Aveam 16 ani și atunci am auzit prima oară de Vangelis. Pe vremea aia, Ceaușescu încă era deschis Vestului și mai intra la noi pe radio muzică bună. Noaptea erau emisiuni care prezentau albume întregi, cu cronică și ceva povești despre concept, muzică și artiști. Așa am ascultat Albedo 0.39, o poveste despre călătoria spre stele, de care m-am îndrăgostit pe loc. Pe album erau și celebrele Pulstar și Alpha, folosite și de Carl Sagan in serialul lui, Cosmos.
Am crescut cu muzica formidabilă a acelor ani, cu Beatles, Bob Dylan, Zeppelin, Creedence, Stones, Pink Floyd, Jimi Hendrix, Doors, Janis Joplin, Purple Și atâția alții care au rămas repere în muzică și azi. Dar eram curios să știu și altfel de sound, ceva nou. De aia și aplecarea mea către jazz, stăteam aproape în fiecare noapte cu radioul Mamaia, de ăla pe tranzistori, la ureche și-l ascultam pe Florian Lungu prezentând atâtea minunății. Căutam solo-urile, improvizația. De aceea, când am descoperit formidabilul Tubular Bells al lui Mike Oldfield, în 1973, a fost cu adevărat o revelație. Apoi în 1975 a apărut Peter Frampton cu al lui senzațional Do You Feel Like We Do, care a făcut un efect de voce sintetizată, sincronizată cu chitara. Era clar că va apărea o nouă epocă în muzică, apăruse celebrul Moog Synthesizer, cu varianta Minimoog, care este considerat cel mai celebru sintetizator, care a influențat cel mai mult istoria muzicii.
Fost coleg cu Demis Roussos, la trupa grecească Aphrodite’s Child, Vangelis a simțit nevoia să meargă pe drumul lui. Care a fost, într-adevăr, formidabil.
După Albedo, am ascultat tot ce a scos Vangelis, indiferent din ce sursă. Am fost odată la cinematograf la un film, împreună cu o fată din liceu, doar pentru că știam că e muzica de film compusă de Vangelis. Era un documentar, La Fete Sauvage, și atât de absorbit eram de muzică, încât a fost o experiență clar neplăcută pentru colega mea, pe care nici măcar nu am sărutat-o,… deși eram în ultimul rând. 🙃
Știam pe dinafară multe dintre albumele Vangelis, am văzut minunatul Chariots of Fire, pentru care a și primit Oscar pentru muzică, Blade Runner, Conquest of Paradise, Bounty și atâtea alte creații memorabile. Și mi-a plăcut că a experimentat orice, cum ar fi Not a Bit (All Of It) de pe albumul See You Later, din 1980.
La deschiderea Olimpiadei de la Londra, momentul lui Mr. Bean a fost pe muzica lui Vangelis, cu scena celebră din Chariots of Fire. Probabil că așa s-a gândit regizorul show-ului memorabil, celebrul Danny Boyle (cel care câștigase Oscar-uri, inclusiv pentru regie, cu Slumdog Millionaire), să facă legătura între Anglia (țara organizatoare) și Grecia, țara ce a inspirat Olimpiadele: prin muzica lui Vangelis.
Iarăși, în multe team-building-uri, știți că există momentul ăla în care trebuie să fie mobilizată echipa pentru viitorul target trimestrial sau obiectiv de atins. De cele mai multe ori am auzit marșul lui Vangelis din Conquer of Paradise, care este, într-adevăr, dătător de putere.
Nu pot să nu amintesc despre colaborările cu Irene Papas, în Ode și Rapsodies, ori Friends of Mister Cairo și Jon Anderson, de la trupa Yes.
După ce am descoperit muzica electronică prin Vangelis, m-au cucerit evident Jean-Michel Jarre, Isao Tomita, cu extraordinara Hora Stacatto a lui Grigoraș Dinicu, apoi m-am dus în Van Der Graaf Generator, Tangerine Dream și, evident, Kraftwerk.
Pe vremea aia, când nu existau computere, să faci sunete sintetizate și tobele alea “electronice” era ceva senzațional. Acum, tehnic putem realiza aproape orice sunet și efect ne dorim. Însă, pentru a se ajunge aici, a fost nevoie de câțiva artiști geniali, care ne-au arătat calea. Să nu-i uităm și să îi prețuim cum se cuvine.
Drum bun către, stele, Vangelis!
Albedo 0.39, Albedo 0.39, Albedo 0,39, Albedo 0.39….