Iubito, nu m-am priceput!…

Iubito, nu m-am priceput! Si te-am pictat in acuarela, pentru ca am fost egoist si te voiam numai pentru mine, asa umeda, continua si nesfarsita. Ma ierti?

Iubito, nu m-am priceput! Voiam sa te pictez cu degetele, cu mainile goale, sa-ti simt fiecare unduire a trupului, fiecare curba de dorinta infranata si vinovata, sa-ti luminez orice suspin umbrit, nerespirat de spaima.

Iubito, nu m-am priceput! Promit ca data viitoare te voi sculpta din ale culori potrivite, pe care le voi asterne pe tine direct cu mainile goale, tremurande si nesigure. Adulmecandu-ti si ghicindu-ti forma.

Iubito, nu m-am priceput! Nici sa te pictez, nici sa te iubesc, nici sa te sculptez, nici sa te las in pace. Doar sa te visez. Eu nu sunt artist, pentru ca altfel te-as fi facut nemuritoare. Ca apa.

Iubito, nu m-am priceput! Poate odata ma vei simti cum vin si te-nvelesc in lumina, peste tot, sa nu-ti fie frig de la umbra si teama de la neforma…

Facebook în vremea lui Ceaușescu… :)

Va invit sa vedeti VIDEO mai jos! Enjoy 🙂

Astazi am aberat la o cafea, facand un exercitiu de imaginatie despre cum a fi aratat Facebook pe vremea lui Ceausescu. Evident, nu ar fi fost decat national, in Romania, fara nicio posibilitate de acces in afara.

Bineinteles, cand iti faceai cont, erai obligat sa dai like si follow paginii lui nea’ Nicu. Altfel nu ti se crea contul. Iar butonul de unlike nu era activat…

Astept comentariile voastre, sunt foarte curios: voi ce continut, sau ce adds-on credeti ca ar mai fi avut in plus varianta de Facebook din Epoca de Aur?

Rezoluția mea de anul nou era vara…

Mai, la mine nu prea a prins partea asta cu rezolutiile de Anul Nou. „Pe vechi” nu-mi amintesc sa fi fost la noi obiceiul asta, am auzit de ele cam in ultimii douazeci si ceva de ani, dar niciodata nu le-am adoptat. Sigur, imi puneam un gand asa, pe scurt, in clipa aia unica, de revelion la douaspe noaptea, cand, imediat dupa anul nou incepeai sa te pupi cu toata lumea. Dar imi trecea repede, iar mai tarziu, nu prea mai stiam exact care imi fusese dorinta.

In schimb, am in minte cu claritate, ce-mi doream in fiecare vara in clipa cand se termina concediul si plecam de la mare. Pentru mine, aia era o adevarata rezolutie pe care o asteptam sa se implineasca peste an, dar a carei implinire, of! mereu se lasa asteptata, din nou, pentru la anu’…

Cand eram copil, aproape in fiecare an se respecta un acelasi pattern al vacantei de vara. Aproape imediat cum incepea vacanta, dupa 15 iunie, plecam la tara la bunici, pentru cam vreo luna, 6 saptamani. Aveam ambele perechi de bunici in acelasi sat, asa ca nu aveam doua „la tara”. Satul se cheama Raca, e in Arges, la granita cu Teleorman, vecin cu Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Parca in Delirul scrie de „a lui Parizianul”, care avea o ruda in Raca… Acolo stiu ca mergeam, in fiecare an, la Tatarasti, la targul de sfantul Ilie, pe 21 iulie, ceea ce era, pentru viata satului, un mare un reper al verii, mai ales pentru tineri: mergeam acolo si ne dadeam in cap! Rar am prins acolo si targul de sfanta Maria, pe 15 august. Ala era cel mai mare al verii si acolo era sa iau odata o bataie ca lumea de la unii care erau beti si aveau cu ei cutite. Aia erau flacai in toata firea, horatati si in gasca. Eu, un putoi de Bucuresti, fara sa stiu a ma bate, mi-as fi furat-o rau de tot, dar am avut noroc, m-am strecurat cumva si am reusit sa fug…

Cam pe la 1 august reveneam in Bucuresti si plecam cu ai mei in concediu, in fiecare an, pana la facultate. Mai intai la mare, apoi sambata ne intorceam in Bucuresti si duminica plecam la munte. V-am mai povestit problemele mele cu marea, cu valurile, cu urechile mele si otitele repetate… Nu reuseam sa ies din modelul asta deloc. La mare, ai mei nu mergeau niciodata „cu bilet”, ca sa nu depindem de vreme si sa stam acolo toate zilele, desi ar fi plouat. Si intotdeauna, la Eforie Sud. Motivul era ca acolo aveam si marea si lacul Techirghiol, pentru efectul terapeutic al namolului. N-o sa uit niciodata mirosul de namol, sau senzatia aia cand te ungeai si se usca pe tine, de te strangea si te ustura, mai ales cand te dadeai pe partile care oricum te jenau, inrosite deja de la bronzul excesiv. Insa ai mei insistau ca treaba asta ajuta, ca e sanatos etc… Cand veneam la mare cu trenul de la Bucuresti, aveam doua repere pe drum, pentru care ieseam la geamul vagonului. Unul era Dorobantul, perechea de statui de la capul podului Cernavoda, pe care doar din tren le poti vedea atat de aproape. Al doilea, mai pacatos, ce-i drept, dar, hei! vorbim de mintea unui un adolescent, da? …erau femeile de la bai, la ghiol, la Eforie Sud, care se vedeau din tren, intinse pe nisip, sau in picioare, absolut goale. Insa erau date cu namol, de sus pana jos… ca niste statui. Abia acum realizez ca, atat statuile dorobantilor, cat si femeile de la namol, erau la fel de negre si maiestouase, lucind in soare 😉

Apropo de namol, erau ani in care eu mai luam o portie de sejur cu namol, cand mergeam cu bunicii la Amara. Acolo, bunica-mea cauta camere la particular si pentru ca era un bun negociator, erau ani in care platea doar 8 lei pe noapte pe camera!

In Eforie, dimineata mergeam la plaja la mare, apoi la masa de pranz la vreo autoservire prin oras, unde stateam cel putin o ora la coada la „plimba tava”, iar dupa amiaza la ghiol, la namol. Era acolo un teren de fotbal, cu gard d-ala din placi orizontale de beton, spart intr-un loc in spate, inspre calea ferata. Pe acolo te puteai strecura, traversai calea ferata si, peste un damb, ajungeai la ghiol. Fara bilet de intrare, toalete sau dusuri, nimic amenajat, mai erau unii acolo care vindeau namol in paharele de plastic, 1 leu paharul. Taica-meu numea locul ala la milogu’… In apa intrai tot acolo, pe malul acelui damb si-mi placea ca te tinea apa la suprafata, era foarte sarata. Acolo ma dadeam si eu mare ca stiu sa inot si nu imi mai intra apa in urechi, ca la mare, unde erau valuri.

Cateodata, mergeam pe unul din digurile de la mare si cumparam pesti prinsi de pescarii plecati din zori pe mare, care pe la zece se intorceau. Mai luau ai mei din piata ce era necesar si, dupa amiaza ne mutam acolo, pe marginea terenului de fotbal, la umbra gardului de beton. Acolo taica-meu amenaja un gratar dintr-o tabla sau sarme, pietre, eu mergeam, cateodata cu frate-meu, sa cautam lemnele de foc la care frigeam pestii, maica-mea facea legumele, usturoiul si zeama. Nu stiu cum, da’ iesea o saramura atat de gustoasa, de vorba aia, dadeai cu caciula dupa caini! Saramura ca aia, asa, la botu’ calului, nu am mai mancat niciodata!

Nu mergeam in fiecare dupa amiaza la ghiol, mai mergeam si la mare. Seara faceam turul tuturor restaurantelor si teraselor, sa vedem unde ne asezam, de fiecare data in alt loc. Stiu ca era o terasa mare, frumoasa, undeva peste sosea de posta, unde seara de seara canta Aurelian Andreescu. Cred eu, cea mai buna si puternica voce masculina romaneasca. Ascultati „Oameni”, care cred ca bate la cur orice piesa de gen americana. Mai pierdeam apoi timpul pe la jocuri, luna parc sau locurile unde se mai aduna lumea la tarabe, pe langa cazinoul din Eforie. Cam ala era principalul centru de atractie. De exemplu, era un tip, destul de in varsta, pitic, care avea un cantar. 25 de bani cantaritul. Dar ce show putea sa faca si ce comentarii apropo de fiecare client si greutatea lui, se aduna lumea in jurul lui ca la urs. Un adevarat stand-up gratuit. Multi se cantareau doar ca sa vads show-ul, nu ca ar fi avut nevoie. L-am mai vazut dupa aceea si prin Bucuresti, dar acolo era altceva: un om cu un cantar. Anonim…

In fiecare an era cate-o zi mai naspa, cu ploaie sau nor. In ziua aia se stia, toti faceau turul litoralului. Mama, ce aglomeratie era prin autobuzele alea care mergeau intre statiuni, nu va puteti imagina! Nu era ca in alea de Bucuresti, clasice, alea erau parfum. Aici ganditi-va ca, na! toti carau cu ei sacose si plase cu alea de plaja, cu betele de cort, cu oale de noapte pentru copii, colaci, mingi sau chiar saltele umflate. Si stateai in statie cateva ture pana reuseai sa urci intr-unul…

In vara in care am intrat la liceu, deci dupa a opta, am avut prima oara voie sa ma duc singur la discoteca, era acolo la etajul cazinoului, se auzea muzica tare afara si aveau la intrare un neon d-ala violet. Pe vremea aia, ala iti lua mintile, credeti-ma! Era musai sa intri inauntru 😊 Acolo, in anii aia, am vazut prima oara o orga de lumini.

Plaja la Eforie Sud e foarte ingusta, erau putine locuri. Cele mai ravnite erau nu cele aproape de apa, ci cele de la perete, de langa faleza. De ce? Habar n-am… Cred cu lumea, venind cu multe bagaje la plaja, le mai putea agata de peretii aia si era mai usor sa faci „cort”: adica alea patru bete din lemn, de se infigeau in nisip ei de care legai orizontal un cearșaf, ca acoperis. Pe vremea aia, umbrelele de soare erau rarisime, asa ca solutia asta era cea mai la indemana. Uitati-va la pozele de atunci si sa numarati cate umbrele de plaja erau. In schimb, acum nu mai vezi plaja de umbrele 😊 parca e un acoperis non-stop! Frate, ce paradox: sa vii la plaja, dar sa vrei sa o acoperi pe toata, ca sa fii la umbra!

Ca sa prinzi un loc la plaja, la perete, trebuia sa vii cam pe la cinci jumătate, sase era deja tarziu. Nu venea toata familia, de obicei barbatii erau trimisi la inaintare. Cateodata mai veneam si eu cu taica-meu, ca sa prind rasaritul. Sotiile si copii veneau pe la opt. Si trebuiau sa aduca ceva gogosi si cafea, ca barbatii, odata ajunsi la plaja, nu puteau parasi locul tocmai capturat. Unii incercau sa rezerve mai multe, dar nu prea se putea. Depindea de tupeu. Se furau locurile de plaja si sa vezi dupa aia scandaluri. Se uneau mai multi barbati dintr-un grup si luau locuri invecinate, ca sa stea in gasca la plaja. Dupa amiaza, cand lumea pleca la masa de pranz, mai rugai pe unul-altul sa-ti tina locul, dar in general se pleca de la zid, ca soarele se muta spre vest si venea umbra, deci locurile se mai eliberau, lumea se muta spre apa…

Lumea pestrita pe plaja, multi ambulanti, cu de toate, cu piatra ponce – piatra de baie, cu gogosi, cu maimute, cu colorata / maine-i gata, cu nu dati banii pe prostii / faceti poze la copii, cu namol, cu porumbelul fiert, cu siraguri din melci sau cutiute si suveniruri din scoici lipite pe niste cutii din carton, imbibate in nisip. Dar mai erau si unii care, pur si simplu, erau la ciordit. Se furau de toate, cele mai pretioase capturi erau noile radiouri cu tranzistori Mamaia, sau cele Albatros. Alea rusesti au aparut mai tarziu…

Normal, ca adolescent, incercam sa fac si eu diverse agatamente pe plaja, niciodata nu mi-a iesit nimic. Ma mai lipeam de grupurile care jucau volei pe plaja, sau pe faleza. La volei ma pricepeam, si eram repede acceptat in grup. Chiar plonjam bine si, de cate ori jucam ceva, imi placea sa dau totul pentru joc. Asa ca la impresia artistica, ieseam bine. Dar apoi, odata terminat jocul, nu stiam ce ar trebui facut sa incep o discutie cu o fata din grup pe care o ochisem, sa continui sa ma plimb cu ea, macar s-o conduc pana la cerceaful ei. Nimic, frate! In ani de zile, nu am fost in stare sa agat si eu pe cineva la mare… Cand ajungeam in toamna la scoala sau la liceu, baietii colegi de clasa mereu se dadeau mari si povesteau ce-au facut la mare, ce agatamente care mai de care mai remarcabile reusisera, unii chiar mersesera mai mult de atat, pana la capat!!! Eu, cu buza umflata  🙁  Si nu ca nu mi-as fi dorit. Oho!!!

Mereu, cand era ultima zi de plaja si trebuia sa plec, ma opream pret de un minut acolo sus, unde era cazinoul si se vedea in vale toata plaja. Acolo avea loc rezolutia mea de fiecare an. Am si-acum in cap, clar, cum imi ziceam: Mirceo, gata, e timpul! Pana vin din nou la vara la mare, trebuie sa fiu deja barbat, sa fiu si eu in stare s-o fac pentru prima oara! Sigur, pana la vara se intampla!

Ani de zile am repetat aceeasi rezolutie… Si ce daca?

🙂

Poveste de iarnă…

Povestea de azi pleaca de la o amintire de-acum doi ani, pe care mi-a adus-o in atentie Facebook putin mai devreme. Suna asa:

LILI-BLUE A FUGIT DE ACASA! Cand ne-am intors de la Revelion, nu am mai gasit-o in curte. Cel mai probabil, s-a speriat de la artificiile date de vecini (am gasit pe alei un adevarat arsenal) si a sarit gardul, cu toate ca e inalt. Am atasat si niste poze, poate ca ajuta un SHARE. Ca semn distinctiv, are un ochi albastru si unul caprui.

Am cautat-o prin cartier atunci noaptea, apoi ieri toata ziua, pe toate strazile si pe campurile din imprejurimi. Are medalion la gat cu numele ei si numerele noastre de telefon, este microcipata. Unii vecini mi-au spus ca la revelioanele trecute si cainii lor au evadat la fel, unii s-au intors dupa 3 zile. Acum plec iar sa mai caut, mai ales pe campurile din jur, poate s-a refugiat pe undeva.

Din experienta voastra, ce ar trebui sa mai fac?

Multumesc mult!

Acum doi ani ne-am petrecut revelionul in Centrul Vechi. Dimineata, cand am venit acasa, nu am mai gasit-o in curte pe Lili-Blue. Fugise, speriata de artificii. Ne-am intors pe la sase dimineata acasa si imediat dupa aceea am plecat pe campuri sa o caut. Mergeam incet, cu geamurile din fata deschise, sa o pot chema. Ma mai opream din cand in cand, coboram din masina, o strigam, bateam din palme, fluieram, nimic! Mai starneam diversi caini de prin curti mai indepartate, sau din haite d-astea aciuite pe undeva, marginas. Acolo chiar ma duceam, crezand ca s-o fi lipit si ea de vreuna. Nimic.

Sincer, eram disperat. Am dat de veste pe Facebook, pe mail catre intreg cartierul, peste tot pe unde speram sa pot gasi ajutor. Pe intai ianuarie am cautat toata ziua, in mai multe ture. Oricum, acasa nu era de stat, era o atmosfera ca de inmormantare, nu vorbea nimeni cu nimeni, treceam unii pe langa ceilalti prin casa, ca umbrele. Exact ca la priveghi. Cine are pet, stie ca te atasezi atat de mult, incat face parte din familie. Am dormit numai cu gandul ce-o fi cu ea, mai ales ca era ger, frig tare. Noaptea a fost de cosmar: pe unde-o fi, ce-o face? Pe doi ianuarie, iar am inceput cautarea, in zadar. Am mers si pe strazile adiacente, ma gandeam ca o fi calcat-o vreo masina, nu era obisnuita cu traficul, nu stia sa traverseze, la noi in cartier trec prin fata casei maxim cinci masini pe zi… Deja sperantele erau spre zero, ma agatam totusi de un fir de speranta. Daca vine, totusi, dupa ce isi gaseste linistea si o razbeste foamea, ca nu mai are ce manca? Stiam de pisici, ca daca sunt duse la kilometri, reusesc sa se intoarca acasa. Nu stiam de caini. Si nici nu voaim sa caut pe net, eram paralizat de frica. Pe la trei dupa-amiza, suna telefonul! Numar necunoscut… DACA??? Un domn (Robert Negulescu – multumim inca o data!) care-mi spune ca a gasit-o, undeva pe Sisesti, langa Gradinita lui David, intr-o curte interioara a unui bloc. El insusi avea caine, e iubitor de animale si vazuse numarul de telefon pe banutul ei de la gat. In cinci minute eram acolo si am vazut-o! Am luat-o in brate, mai mult fortat, ea nu voia. Era plina de ciulini si zdrentuita toata si, ce mi s-a parut de-a dreptul uimitor, nu m-a recunoscut! Clar, traumatizata. Am dus-o acasa, in casa nu se ducea in locurile ei, nu prea a mancat, mai mult se ascundea pe sub chestii sau prin colturi… I-a luat cateva zile sa-si revina. Ma gandeam, saraca, ce-o fi facut ea doua nopti si doua zile in salbaticie, practic, fara sa fie invatata cu asta si sa stie regulile. In sfarsit… Se zice ca sa nu-ti dea Dumnezeu ce poti duce. Nici pentru un caine nu cred ca e de dorit.

Photo credit: Ana Gheorghe 🙂 

Dupa ce am gasit-o si am dat de stire pe Facebook, ma suna Roxana Matei. Prietena mea, fosta colega de liceu, mare iubitoare de animale si salvatoare a multora, cea de la care am si adoptat-o pe Lili-Blue, in urma cu trei ani. Cand am vazut-o data pentru adoptie, nici Ana, nici eu nu eram convinsi ca vrem caine, pentru ca o aveam deja pe doamna Pisi si na! ea era stapana casei, ea trebuia sa decida pe cine accepta. I-am si spus Roxanei ca atunci cand vine cu Lili-Blue, daca ramane sau nu, decide doamna Pisi. Norocul e ca, imediat cat a venit la noi, Lili-Blue a sarit direct in bratele Anei, iar cu doamna Pisi nu a avut nicio problema. Asa ca a ramas. Asta se intampla intr-o dupa-amiza de duminica din martie. Iar eu atunci a trebuit sa plec sa caut prin tot Bucurestiul cusca de caine. Am luat-o de la Hornbach, am montat-o in seara aia, dar nu stiu daca Lili-Blue a dormit mai mult de doua nopti afara de cand e la noi. Cred ca mai multe am dormit eu, ca vara am ambitia ca o noapte sa o dorm afara in gradina… 😊

Asa, sa revin, deci ma suna Roxana: Ce bine c-am vazut pe Facebook direct mesajul c-ai gasit-o, ca daca-l vedeam pe ala initial, muream de inima…. I-am povestit toata tarasenia si ne-am bucurat ca s-a terminat cu bine…

Abia ne linistisem ca, de sfantul Ion, pe 7 ianuarie, cand ne-am intors seara de la birou, iar disparuse Lili-Blue! Am mers la agentii de paza de la intrarile din cartier, sa-ntrebam daca a iesit un caine pe-acolo, nu vazusera. Dom’ne, da’ au fost artificii astazi? Sigur, pai cum? E sfantul Ion si au dat ca lumea, cu tot ce nu s-a explodat la revelion!… IAR???? Se facuse deja noapte, iar am mai dat o tura prin locurile pe care le tot calcasem cu doar o saptamana in urma. Nimic… si din nou o noapte de cosmar.

A doua zi dimineata, pe la 7 jumătate, telefonul! Am gasit o catelusa, Lili-Blue, e a dumneavoastra? Vin imediat, unde sunteti? (Multumim, Raluca Nescu, saru’ mana!) Prin Damaroaia, undeva pe langa strada Jiului! Am ajuns cat de repede am putut si-am gasit-o intr-o scara unui bloculet nou, cochet, iar ca s-o tina pe loc, Raluca i-a dat niste cremvursti, ceva, sa nu iasa in strada si sa dispara… Deci Lili-Blue facuse in noaptea aia, prin gerul bobotezei (chiar a fost frig atunci!) cam zece kilometri, nu stiu pe unde o luase… Ca sa ma astepte, Raluca intarzia la job, asa ca am scos-o eu pana undeva la metrou, sa mai salveze din timp. M-am oferit s-o duc, dar cu metroul ajungea cel mai rapid.

Din cauza mea, anul asta nu am putut pleca nicaieri si am facut revelionul acasa. Cu ocazia asta am vazut si noi ce nebunie a fost la miezul noptii cu artificiile: Afganistan in toata regula, parca bubuia toata planeta! De 12 ani, de cand ne-am mutat aici, nu am mai facut revelion acasa, asa ca nu imi dadeam seama de magnitudinea zgomotului. Abia acum am realizat prin ce a trecut ea acum doi ani, cand a fugit.

Acum, saraca Lili-Blue nu era afara, era in casa, o tineam lipita de mine si tot era absolut terorizata, simteam cat de tare tremura, efectiv se zguduia. De frica, la un moment dat chiar a facut pe ea, pe hol. In conditiile in care nu face in casa niciodata. Oricum, zilele astea a mers peste tot lipita de noi prin casa, de frica, atunci cand auzea pocnind artificii.

Pentru ca sunt patit si e clar ca artificii vor fi mereu de revelion, sau cu alte ocazii, imi permit cateva sfaturi, pentru cei cu animale si nu numai:

– puneti-le la zgarda un banut cu numarul de telefon; nu e scump, vreo 30-35 de lei, dar e nepretuit: le salveaza viata!

– ganditi-va cand vor fi artificii peste an. Atunci nu le lasati pe afara, inchideti-le in casa, sau stati cu ele. Clar vor fi traumatizate si actioneaza fara sa le puteti anticipa reactiile. Am auzit de caini care lesina sau chiar au crize de epilepsie in astfel de situatii. Fug ca nebunii si nu cred ca mai stiu drumul inapoi…

– daca vedeti animale scapate, sau ratacite, incercati sa va apropiati sa vedeti daca puteti identifica stapanul pe zgarda, sau pe banut. Nici nu stiti ce bucurie produceti si ce multumiti veti fi ca ati salvat o viata!

Ce am invatat eu de-aici: ca, in general, cei care se uita la un caine ce pare pierdut sau fugit, sunt tineri. Sunt saritori, le plac animalele, le cheama si se uita la banutul lor, pe care vad informatiile de contact, pentru ca stiu sa le caute acolo. E un proces de educare si, putin cate putin, incepem si noi sa ne miscam in directia buna.

Si inca ceva, important! Oamenii sunt buni, doar dati-le ocazia sa v-arate asta!