei mai mulți sunt dintre voi, dar sunt și mulți din toată lumea, pe care nu îi cunosc.
Aș avea nevoie de sprijinul vostru, pentru a atinge 1000 de abonați. În acest fel, aș vrea să mă dedic și mai mult picturii, iar un numar crescut de iubitori ai artei ar fi cel mai mare stimulent! Pentru că știu atunci că trebuie să pictez și mai mult și voi avea și responsabilitatea crescută a unor editări de calitate a videourilor.
Pentru mine, a picta şi a arăta procesul de creaţie reprezintă împărtăşirea cu voi a cate unui crâmpei din trăirile mele, din universul meu. Practic, vă invit la mine în suflet!
Sincer, voi sunteți muza mea și motivația pentru care pictez. De aceea, sper să înțelegeți corect demersul meu și să mă ajutați dacă puteți. Ori să vă abonați voi (selectați “subscribe” când ajungeți la canalul meu – vă trimit link-ul mai jos), ori distribuiți prietenilor voștri, poate că ei sunt interesați de arta, de pictură.
Vă mulțumesc mult încă de acum pentru ajutor și sper că, sprijinit de voi, voi atinge această borna de 1000 de subscribers.
În schimb, eu vă promit sa nu vă dezamăgesc și să creez si pe mai departe cât mai multe tablouri, ce ar putea să vă încânte!
In ultimii ani, odata cu tot mai multi romani plecati sau plimbati prin strainatate, a aparut aceasta nazuinta, absolut fireasca: vrem si noi “o tara ca afara”, in Germania, Anglia, Italia, Spania, SUA, Canada, Franta,… puneti voi mai departe! E adevarat, in istoria noastra, mereu am dorit progresul, aspirand si raportandu-ne la civilizatii mai avansate, la care aveam accesul.
Ceea ce inseamna ca ne-am dori autostrazi, spitale, lume civilizata, curatenie, servicii de top etc… Pai, cum dracu’, cand vezi ca afara totul e atat de normal, ti se scoala si tie idea ca de ce n-ar fi asa si la noi. Ca ia uite ce simplu e!
Hai sa va dau o veste: nu e deloc simplu! Si nici usor… Si, ca sa va arat de ce afirm asta, o sa va spun o poveste adevarata.
Asa cum v-am mai aratat aici, in octombrie am avut onoarea sa fiu vizitat de Heather, Leann si de Mackenzie, pentru cateva lectii de pictura. Ocazie cu care am lucrat mult in atelier, dar am cutreierat si desenat si prin parcuri din Bucuresti si din jur.
Eram intr-o dupa-amiaza superba la Palatul Mogosoaia, unde am facut cateva schite dupa natura, dar am si vizitat Palatul apoi ne-am plimbat un timp prin padurea din jur. Eram pe malul lacului, cand, de-odata, Heather s-a aplecat si a luat de jos o punga de plastic, imi amintesc perfect ca era albastra, aruncata aiurea de cineva chiar langa apa. Apoi a inceput sa stranga niste gunoaie, ambalaje si PET-uri de bere, lasate acolo de niste… unii.
Nu stiu de ce, va spun sincer, dar m-a apucat asa o rusine! Eu nici macar nu vazusem gunoaiele alea, atat de tare mi s-a obisnuit retina si creierul cu ele, incat nici macar nu le mai inregistreaza. Mi s-a format reflexul sa nu le mai observ, asa de invatat sunt cu mizeria, incat o elimin by default din perceptiile pe care le inregistrez. Am intrebat-o de ce face asta? Mi-a raspuns, simplu: in memoria tatalui meu! Brusc, m-am apucat si eu sa strang de pe acolo si, cand s-a umplut punga, am cautat pe alee un cos de gunoi ai am aruncat-o acolo.
Multumesc, Heather, pentru lectia predata! Cu siguranta nu o voi uita niciodata…
Ce vreau sa spun? Cei “de afara” nu au primit tara aia a lor de undeva din Cer, ci si-au create-o ei singuri. Prin munca multa, traditii, respectarea legilor comunitatii si prin respectul pentru ceilalti. Noi asteptam asta doar de la altii sa ne-o dea, ne plangem la clasa politica, la guvernanti, sau pe la primari.
Sunt nevoit sa-mi cer scuze! Atat voua, celor care intamplator va mai uitati pe-aici, dar mai ales blogului meu POSTUL ZILEI! Din cauza muncii din ultimele luni pentru pregatirea expozitiei de la Bruxelles, am neglijat acest copil drag al meu si il rog aici sa ma ierte pentru asta!
S-au intamplat multe lucruri de la ultimele postari, am trecut printr-o perioada incrancenata, in care efectiv am avut sentimentul ca fiecare minut este atat de valoros, incat nu voiam sa-l pierd. Prin urmare, mi-am dedicat toate energiile si ideile crearii lucrarilor cu care m-am prezentat in expozitie si nu am mai avut nici un strop de inspiratie si pentru a nota ceva pe blog.
Asa ca acum voi relua micile mele notite de aici, in speranta ca voi fi iertat.
Stiam de mult timp de expozitie si eram sigur ca am in atelier suficiente tablouri sa le expun. Era stabilit ca intre 1 si 31 martie voi avea la dispozitie spatiul Art Atrium, plasat in sediul Comisiei Europene din Place Rogier.
Cam pe la inceputul lui decembrie, dintr-o data m-a fulgerat idea ca, de fapt, nu am NIMIC pentru un asa eveniment important. Am in atelier cateva sute de tablouri, insa nu se inchega nimic unitar, nici ca subiect, stil, tehnica sau dimensiuni. Sa fie clar: imi iubesc toate tablourile, chiar daca unele sunt raspandite prin lume,iar multe le am deja instalate pe peretii casei. Toate sunt copiii mei! Insa cele pe care le aveam nu erau create cu gandul la acel spatiu, nu erau destinate acestui eveniment. Pentru ca eu pictez doar de cinci ani si ceva, inca nu am un stil, sunt un tip curios si am incercat de toate si in toate felurile: portrete, flori, peisaje, nuduri, abstract, uleiuri, acryl, acuarela, carbune. Insa nu puteam aduna ceva sa semene.
Si in acel moment am luat DECIZIA: pentru expozitie FAC TOTUL DE LA ZERO!
Atunci am trimis inca un mail, pentru o confirmare finala. Cumva, ma gandeam ca poate a intervenit ceva si, poate-poate, nu se mai intampla expozitia. Atat de tembel gandeam, incat chiar imi doream, speram asta. As fi scapat de tot efortul de a crea cateva zeci de tablouri. Mai apareau apoi si niste cheltuieli, pe care la acel moment nu aveam sa le estimez cat de cat, dar stiam ca vor fi mari: panze, culori, transportul tablourilor la si de la Bruxelles, apoi transport, cazare, alte cheltuieli pentru zilele cat voi fi acolo etc.
Da, evident ca puteam sa renunt si sa nu mai organizez nimic, era cel mai simplu. Ma dadeam lovit, sau inventam ceva gen situatia mea medicala nu-mi mai permite bla-bla… Da, puteam s-o fac. Insa as fi regretat toata viata! Poate v-am mai spus, cand eram putoi de 18 ani si abia mijeam ochii in ale caricaturii, mentorul meu din acea vreme, un mare caricaturist, Claudiu Niculae, care avea 50 de ani, mi-a spus o vorba de-am tinut-o minte de-atunci: Mirceo, ai grija, cand ajungi la varsta mea o sa regreti doar lucrurile pe care NU le-ai facut!
Asa ca din acel moment timpul pentru mine s-a contractat, a avut o alta dimensiune. Brusc, am facut calculele si am vazut ca in fix doua luni trebuie sa creez 30-40 de tablouri. Si a inceput nebunia!
Am inceput sa caut o tema principala, un stil, o dimensiune comuna. Atunci a venit cea mai neagra perioada prin care am trecut in viata mea. Imi ieseau numai prostii, gri-uri, negru, albastru, nuante ingrozitoare, iar despre compozitie, proportii sau combinatii pe paleta nici nu mai zic: ingrozitoare. Pictam noaptea, treminam pe la 2-3, ma culcam, iar dimineata urcam in atelier cu speranta ca poate la lumina zilei, totusi, arata cat de cat bine. Erau un dezastru!!! Cateodata mai venea si Ana in atelier si ii vedeam privirea de cand intra. Atunci intelegeam ca, de fapt ce mi se parea mie groaznic, e muuult mai grav decat estimam eu. Era horrorrr! Am fost de multe ori pe muchie, sa cedez, sa renunt la expozitie. Ce sa caut eu acolo? Ma duc doar sa ma fac de ras, si asta big time, la nivel international, ca acolo sunt oameni din toata Europa, pentru ca fac numai cacaturi, mai bine stau acasa.
Ei,… si iata cat de usor o veste extraordinara – aceea ca voi avea timp de o luna o expozitie personala de pictura la Bruxelles – se transforma in cel mai mare cosmar al meu, ducandu-ma in pragul disperarii si in cea mai neagra depresie. Nu vreti sa stiti pe unde am trecut! Nu mai stiam sa pictez nimic, iar Ana nu intelegea cum de nu mai reusesc sa insailez niste culoare pe panza dupa ce am facut, totusi, cateva sute de picturi. Nu vreau sa va zic ce discutii aveam pe la 3 noaptea despre pictura, compozitie, culori calde, reci si combinatii de culori.
Nu mai dormeam decat cateva ore pe noapte, visam numai solutii si variante de rezolvare, cautam inspiratie cat de cat pe net, pe zeci de siteuri, nimic. Totul era URAT si nu-mi placea nimic din ce faceam. Ma dusesem total catre abstract, abandonasem orice altceva, insa mi-am dat seama ca nu ma pricep, nu-mi iese deloc ce vreau. Am incercat si tehnica de pouring acrylic, foaaarte interesanta. Mi-au iesit cateva misto, insa nu puteam merge acolo cu 40 de lucrari doar in stilul asta.
A trecut Craciunul, Anul Nou si eu inca nu aveam nici un tablou pe care sa-l consider 100% eligibil pentru a fi expus. Iar termenul de trimis lista finala pentru expozitie era 15 februarie.