Mai, la mine nu prea a prins partea asta cu rezolutiile de Anul Nou. „Pe vechi” nu-mi amintesc sa fi fost la noi obiceiul asta, am auzit de ele cam in ultimii douazeci si ceva de ani, dar niciodata nu le-am adoptat. Sigur, imi puneam un gand asa, pe scurt, in clipa aia unica, de revelion la douaspe noaptea, cand, imediat dupa anul nou incepeai sa te pupi cu toata lumea. Dar imi trecea repede, iar mai tarziu, nu prea mai stiam exact care imi fusese dorinta.
In schimb, am in minte cu claritate, ce-mi doream in fiecare vara in clipa cand se termina concediul si plecam de la mare. Pentru mine, aia era o adevarata rezolutie pe care o asteptam sa se implineasca peste an, dar a carei implinire, of! mereu se lasa asteptata, din nou, pentru la anu’…
Cand eram copil, aproape in fiecare an se respecta un acelasi pattern al vacantei de vara. Aproape imediat cum incepea vacanta, dupa 15 iunie, plecam la tara la bunici, pentru cam vreo luna, 6 saptamani. Aveam ambele perechi de bunici in acelasi sat, asa ca nu aveam doua „la tara”. Satul se cheama Raca, e in Arges, la granita cu Teleorman, vecin cu Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Parca in Delirul scrie de „a lui Parizianul”, care avea o ruda in Raca… Acolo stiu ca mergeam, in fiecare an, la Tatarasti, la targul de sfantul Ilie, pe 21 iulie, ceea ce era, pentru viata satului, un mare un reper al verii, mai ales pentru tineri: mergeam acolo si ne dadeam in cap! Rar am prins acolo si targul de sfanta Maria, pe 15 august. Ala era cel mai mare al verii si acolo era sa iau odata o bataie ca lumea de la unii care erau beti si aveau cu ei cutite. Aia erau flacai in toata firea, horatati si in gasca. Eu, un putoi de Bucuresti, fara sa stiu a ma bate, mi-as fi furat-o rau de tot, dar am avut noroc, m-am strecurat cumva si am reusit sa fug…
Cam pe la 1 august reveneam in Bucuresti si plecam cu ai mei in concediu, in fiecare an, pana la facultate. Mai intai la mare, apoi sambata ne intorceam in Bucuresti si duminica plecam la munte. V-am mai povestit problemele mele cu marea, cu valurile, cu urechile mele si otitele repetate… Nu reuseam sa ies din modelul asta deloc. La mare, ai mei nu mergeau niciodata „cu bilet”, ca sa nu depindem de vreme si sa stam acolo toate zilele, desi ar fi plouat. Si intotdeauna, la Eforie Sud. Motivul era ca acolo aveam si marea si lacul Techirghiol, pentru efectul terapeutic al namolului. N-o sa uit niciodata mirosul de namol, sau senzatia aia cand te ungeai si se usca pe tine, de te strangea si te ustura, mai ales cand te dadeai pe partile care oricum te jenau, inrosite deja de la bronzul excesiv. Insa ai mei insistau ca treaba asta ajuta, ca e sanatos etc… Cand veneam la mare cu trenul de la Bucuresti, aveam doua repere pe drum, pentru care ieseam la geamul vagonului. Unul era Dorobantul, perechea de statui de la capul podului Cernavoda, pe care doar din tren le poti vedea atat de aproape. Al doilea, mai pacatos, ce-i drept, dar, hei! vorbim de mintea unui un adolescent, da? …erau femeile de la bai, la ghiol, la Eforie Sud, care se vedeau din tren, intinse pe nisip, sau in picioare, absolut goale. Insa erau date cu namol, de sus pana jos… ca niste statui. Abia acum realizez ca, atat statuile dorobantilor, cat si femeile de la namol, erau la fel de negre si maiestouase, lucind in soare 😉
Apropo de namol, erau ani in care eu mai luam o portie de sejur cu namol, cand mergeam cu bunicii la Amara. Acolo, bunica-mea cauta camere la particular si pentru ca era un bun negociator, erau ani in care platea doar 8 lei pe noapte pe camera!
In Eforie, dimineata mergeam la plaja la mare, apoi la masa de pranz la vreo autoservire prin oras, unde stateam cel putin o ora la coada la „plimba tava”, iar dupa amiaza la ghiol, la namol. Era acolo un teren de fotbal, cu gard d-ala din placi orizontale de beton, spart intr-un loc in spate, inspre calea ferata. Pe acolo te puteai strecura, traversai calea ferata si, peste un damb, ajungeai la ghiol. Fara bilet de intrare, toalete sau dusuri, nimic amenajat, mai erau unii acolo care vindeau namol in paharele de plastic, 1 leu paharul. Taica-meu numea locul ala la milogu’… In apa intrai tot acolo, pe malul acelui damb si-mi placea ca te tinea apa la suprafata, era foarte sarata. Acolo ma dadeam si eu mare ca stiu sa inot si nu imi mai intra apa in urechi, ca la mare, unde erau valuri.
Cateodata, mergeam pe unul din digurile de la mare si cumparam pesti prinsi de pescarii plecati din zori pe mare, care pe la zece se intorceau. Mai luau ai mei din piata ce era necesar si, dupa amiaza ne mutam acolo, pe marginea terenului de fotbal, la umbra gardului de beton. Acolo taica-meu amenaja un gratar dintr-o tabla sau sarme, pietre, eu mergeam, cateodata cu frate-meu, sa cautam lemnele de foc la care frigeam pestii, maica-mea facea legumele, usturoiul si zeama. Nu stiu cum, da’ iesea o saramura atat de gustoasa, de vorba aia, dadeai cu caciula dupa caini! Saramura ca aia, asa, la botu’ calului, nu am mai mancat niciodata!
Nu mergeam in fiecare dupa amiaza la ghiol, mai mergeam si la mare. Seara faceam turul tuturor restaurantelor si teraselor, sa vedem unde ne asezam, de fiecare data in alt loc. Stiu ca era o terasa mare, frumoasa, undeva peste sosea de posta, unde seara de seara canta Aurelian Andreescu. Cred eu, cea mai buna si puternica voce masculina romaneasca. Ascultati „Oameni”, care cred ca bate la cur orice piesa de gen americana. Mai pierdeam apoi timpul pe la jocuri, luna parc sau locurile unde se mai aduna lumea la tarabe, pe langa cazinoul din Eforie. Cam ala era principalul centru de atractie. De exemplu, era un tip, destul de in varsta, pitic, care avea un cantar. 25 de bani cantaritul. Dar ce show putea sa faca si ce comentarii apropo de fiecare client si greutatea lui, se aduna lumea in jurul lui ca la urs. Un adevarat stand-up gratuit. Multi se cantareau doar ca sa vads show-ul, nu ca ar fi avut nevoie. L-am mai vazut dupa aceea si prin Bucuresti, dar acolo era altceva: un om cu un cantar. Anonim…
In fiecare an era cate-o zi mai naspa, cu ploaie sau nor. In ziua aia se stia, toti faceau turul litoralului. Mama, ce aglomeratie era prin autobuzele alea care mergeau intre statiuni, nu va puteti imagina! Nu era ca in alea de Bucuresti, clasice, alea erau parfum. Aici ganditi-va ca, na! toti carau cu ei sacose si plase cu alea de plaja, cu betele de cort, cu oale de noapte pentru copii, colaci, mingi sau chiar saltele umflate. Si stateai in statie cateva ture pana reuseai sa urci intr-unul…
In vara in care am intrat la liceu, deci dupa a opta, am avut prima oara voie sa ma duc singur la discoteca, era acolo la etajul cazinoului, se auzea muzica tare afara si aveau la intrare un neon d-ala violet. Pe vremea aia, ala iti lua mintile, credeti-ma! Era musai sa intri inauntru 😊 Acolo, in anii aia, am vazut prima oara o orga de lumini.
Plaja la Eforie Sud e foarte ingusta, erau putine locuri. Cele mai ravnite erau nu cele aproape de apa, ci cele de la perete, de langa faleza. De ce? Habar n-am… Cred cu lumea, venind cu multe bagaje la plaja, le mai putea agata de peretii aia si era mai usor sa faci „cort”: adica alea patru bete din lemn, de se infigeau in nisip ei de care legai orizontal un cearșaf, ca acoperis. Pe vremea aia, umbrelele de soare erau rarisime, asa ca solutia asta era cea mai la indemana. Uitati-va la pozele de atunci si sa numarati cate umbrele de plaja erau. In schimb, acum nu mai vezi plaja de umbrele 😊 parca e un acoperis non-stop! Frate, ce paradox: sa vii la plaja, dar sa vrei sa o acoperi pe toata, ca sa fii la umbra!
Ca sa prinzi un loc la plaja, la perete, trebuia sa vii cam pe la cinci jumătate, sase era deja tarziu. Nu venea toata familia, de obicei barbatii erau trimisi la inaintare. Cateodata mai veneam si eu cu taica-meu, ca sa prind rasaritul. Sotiile si copii veneau pe la opt. Si trebuiau sa aduca ceva gogosi si cafea, ca barbatii, odata ajunsi la plaja, nu puteau parasi locul tocmai capturat. Unii incercau sa rezerve mai multe, dar nu prea se putea. Depindea de tupeu. Se furau locurile de plaja si sa vezi dupa aia scandaluri. Se uneau mai multi barbati dintr-un grup si luau locuri invecinate, ca sa stea in gasca la plaja. Dupa amiaza, cand lumea pleca la masa de pranz, mai rugai pe unul-altul sa-ti tina locul, dar in general se pleca de la zid, ca soarele se muta spre vest si venea umbra, deci locurile se mai eliberau, lumea se muta spre apa…
Lumea pestrita pe plaja, multi ambulanti, cu de toate, cu piatra ponce – piatra de baie, cu gogosi, cu maimute, cu colorata / maine-i gata, cu nu dati banii pe prostii / faceti poze la copii, cu namol, cu porumbelul fiert, cu siraguri din melci sau cutiute si suveniruri din scoici lipite pe niste cutii din carton, imbibate in nisip. Dar mai erau si unii care, pur si simplu, erau la ciordit. Se furau de toate, cele mai pretioase capturi erau noile radiouri cu tranzistori Mamaia, sau cele Albatros. Alea rusesti au aparut mai tarziu…
Normal, ca adolescent, incercam sa fac si eu diverse agatamente pe plaja, niciodata nu mi-a iesit nimic. Ma mai lipeam de grupurile care jucau volei pe plaja, sau pe faleza. La volei ma pricepeam, si eram repede acceptat in grup. Chiar plonjam bine si, de cate ori jucam ceva, imi placea sa dau totul pentru joc. Asa ca la impresia artistica, ieseam bine. Dar apoi, odata terminat jocul, nu stiam ce ar trebui facut sa incep o discutie cu o fata din grup pe care o ochisem, sa continui sa ma plimb cu ea, macar s-o conduc pana la cerceaful ei. Nimic, frate! In ani de zile, nu am fost in stare sa agat si eu pe cineva la mare… Cand ajungeam in toamna la scoala sau la liceu, baietii colegi de clasa mereu se dadeau mari si povesteau ce-au facut la mare, ce agatamente care mai de care mai remarcabile reusisera, unii chiar mersesera mai mult de atat, pana la capat!!! Eu, cu buza umflata 🙁 Si nu ca nu mi-as fi dorit. Oho!!!
Mereu, cand era ultima zi de plaja si trebuia sa plec, ma opream pret de un minut acolo sus, unde era cazinoul si se vedea in vale toata plaja. Acolo avea loc rezolutia mea de fiecare an. Am si-acum in cap, clar, cum imi ziceam: Mirceo, gata, e timpul! Pana vin din nou la vara la mare, trebuie sa fiu deja barbat, sa fiu si eu in stare s-o fac pentru prima oara! Sigur, pana la vara se intampla!
Ani de zile am repetat aceeasi rezolutie… Si ce daca?
🙂
