Pe 25 mai 1973 se lansa formidabilul album Tubular Bells. Creat și interpretat, la toate instrumentele, de Mike Oldfield, un tânăr de 20 de ani la acea vreme. Ce e interesant e că albumul a fost produs de casa de discuri Virgin, care, practic, și-a început activitatea cu acest proiect. Richard Branson era în căutarea unui tânăr talentat și a fost sedus de caseta demo pe care o primise. Apoi a făcut tot ce era posibil să-l producă el și a avut dreptate. Și-a dus label-ul în grupa mare a muzicii și așa a făcut banii pentru următoarele lui business-uri.
Eu aveam 13 ani și ascultam noutățile muzicale, mai ales cele străine, la Radio Săptămâna Top. Era singura sursă de muzică bună și actuală din România, cu excepția Metronomului lui Cornel Chiriac, de la Radio Europa Liberă.
Mai erau emisiunile nocturne de la radio, în special de jazz, care prezentau albume integral. Însă nu toate erau noutăți. Acolo am ascultat prima dată Albedo 0.39, al lui Vangelis.
Topul era vinerea, de la 9 seara, pe programul 3, emisă în condiții stereo, chiar o performanță la acea vreme! Dura o oră și ilustra topul din revista Săptămâna din aceeași zi. Revista era greu de găsit mereu, dar eu “aveam pile” și o aveam încă de joia seara, pentru că mama lucra la Informația, pe Brezoianu, acolo unde se tipărea.
Topul era cu trei categorii: top 10 muzică românească, top 10 muzică străină și top 5 muzică populară românească. Autorul topului din revistă și al emisiunii era regretatul Florin-Silviu Ursulescu, pe care mai apoi, în ‘87, am avut ocazia să îl cunosc la un festival de rock de trei zile, ținut la Bacău. Câteva zile, am fost implicat chiar pe scenă, asigurând afișajul de fundal pentru toate trupele. Făcusem niște diapozitive, cu numele lor, scrise cu litere Letraset pe acetofan și le puneam într-un proiector îndreptat spre cortină. Așa am cunoscut toate trupele de atunci. Iar noaptea de Înviere am petrecut-o cu un mare chef acasă la Florin Lupancu, care organizase evenimentul, împreună cu Florin-Silviu, Mircea Baniciu și cei de la trupa Metropol. Chiar îmi amintesc că, de la casa de cultură, unde se ținea festivalul, până la locul petrecerii, am mers în portbagajul deschis al mașinii lui Mircea Baniciu, o Dacia Break roșie 🤣
Revenind la Tubular Bells, sincer, m-a copleșit de la prima audiție! Știam tot ce se putea despre ea, doar că nu o ascultasem. Știam că e o singură piesă, practic de 50 de minute, pe ambele fețe ale discului. La fel că și Thick As a Brick, al lui Jethro Tull, o altă preferată a mea. De asemenea, aflasem că Mike Oldfield cântă la toate instrumentele, de la tot felul de chitări, piane, tobe și, evident, tubular bells.
Regula emisiunii Radio Săptămâna Top era că, indiferent de lungimea piesei, piesa de pe locul întâi se difuzează integral. Așa că am sperat din tot sufletul să o ascult. Dar…
În prima săptămână în care a ajuns locul întâi, a fost nu știu ce congres național al UTC-ului și nu s-a difuzat topul. Dezastru!
A rămas pe locul întâi și a doua săptămână, așa că iar am stat cu sufletul la gură. Am auzit genericul (apropo, era pe tema la vioară din Negru Vodă, al lui Phoenix) și apoi toate topurile, românesc, străin și popular au fost îngrămădite în zece minute. Și în restul acelei ore a fost Tubular Bells!!!
M-am simțit fantastic, a fost copleșitor. De atunci, cred că am ascultat-o de sute de ori. Și mi se pare chiar și azi o piesă genială, care chiar a schimbat muzica.
Uite, și acum mă entuziasmez și am ajuns să scriu atâta, deși inițial aș fi vrut doar să remarc că au trecut 52 de ani de la lansarea ei…
Dar, pentru mine, asta a declanșat atâtea amintiri, o adevărată poveste. Mișto!
