Mineriada din 13-15 iunie 1990 – cea mai mare umilire a românilor, chiar de către statul român

Se împlinesc 32 de ani de la cel mai rușinos episod al statului român! Acela în care un președinte român cheama minerii în București să… planteze panseluțe în Piața Universității!
“Mai bine haimana, decât trădător
Mai bine huligan, decât dictator
Mai bine golan, decât activist
Mai bine mort, decât comunist!”

Discul Pietei Universitatii, cu cantecele golanilor, cantate de la balconul Universitatii

Oare câți își mai aduc aminte? Ce primăvară frumoasă am trăit atunci, plină de speranță că România se va scutura de mantaua rusească, comunistă, care a apăsat-o 50 de ani și va deveni liberă. Ca o fată frumoasă, care zburda prin câmpiile cu maci către soare, avântându-se dinainte goală, doar cu speranța că va reuși să biruiască Răul.
N-a fost așa! A fost Iliescu! Cea mai mizerabilă figură politică a României, care, alături de Ceaușescu, cu care juca cerculețe, au târât poporul ăsta în noroi și mocirlă, pervertindu-l pentru zeci de ani. Pentru cei tineri, care nu au apucat grozăvia petrecuta atunci, prezint aici, în opinia mea, un scurt rezumat!

După asasinarea lui Ceaușescu, noua putere condusă de Ion Iliescu a dorit să se certifice și justifice în fața țării și a inventat “joaca de-a teroriștii”. Ca urmare, la Revoluție, după ce a fost capturat Ceaușescu, au murit mai multi oameni decât înainte de căderea lui. Multi oameni deschiși la cap și-au dat seama că e o mare mânărie, în urma căreia Iliescu și șleahta lui au confiscat Revoluția. S-a constituit FSN (Frontul Salvării Naționale), care era condus de “ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră” în speță Ion Iliescu. Cel care avea inițial rolul de a organiza alegeri DAR FĂRĂ SĂ PARTICIPE LA ALEGERI. În momentul în care FSN s-a organizat ca partid politic și a anunțat că participă la primele alegeri libere din România, cele din 20 mai 1990, totul a luat foc. Toți ne-am dat seama că e o furăciune.

Lumea, nervoasă, a ocupat Piața Universității și a început să scandeze “Jos Iliescu!” Era într-o duminică superbă. Apoi, luni, marți, miercuri, lumea se aduna după amiaza acolo și ocupa Piața. Până în primul weekend, deja se strângeau, în mod regulat mii și chiar zeci de mii de oameni. Așa a devenit, în timp, Piața Universității cel mai longeviv miting din lume de până atunci din istorie. Am participat în aproape fiecare zi. În timpul săptămânii eu cu Ana (soția mea) făceam schimb, pentru ca unul din noi rămâneam acasă cu copiii, iar în weekend mergeam toți, împreuna cu cei doi băieți ai noștri.

Au fost niște seri nemaipomenite pe care le-am trăit acolo, experiențe fabuloase. Cu speranțe, cu oameni de o mare calitate, cu spirite alese care vorbeau sau cântau, din balconul Universității către Piața, chiar simțeam că e o insulă de libertate. Unde nu ne poate atinge perfidia, mojicia și nesimțirea fesenistă, condusă de Iliescu și clica lui. Cât de mult am strigat eu “Jos Iliescu!” și “Jos comunismul!” în perioada aia, nu cred să mai fi strigat ceva atât de intens în toată viața mea.

Puterea de atunci a încercat tot timpul să denigreze spiritul Pieței, să spună și să arate ca în corturile din fața Teatrului Național erau droguri și acolo niște fete… etc. Nu au reușit să ne împrăștie. Alegerile au fost în 20 mai 1990 și Iliescu a ieșit președinte cu 86%. Eu l-am votat pe Ion Rațiu (PNT-CD), cel care m-a convins să-l votez la ultima confruntare TV cu Iliescu și Câmpeanu (PNL). La partide am votat cu liberalii, pentru că mă înscrisesem la liberali în februarie 1990.
Rezultatul alegerilor din 20 mai 1990 a reprezentat o dezamăgire cruntă pentru toată Piața. S-a mai diluat și spiritul și participarea după anunțarea votului, însă fenomenul nu a dispărut de tot. În vietatea ce era “Piața Universității” încă pulsa viața, spiritul ei încă supraviețuia. Îmi amintesc ca în 30 mai 1990 a fost un cutremur destul de baban, pe la orele 14 și ceva. Nu au căzut clădiri, dar a fost destul de nașpa senzația. Și asta a avut replici destul de multe și sesizabile. Una dintre ele a fost în noaptea ce a urmat. Eram singur acasă, și atunci, la 12 noaptea, când am simțit că iar se mișca pământul, am plecat în Piață. Ala era noul meu “acasă”, locul unde eram în siguranță, cu oameni care gândeau ca mine…
După alegeri, Iliescu era turbat, ca abia câștigase alegerile cu 86%, dar nu era recunoscut unanim, îi stătea ca un ghimpe în coasta nenorocita asta de Piață. Un sfat de bine pe care i l-a dat Mircea Dinescu, care era și el parlamentar FSN, a fost “să-i lase pe cei din Piață să fiarbă în suc propriu!” Ca urmare a acestei nesimțiri, de câte ori încerca Dinescu să apară prin Piață, era huiduit copios. După asta, a făcut o șmecherie: a cumpărat fosta gazetă de umor “Cațavencu” – extrem de mișto, inspirată și caustică – și a transformat-o în “Academia Cațavencu”. Asta așa, ca să apară și el în lumea buna ca fiind anti-Iliescu…
După alegeri, apăreau de mult zvonuri că vor aduce minerii să ne “curețe” din Piață. În noaptea aceea cu cutremurul, din când în când, apărea câte o atenționare că “uite, bai, vin minerii pe bulevard, dinspre Piața Romană”. Și ne uitam, cu frică, înspre acolo, ca sa fim pregătiți, eventual, să fugim. Atât de real era pericolul…

Nu au venit în noaptea aia. Ci mai încolo, în dimineața de 13 iunie 1990… Atunci m-am dus și eu în Centru, am fost lângă Arhitectura, la Galeriile “Căminul Artei”, unde un individ în civil a pus un cocktail Molotov sub o furgonetă ce a luat foc instantaneu… Ăla mirosea de la o poștă că era securist și că avea misiunea să creeze diversiuni. Pentru a da Poliției motive să intervină.

Minerii ajunseseră să controleze totul prin centrul Bucureștiului, chiar și mașini prin diverse cartiere, sau la intrările în oraș, să vadă ce e în mașină, ori în portbagaj. În plus, erau sprijiniți și aplaudați de “oamenii de bine din Capitală”.

În zilele alea, copiii mei m-au salvat de mineri! Împreună cu soția mea, mergeam cu ei la dispensar, pentru că băiatul cel mic avea niște probleme, iar eu îl căram în cârcă. Aaaa, am uitat sa va spun! Marea mea vină era că aveam barbă… motiv pentru care un camion plin cu mineri care treceau pe strada lângă noi se uitau după mine. He he,… ce ți-e și cu intelectualii ăștia bărboși!

Tot Vestul, care până atunci ne sprijinise și ne apreciase curajul dovedit în timpul Revoluției, ne-a închis brusc porțile. Iar Ion Iliescu e bine-mersi, probabil se uită la televizor și se gândește cu nostalgie ce bine arăta el la 60 de ani cât avea la momentul răsturnării lui Ceaușescu.

Toate evenimentele din acele zile au fost coplesitoare, aratand cat de fragila era acea pojghita de democratie pe care o adulmecam in acea perioada. Urmatorii ani aveau sa ne arate, in realitate, cat de mult avem de construit pentru o societate democratica in realitate. Acum, dupa 32 de ani, realizam cat de mult mai e de munca.
Mai ales ca, uite, se intampla niste evenimente similare in Rusia lui Putin, in care libertatea de exprimare este pusa la zid. Iar urmarile se vad, din pacate, si in Ucraina si sunt masurate in zeci de mii de victime nevinovate, milioane de refugiati si distrugeri colosale…

  • poveste publicata si pe platforma Ziare.Com

În ce condiții va ordona Puţin încetarea focului

Făcând un exercițiu de imaginație, poate că un punct-cheie al discuțiilor din acele runde finale va fi ridicat chiar de Puțin, în sensul solicitării garanțiilor că lui și familiei lui li se vor asigura libertatea și, evident, averea. Fără așa ceva, poate că nu va fi de acord să comande oprirea luptelor.
Puțin nu e nici prost, nici nebun. Știe că, odată încetat războiul, va fi acuzat de tribunalul internațional de crime de război, de invadarea unei țări independente etc. Își dă seama că a intrat într-o fundătură din care nu are cum să mai iasă victorios. Nici chiar dacă ar cuceri Ucraina în totalitate. Pentru că, în fiecare zi ce trece, el distruge două țări. Rușii nu îl vor ierta pentru că viața lor a devenit un calvar. Și va continua degradarea calității vieții, pentru că situația de acum e doar începutul. Chiar dacă s-ar opri luptele azi, sancțiunile internaționale și boicotul aproape total vor continua. Și vor avea efecte dureroase.

Chiar dacă va fi cucerit Kievul, capturat președintele Zelenski, după care instalat un guvern obedient lui Puțin, acesta nu va fi recunoscut de nicio democrație a lumii libere. În plus, presupunând că vor cuceri Ucraina, e greu să o administreze rușii, împotriva unui popor care, acum e destul de clar, îi urăște de moarte.

Garanțiile acestea personale nu îi pot fi oferite lui Puțin de președintele Zelenski. Ci doar dacă sunt oferite și de președintele Biden și de NATO. Așa că se poate agrea că se poate înscena o “sinucidere”. Și așa, după cum se pare, Puțin e deja obișnuit cu operațiile estetice, așa că dispariția lui ar fi relativ ușoară.
Mergând mai departe cu scenariul ăsta, e posibil ca Putin să ordone încetarea focului doar dacă primește aceste asigurări. Și va pune presiune pe ceilalți de la masa negocierilor, spunând că din momentul în care el le-a pus în față cererea lui, toate victimele care se vor adăuga războiului sunt din cauză că nu i-au oferit imunitate, deci ei sunt vinovații morali ai noilor victime de război.

Războiul, negocierile eșuate și un exercițiu de imaginație. În ce condiții va ordona Putin încetarea focului?

Evident, toată construcția de mai sus este valabilă în cazul în care Puțin nu e eliminat de cei din anturajul său înainte de acele negocieri. Iar puciștii să-și aroge victoria loviturii de stat și sa fie aplaudați ca fiind noii “emanați”. Sună cunoscut?
Și, apropo de revoluția română, vă amintiți cu siguranță că în 1989, Ceaușescu a fugit în 22 decembrie și a fost judecat și executat trei zile mai târziu. De ce a fost nevoie să îl țină atâta timp, în care au murit aproape o mie de oameni? Oricum, decizia de a-l omorî era luată încă din prima zi.

Așa cum spuneam la început, e doar un exercițiu de imaginație. Dar dacă se va adeveri?

ARMATA E CU NOI! ÎNSĂ NOI SUNTEM CU ARMATA?

Mă tot gândesc, la o adică, dacă m-aș duce pe front. Cred că da! Deși am 62 de ani și nu sunt sigur că aș fi foarte util.

Am făcut armata în 1980-81, nouă luni, la TR – termen redus. Așa era în vremea aia, dacă dădeai la facultate și intrai, nu făceai un an și patru luni, sau chiar doi ani la unele arme, ci doar nouă luni dacă făceai înainte de facultate, ori 6 luni dacă o făceai după studii.
Unitatea era la Târgoviște, am făcut la tancuri. Am tras cu mai multe feluri de arme, chiar și cu tancul. Am și condus tancul prin tancodrom. Adică un câmp plin de gropi, unele enorme. Pe care aveam surpriza să văd că tancul le traversează fără nicio problemă. Am aflat atunci că unele vehicule cu șenile, mai mici decât tancurile, parcă se numeau tanchete, pot traversa porțiuni de apă înghețată pe care un om, pe jos, nu le poate traversa, pentru că s-ar sparge gheața. Deoarece presiunea exercitată de pasul omului pe centimetrul pătrat este mai mare decât cea a șenilei, cu suprafață de contact mult mai mare decât a unei tălpi. Și, de aceea, masa acelui vehicul se distribuie astfel încât presiunea este mai mică.

Mă uit la sondajele din ultima vreme, în care din ce în ce mai mulți tineri spun că nu merg la război, că țara nu le-a oferit nimic. Dar ei au oferit ceva țării?

Armata româna, știm, a greșit fatal la revoluția din 1989, trăgând în mai multe orașe asupra populației civile, ieșite în stradă cu mâinile goale. Multe fapte s-au ascuns, apoi, pentru că, nu-i, așa, au schimbat macazul și s-au retras în cazărmi. De ce credeți că strigam atunci pe străzi “armata e cu noi”? Pur și simplu, de frică. Pentru că știam ce crime au făcut. Unele, din ordinele primite de la nivelul lui Ceaușescu și de la Milea, ministrul apărării la acel moment. Altele, din pură prostie, cum a fost și măcelul acelor tineri militari de la aeroportul Otopeni.

Sunt convins că, odată cu aderarea la NATO, nivelul de pregătire din armata română e cu totul altfel, la fel și tehnica de luptă. De aceea aș avea încredere și, de va fi cazul, nu aș refuza o eventuală convocare. Deși când văd că o dronă, cu încărcătura explozivă trece prin țări NATO ca prin brânză, mă întreb care ar trebui să fie timpul de reacție la așa ceva?

Sper însă din toată inima să nu se ajungă la recrutări și mobilizări la noi!

PS. Coincidența face că ieri, 13.03, a fost “ziua” unității mele militare, ce avea indicativul 1303.

RĂZBOIUL DIN UCRAINA ESTE “TIMIȘOARA” LUI PUTIN

Așa cum se vede, dărâmarea Zidului Berlinului, începută acum 33 de ani, nu s-a încheiat nici acum…
În zilele astea observăm, de fapt, un război ce arată cât de greu se lasă distrus comunismul. Răul este atât de înrădăcinat în generații de ruși care au fost pervertiți, ca repere, de acest sistem criminal în ultima sută de ani.

Odată cu revoluțiile anticomuniste din Europa anului 1989, procesul de schimbarea a mentalității comune în statele ex-comuniste a durat zeci de ani. În unele țări, cum e și cazul nostru, încă mai sunt urme puternice de gândire comunistă. Menținută atât de lipsa de educație civică, dar și de unele canale mass media și partidele politice pe care le sprijină. Câteodată este exacerbată și de unele evenimente ce lasă să iasă la iveală acest set rudimentar de valori.

În ultimii ani se vede și la noi din ce în ce mai mult influența Moscovei prin medii TV sau online, troli și mulți influenceri care poartă mesajele otrăvite. Ținta lor? Să slăbească încrederea în autorități, în stat, în UE și NATO și tot ce înseamnă democrație și valori occidentale. Acest gen de activitate își arată roadele azi, când miza este tot mai mare. Și războiul tot mai aproape de granițele noastre!
Același narativ, câteodată preluat direct cu copy & paste este rostogolit de toți acești răspândaci. Ei preiau mesajele croite de zvonerii de la Kremlin și le plimbă din gură în gură, sau din post în post. Unii, naivi, le preiau și le transmit cu hotărâre mai departe, convinși că au descoperit adevărata cauză și soluția ideală a tuturor problemelor. Alții, mai cinici, poate și plătiți, știu ce fac și le plasează unde simt terenul fertil pentru dezinformare.

Asta este o componentă mult mai importantă a războiului acestor zile, față de cel de acum 75 de ani, în al Doilea Război Mondial. Faptul că se pot vedea, practic în direct, toate ororile care se întâmplă. Dar, în aceeași măsură, se pot răspândi, cu aceeași ușurință, și toate minciunile, fake-urile și manipulările dorite.
De aceea una din măsurile luate de UE este de a interzice RT și Sputnik în toată Europa. Pentru că acolo nu mai era vorba despre libertatea presei, sau a cuvântului. Acolo era o armă, a dezinformării, care uneori este mai periculoasă sau cu efecte mai distructive decât un tanc.

E evident, comunismul din Rusia nu va ceda ușor. Știm asta, am văzut-o pe viu la noi. A avut curajul Mihail Gorbaciov să înceapă această demascare și destructurare a comunismului, când a luat prin surprindere întreaga lume, cu mișcările lui de perestroika și glasnost. Urmările s-au văzut, în doar 4 ani a căzut Cortina de Fier și toate regimurile comuniste din Europa s-au schimbat. Și s-a destructurat și imperiul URSS.
Apoi, odată cu venirea lui Putin la putere, ușor-ușor sistemul a virat din nou înapoi, instaurând un regim de teamă, totalitar, în întreaga Rusie. Prin eliminarea, chiar și fizică, a contestatarilor, el și-a asigurat conducerea faraonică a țării a la long.
Știm unde duce asta, am văzut-o și la noi acasă, când Ceaușescu era convins că el e Alesul și ne va duce în zbor spre comunismul multilateral dezvoltat în România. Și știm cum a sfârșit, fugărit de popor, fugind cu elicopterul și, în final, împușcat ca un câine, chiar în ziua de Crăciun.

În Rusia, încă nu a picat comunismul. Dar, odată cu îndepărtarea țarului actual, procesul va fi ireversibil. Pentru că rușii de rând deja simt greutățile pe care brusc, la doar șase zile de la începuturile “acțiunii militare speciale” le întâmpină. Poate că ei nu sunt informați, știm asta, că totul este controlat și accesul la informații corecte este restricționat. Însă căderea dură a acțiunilor bursei, devalorizarea masivă a rublei, cozile de sute de metri la bancomate, atât în Moscova, cât și în alte orașe. Deci, cumva, toate astea trebuie să ducă undeva. Sunt create premisele creării unei stări de disperare a oamenilor, similară cu cea care ne-a scos și pe noi în stradă în decembrie 1989. Mai e puțin, sunt convins…

Cred că războiul din Ucraina este “Timișoara” lui Putin. Exact ca și Ceaușescu, el vorbește despre drogați, huligani și “agenturili străine” prezente la Kiev, care trebuie eliminate.
Să vedem când va organiza “mitingul de susținere de la București”. Probabil că în weekendul viitor, ca o contrabalansare a tuturor mișcărilor de protest din lume, va fi o mare adunare în Piața Roșie, a oamenilor care să sprijine războiul, să îi ofere o legitimare, chiar și de fațadă, a deciziilor lui Putin. Atunci să vedem care din apropiați își va pune piciorul în ghips.

Jos comunismul!

TESTUL DE MATURITATE PENTRU NATO ŞI UE – PROBA DE RĂZBOI

Invazia Rusiei în Ucraina s-a declanșat! Cel mai negru scenariu se derulează deja sub ochii noștri. Ceva ce ar fi fost de neconceput într-o Europă de secol XXI, chiar se întâmplă în realitate, nu e doar un joc 3D online. Pentru că Rusia a rămas cantonată în aceeași epocă feudală, a războiului de expansiune și a ocupării cu forța de teritorii.
Situația actuală este cel mai mare test pe care trebuie să-l treacă atât Uniunea Europeană, cât mai ales NATO.
Organizația militară a fost creată la începutul Războiului Rece, în 1949. Ca răspuns, URSS a creat Tratatul de la Varșovia în 1955 și reunea toate țările aflate dincoace de Cortina de Fier. Niciodată nu au fost față în față aceste alianțe.
Dacă în NATO se decidea o măsură, toţi acţionau unitar. În schimb, în cadrul statelor comuniste nu era o înțelegere unanimă a evenimentelor și a modului de intervenție, ca dovadă refuzul lui Ceaușescu de a sprijini intervenția sovietică în Cehoslovacia din 1968.
În 1991, după căderea comunismului, s-a dizolvat Pactul de la Varșovia, devenit inutil. Apoi toate statele foste comuniste au aderat de bună voie la NATO. De ce? Pentru că în timp au realizat că tipul de democrație occidentală și valorile ei aduc, într-adevăr, siguranță militară și progres. În paralel, s-a dezvoltat și Uniunea Europeană, alt model de alianță, care asigură dezvoltarea și prosperitatea.


În schimb, Rusia lui Putin a rămas în urmă, atât economic, cât și din punct de vedere al democrației. Se bazează mult pe export, în special de gaz dar și alte resurse naturale. Și, ca de fiecare dată în istoria ultimului secol, exportul de frică este argumentul suprem față de comunitatea internațională.
Situația la care am ajuns acum nu este totuși doar din vina lui Putin. Cei care îl frecventau, promovau și acceptau până acum au și ei partea lor de responsabilitate. Ei i-au permis să se extindă la unde a ajuns astăzi, cu toate că se ştie că el merge pe principiul „îi dai un deget şi-ţi ia toată mâna”.

Aşa cum se vede, sunt multe similarități între situația de acum și cea de la începutul celui de-al doilea război mondial. Istoria are prostul obicei să se repete, dacă nu o înțelegi în profunzime.
Putin a plecat pe un drum „one way”, pe care nu mai are cale de întors. Indiferent de rezultat, el nu va câștiga şi nu m-aş mira daca nu va fi înlăturat chiar din interior. Pentru că acum strică afacerile de miliarde ale potenţaţilor ruşi, care s-ar putea să nu vrea sa treacă peste aceste pierderi financiare. Bursa de la Moscova e căzută, iar continuarea războiului, odată cu sancţiunile economice internaţionale şi blocarea accesului la băncile extrene nu vor putea asigura cheltuielile enorme necesare în astfel de situaţii.
Acum vedem ce noroc avem noi, ca români, că facem parte din aceste organizații, NATO şi UE! Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost altfel…

Pentru prima dată în istorie, cele două puteri, sunt față în față, în faza de război. Acesta este testul de maturitate pentru NATO și UE. Sper să îl treacă cu succes!
– articol publicat şi în Ziare.Com:  https://ziare.com/razboi-ucraina/testul-de-maturitate-pentru-nato-si-ue-proba-de-razboi-1727062

De ziua Marelui Carmaci

Azi era ziua lui nea’ Nicu. Hmmm, nu prea am vazut postari pe Facebook, slaba miscarea! L-ati cam uitat…
Pai cum, ma, toti dacii liberi, romanii verzi, cu imnu-n gura si tricoloru’ agatat de gat, cantand bunatatea comunismului si genialitatea Conducatorului Iubit si a noastra, a romanilor, ati amutit? Tocmai azi?
V-a construit omu’ ala toate fabricile alea, toate combinatele, rafinariile, intreprinderile, CAPurile in care v-a fortat sa intrati, v-a incaltat, v-a imbracat si v-a adus de la sat la oras, v-a bagat intr-un apartament de bloc si v-a facut oameni… si acuma, voi, ce faceti, ii intoarceti spatele?
Nerecunoscatorilor! O sa va judece colegii mei (nu-i asa, Leano?)
Pai unde mai prindeti voi doua ore de TV pe zi, din care o ora si jumate era slavit si lins pe toate partile Marele Carmaci? Unde mai prindeti voi frig si lipsa de apa calda? Oooops, stai ca aici am gresit, ca din pacate mai sunt și azi blocuri in situatia asta prin Bucuresti. Probabil ca in ele nu prea găsești nostalgici ai Iepocii de Aur.
Unde mai gasiti voi acu’ cozi ca la carne, la ulei, la zahar, mobila, la hartie igienica, la ORICE? De unde luai ce “se baga”, ca indiferent ce cumparai, aveai nevoie acasa totul era rationalizat.
Avea omul ala grija de voi, bagase cultura-n fundu’ vostru si stiati toti si cantece patriotice si poezii, d-alea cu “macarale rad in soare”, sau versuri cu “stimate tovarase presedinte”… Na, acuma nu mai stiti! Lasa versurile, nu mai cititi nicio carte, ceva cat de cat.
Pe vremea Impuscatului, mergeati la cinema o data pe saptamana. Va duceati copiii la filme duminica, apoi ii duceati la cofetarie, unde luati o sarlota, sau, daca erati mai smecheri, chiar profiterol (eheee, unde sunt vremurile alea de la cofetaria Nestor?). Iar dupa aia, seara ieseati la gradina de vara, serveati un sprit sau un vin spumos, ca dadea bine, cu cabanos si cartofi prajiti.
Acum nici macar cinematografe nu mai aveti, sarakilor (ca am vazut ca acum asa se scrie!) Cat despre filme, ia recunoasteti: de cand n-ati mai vazut un film in sala de cinema? Aaaa, e prea scump? Nu va permiteti? Trageti totul pe sest, cu torrentele voastre, ca e moka, nu? Pai pe vremea “aia” un bilet era 2 lei si cincizeci de bani. Si admirati multe capodopere, minunate și acum, după cincizeci de ani, nu ca acuma, transformeri si avengersi. Hai, recunoasteti, va e dor de filmele alea misto, nu?


Nostalgii avem cu totii. E vorba de tineretea noastra, de timpul in care ne bagam picioarele in orice reguli si o faceam lata, indiferent de urmari, timpuri in care inchiriam cate un vieo si un telecolor pe care il caram pe scarile de la bloc in patura, sa nu se sparga si stateam doua nopti la rand nedormit, ca sa vad filme la video traduse de prietena noatra, a tuturor, doamna Irina Nistor.
Insa trebuie sa separam tineretea noastra de mizeria pe care am trait-o in comunism si care ne-a adus aici. Ca d-aia suntem ultimii in Europa, indiferent din ce unghi te-ai uita.
Au trecut 32 de ani de cand Dictatorul a fost omorat, insa noi inca n-am scapat de umbra lui. Poate ca asta e pretul…

Revoluția furată – episodul al II-lea

Marti, 19 decembrie

Cum va spuneam in primul episod al povestirii mele, marti eram in ultima faza a smotrului in noul apartament. De la birou mergeam direct acolo si munceam pana noaptea, cand plecam sa dorm acasa la ai mei. Aflasem de la Europa Libera de Timisoara si ca s-a tras in oameni, ceea ce era de neinteles, de neconceput. Lumea vuia. Dar mut, mocnit. Chiar si la institut, ne adunam pe la colturi, ascunsi dupa plansetele de desen cate doi-trei si comentam, surescitati, dar susotit, ce se intampla. Era periculos sa te dai in stamba, avand in vedere colegii care turnau la Securitate. Pe care nu-i stiam, doar aveam banuieli. Dar sigur erau. In orice grup, in orice mediu, era cineva care turna. Ca spuneai bancuri anti, ca vorbeai de rau regimul sau pe Ceasusescu, sau ca n-avem aia sau aia, totul se raporta. La mine era si mai complicat, ca ma manca-n… pix si mai faceam si caricaturi anti. Sunt convins ca am ceva dosar din vremea aia si am tot zis ca ma duc sa fac cerere la CNSAS, sa-i aflu si eu pe „prietenii” care ma vopseau la secu’.

Se faceau tot felul de scenarii, care mai de care mai fanteziste. Cel mai tare speram sa dea Ceausescu ceva libertati, sau sa dea caldura, lumina sau mancare. Cam pe aici era orizontul de asteptari. Nu indrazneam sa visam la mai mult. Sau, cel mai des pomenita era inlocuirea lui Ceausescu cu Nicu, fiul cel mare. Trecuse Congresul al XIV-lea al PCR, unde se zvonise initial ca se va face rocada si va prelua juniorul franele dinastiei, dar nu s-a intamplat. Tot dadeam in bobi de ce parte o fi Gorbaciov. Hai, ma, ca tocmai ce venise la Bucuresti, si-a zis si aici de glaznosti si perestroika, e clar ca i-a zis lu’ Ceausescu s-o lase si el mai moale. Da, da’ stii ca asta e impotriva rusilor, si daca n-asculta de el?…

Miercuri 20 decembrie

Dupa birou, ca de obicei, vin la apartament. Insa cu un mic ocol, trebuia sa trec pe la maica-mea sa iau ceva. Mama lucra pe Brezoianu, la „Informatia Bucurestiului” (acum „Libertatea”) in tipografie, la sectia de zincografie. Acolo, un mediu foarte toxic, se lucra, asa cum ii spune numele cu zinc, plumb si multe substante odioase. Toate pozele, desenele sau vignietele ce apareau tiparite in ziar, trebuiau prelucrate pe niste placi de zinc, ca niste gravuri. Atacarea zincului, pentru a crea relief si, mai apoi cerneală tipografică sa dea imaginea, se facea cu diverse substante. M-a invatat si pe mine cum sa lucrez, erau niste aparate mari, nemtesti parca. Cred ca mare parte din bolile pe care le-a dus maica-mea zeci de ani au fost generate, sau agravate de acel mediu. Primea cate un litru de lapte pe zi, dar ni-l aducea noua, baietilor, acasa, nu-i placea laptele. Oricum era extrem de diluat…

Hm, ciudat. Ca niciodata, Brezoianu plin de masini militare, tab-uri, parcate pe intreaga lungime a strazii, imbracate toate in panze d-alea de camuflaj. Parca era un monstru, adormit la bordura, in forma de sarpe, plin de solzi in culori vegetale. Nu vazusem niciodata asa desfasurare de taburi in afara unitatilor militare. Ma gandeam, ce dracu defilare pregatesc astia? Ca Brezoianu da in magazinul Adam, in fata Salii Palatului.

Lucrez pana noaptea, pe la 10, cu urechile in Europa Libera. Stiam ca s-a tras la Timisoara si ca au murit oameni la Catedrala. Eram incremenit, nu-mi venea sa cred, cum adica sa traga PE BUNE in oameni? Ce dracu’ de scuze mai gaseste Ceausescu pentru asta? Da’ cum de rabda Dumnezeu asa ceva? De fapt, el cred ca era putin atent in alta parte cat am fost noi sub comunism. Ca, daca era mai aplecat catre noi, isi dadea seama ca e un regim de exterminare, total impotriva naturii. Nu exista nimic in natura identic, asa cum spera comunismul sa ne transforme, pe toti la fel. Uniti in cuget si-n simtiri!

Eram plin de inversunare, simteam ca dau pe afara, dar nu aveam ce face. Ardeam mocnit, de unul singur… Pentru ca nu aveam televizor inca, nu am vazut speech-ul lui Ceausescu din seara aia, doar l-am auzit la radio. Horrorr! Un ton infiorator, metalic, amenintator. Niciodata nu l-am simtit asa. Nici macar in ’68, cand s-a dat cu curu’ de pamant ca au intrat rusii in Cehoslovacia, nu era asa sumbru. Bine, atunci era si mult mai tanar, energic, motivant. A pacalit pe multi cu atitudinea aia si cu pozitia de Gica-contra, el anti-sovieticul. Imediat dupa, s-a inregistrat un mare val de aderari la PCR, chiar din convingere. Ce amagire! Omu’ reactionase asa din frica, ii era teama sa nu intre rusii aici si sa-l schimbe cu altu’…

Plec catre ai mei. Noapte grea, nimeni pe strada (absolut totul se inchidea maxim la ora 22), lumini din loc in loc, mergeam ingandurat. In dreptul bisericii de pe Margeanului, cu privirea laterala, parca mi-a atras atentia ceva ciudat. Ma uit mai atent, pe poarta de intrare era un cearșaf alb, legat vertical de rama portii. Pe el, cu vopsea rosie si litere imense, scria: Timisoara! Criminalul Ceausescu! A omorat oameni! Jos Ceause….. Va jur ca nu am avut puterea sa termin de citit tot cearceaful, pana jos. In timp ce citeam, realizam grozavia reala a cuvintelor, intelesul lor propriu. Am luat-o la fuga instantaneu, ca din pusca, nu cred sa fi fugit mai tare in viata mea. Dupa o fuga de vreo 15 minute, in care obsesiv ma uitam inapoi, sa nu ma fi vazut cineva CA AM CITIT asa ceva, am ajuns gafaind la ai mei, speriati de cum aratam, am inchis usa si le-am zis: „Timisoara e mult mai aproape decat credem!!!”

Joi, 21 decembrie

Nu stiu cat am dormit in noaptea aia, putin oricum. Eram cu urechile ciulite, sa nu bata la usa cineva care, totusi, vazuse faza si sa ma ridice peste noapte, sa ma duca la militie. Ma bantuia ce vazusem. Imi dadeam seama ca oamenii aia in Timisoara, la fel ca Brasovul cu doi ani inainte, au avut curajul sa iasa in strada si sa STRIGE Jos Ceausescu. Mi-am amintit si de Constantin Parvulescu, care la Congresul al XII-lea al PCR, in ’79, chiar in fata lui Ceausescu si a cinci mii de delegati la Congres, numa’ muc si sfarc, a spus ca el nu e de acord cu realegerea lui Ceausescu! Cat curaj sa ai sa faci asa ceva? Bineinteles ca l-au internat la nebuni si pa!… Va dati seama ca daca erau 10-15 ca omul ala, noi scapam de Ceausescu mai repede? Poate nu si de comunism, ca inca nu era coapta treaba si nu batusera palma rusii cu americanii.

Iar eu acum ma cacam pe mine de frica, doar ca citisem un protest… Am recunoscut mereu ca sunt un fricos, asta e! Culmea e ca biserica aia pe poarta careia vazusem cearceaful se afla pe Margeanului, la intersectia cu strada Mos Adam, pe care locuia chiar sora lui Ceausescu. Avea o casa mare, cea mai impozanta din cartier, cu etaj si mansarda. Ea era administrator la Piata 13 septembrie, din zona. Acolo imi repartizasera astia ratia de paine, carne, oua, unt, mezeluri, branza. Imi amintesc cum arata salamul ala, invelit intr-un fel de carpa, ca nici plastic d-ala clasic, de salam, nu se mai folosea. Si din el, cand il taiai, curgea o zeama oribila, zoioasa. Iar ulei, daca nu mai apucai de floarea soarelui, iti dadea, varsat, d-ala de rapiță. Turna vanzatoarea dintr-un cazan, in care baga un linguroi d-ala mare, de aproape juma de litru. Si era asa, rosu, agresiv… Era un frig in alimentara. Toate vanzatoarele erau îmbrăcate cu hainele lor, peste care puneau un halat d-ala albastru de sectie industriala, iar pe deasupra cate un cojoc de oaie. Alea mai in trend, aveau niste bundite asa, cu margini cu blanita alba… Offff!

Dimineata m-am trezit devreme, ca ne chemasera sa fim prezenti sa ne duca la miting. Lucram la SHP (adica Sectorul de Hidraulica-Pneumatica) al centrului de cercetari pentru mecanica fina, undeva pe Cutitul de Argint, exact langa Arenele Romane. Convocase Ceausescu celebrul miting de la balcon si trebuia sa mergem la punctul de adunare. Cand am ajuns la birou, ne-au spus sa nu mai mergem, ca TESA nu mai participa. Era primul miting la care chiar as fi vrut sa merg, stiam ca e pe tema Timisoarei. Asta e! Pe la noua am plecat in delegatie „la centrala”, adica la sediul central de la Obor, iar cand m-am intors, am luat troleul pana la Universitate, urmand ca acolo sa ma bag la metrou, pana la Pieptanari. Cand am coborat din troleu, pana sa intru in pasaj la Universitate, am vazut o scena ce mi-a dat fiori. Eu veneam pe langa Teatrul National, iar pe vizavi, pe strada de langa Arhitectura, aia cu Fondul Plastic, iesea lumea de la miting. Dar ceva era ALTFEL. Fusesem la mai multe mitinguri si, avand in vedere ca eram baiat, inalt, destul de zglobiu, imi plasau mai mereu cate un portret, steag sau lozinca. Era nasol cand se iesea, trebuia sa tii materialele foarte ridicate, pentru ca se crea o presiune a multimii extraordinara si, cateodata, efectiv pluteai, te lua lumea pe sus. Iar daca in momentele alea scapai vreun bat d-ala de steag, sau vreun potret, te puteai impiedica tu sau altii, ori iti luxai o glezna sau mai rau, ca nu aveai spatiu sa privesti ce e pe jos, atat de presat erai de oameni. Daca te impiedicai, lumea venea peste tine. Asta se intampla in anumite locuri mai stramte, sau daca se creau unele dopuri. Daca ieseai apoi „in larg”, presiunea inceta. Insa oamenii care ieseau atunci de la miting, nu aveau deloc pancarte, sau steaguri in maini. Erau pe jos, rupte, multimea calca pe ele. Si toti alergau! Iar vuiet ca ala, lugubru, iesit din mii de voci, nu cred sa mai fi auzit vreodata. Probabil era amplificat si de faptul ca strada e destul de stramta si blocurile inalte, deci creaza o incinta ce intensifica sunetul.

Mi s-a parut ciudat, dar atat, nestiind ce s-a intamplat la miting, dar mai ales cum s-a terminat in realitate. Cu imaginea asta in cap, am intrat la metrou. Cand am ajuns la birou, toata lumea in flacari! Scosesera televizorul color in holul central de la etajul unu si toata lumea din institut a stat sa urmareasca mitingul. Unii chiar suiti pe scaune si mese. N-a avut niciun miting al lui Ceausescu asa rating.

“Bai, s-a intamplat ceva!” “Au intrerupt transmisia.” “Au bagat muzica populara.” “L-a aratat pe Ceausescu in palton, cu caciula, apoi in haine de vara!” “Ceausescu era in panica. Speriat!” “Au mixat imaginile.” “S-au auzit zgomote. A vuit lumea…” La randul meu, le-am povestit ce vazusem la Universitate, exact la spartul mitingului. Toti precipitati, toti cu presupuneri care mai de care. Nimeni nu pricepea nimic.

Mereu m-am intrebat: daca ratam troleibuzul ala pe care l-am luat de la Obor si-l asteptam pe urmatorul? Ajungeam cu un sfert de ora mai tarziu, cand deja lumea incepuse sa se adune la Dalles… Cine stie ce destin aveam… sau daca mai traiam.

Dupa serviciu, surescitat si incarcat de ganduri, am plecat la bunici. In fiecare an, bunicii mei cresteau cate unul sau doi porci, la tara. Si-i aduceau la Bucuresti pentru taiat de Craciun. Pe vremea aia, sa ai carne prospata de porc, de Craciun, era raiul pe pamant. Visul de aur al omenirii. Nu exista deliciu mai mare…

S-a taiat porcul, s-a parlit, s-a curatat. Si s-a mancat pomana porcului. Cum miroase carnea aia prospata atunci gatita, nu miroase niciodata dupa. Are o aroma si o dulceata,… mmmmm! A transat apoi bunicul porcul si mi-a revenit si mie o parte. Pe care am impachetat-o cat mai bine in hartii, ziare si in tot felul de plase, ca sa nu se scurga din ele pe drum. M-a dus taica-meu cu masina la aprtament, ca era in drumul lui. Asa ca, pe la sapte-opt, seara, eram cu carnea macra in bucatarie, sa incep sa ma joc de-a marele chef! Nu mai transasem niciodata carne de porc, de pui, sau de orice alt animal. Ca sa-mi fac curaj, mi-am pus niste tuica, tot de la bunici. D-aia turnata in sticle si cu dop de cocean. Ei sunt din zona Arges, deci tuica acolo are vreo 27-30 de grade. Mereu prietenii mei din Transilvania fac misto de mine si-mi zic Bai, aia-i temperatura, nu e tuica! Ei au tuica aia de-i zicem noi palinca si ii dai foc pe deget…

Asa, deci in noua bucatarie, incep sa pun pe jos folii si hartii si ziare, sa nu murdaresc frumusete de gresie sau de mobila de bucatarie. Alba, normal! Ma apuc de taiat, se ciopartit mai corect spuc. Puneam in pungulite, pe care lipeam etichete si scriam asa, cat mai artistic ce contine fiecare pachet: slanina, sorici, friptura, cotlet, oase etc… Nu se arunca nimic.

Si incepe! La Europa Libera, se anunta grozavia ce se desfasura in direct, noaptea aia la Universitate, la Baricada. Cu mortii intinsi pe caldaram, in fata Bibliotecii Americane, cu faptul ca lumea a scandat Jos Ceuasecu, ca s-a tras in plin. Ca s-a facut Baricada. Non-stop, aceleasi comunicate delirante, uluitoare, de nu-mi venea sa cred ca e realitate. Si despre Timisoara, „primul oras liber de comunism”. Nu intelegeam ce poate fi aia, pe bune. Nu cuprindeam cu mintea conceptul, oricat m-as fi chinuit.

Imaginati-va, va rog scena, privita de sus: eu, in mijlocul bucatariei, cocotat pe folii de plastic, hartii si ziare, manjite cu sange, cu niste bucati de porc in stanga si pachetele etichetate frumos in dreapta, manuind fara pricepere niste cutite mici si mari, chiar si un ciocan, cu care dadeam in cel mai mare cutit de-l aveam, ca sa tai oasele. Era un film american cu un corporatist potent (Christian Bale?) care aducea la el gagici, le-o tragea privindu-se in oglinda admirativ, apoi punea folii pe jos si le transa cu drujba. Cam asa arata si la mine, mai putin gagicile si oglinda 😊

Si plangeam! Oho,.. plangeam in hohote, nevenindu-mi sa cred ca e real, ca traiesc asa ceva. Poate ca era si de la tuica (sigur! chiar si asa slaba cum era ea), dar efectul asupra mea al acelor apeluri repetate toata noaptea la Europa Libera a fost devastator. Aaa… ascultam la maxim (ce curaaaj!) Europa Libera! Radioul era undeva la geam, pe calorifer, pentru ca aveam o sarma pe care o legam de teava de calorifer, sa prinda mai bine si sa diminueze bruiajul.

Mi-am zis, maine dimineata ma duc la birou, adun niste colegi si mergem la Universitate!

Vineri, 22 decembrie

Dimineata, tensiunea era maxima. Deja, parca nici frica nu mai era asa prezenta. La birou, vorbeam in gura mare, nu ne mai ascundeam. A venit si un coleg, Nelu, care fusese in noaptea trecuta la Universitate si ne-a povestit cum au tras in oameni, cum s-a tarat pe jos sa scape, cum l-au impuscat pe unul, saracu’, chiar langa el. Direct in cap. Si i-au pus unii caciula, ciuruita, plina de sange, pe un indicator rutier din Piata…

Gata, hai! Mergem acolo! Ne-am adunat cativa mai naravasi, asa, in fata institutului, in strada. Bai, dar suntem cam putini, hai sa mai adunam ceva oameni. Din institut nu mai venea nimeni, toti se faceau ca niznaiu’ si treceau cu privirea peste tine. Bai, nu intelegeti? Au tras in plin, au murit oameni! Nimic, frate. Atunci, impreuna cu un coleg, Daniel Serban, ne-am dus pe la toate intreprinderile din zona, Steaua Rosie (Hesper), Fabrica de Ulei si ce mai era p-acolo, sa adunam cat de cat, macar sa fim vreo cincizeci de oameni, sa plecam in mars. La porti, toate inchise, ne asteptau unii imbracati in uniforme de garzi patriotice, in echipe de cate doi. Noi le spuneam hai, sa mergem la Universitate, c-a fost macel. Ei se uitau la noi si ziceau: Bine, sigur! Le spunem oamenilor, voi mergeti acum, venim si noi dupa aceea. Oha! Nu se intampla nimic, nu venea nimeni. Baga-mi-as!

Pana la urma am plecat asa, doar vreo 10-15. Am iesit pe Soseaua Viilor, am incercat sa atragem cat mai multi in grup, ba chiar unul mai curajos s-a suit in partea din fata a unui tramvai si a tras de sfoara aia de la troleu, sa-l opreasca. Cand a deschis vatmanul usile, s-a suit in tramvai si a strigat sa vina lumea, ca mergem la Universitate, ca Ceausescu a omorat oameni. Nu a coborat nimeni. Toti surzi, se uitau pe geam, catre nicaieri, cu priviri albe, goale…

Am mers apoi pe Trafic Greu (Progresului), pana la Calea Rahovei. Acolo ne-au spus oameni care veneau dinspre Academia Militara, ca au vazut ca ies tancuri din unitate si vin inspre noi. Oooops! (ironic, sau nu, eu facusem armata la tancuri)

Am virat stanga spre Vulcan. Ne mai conturasem putin, deja, cred ca eram vreo 70-80. La Vulcan aveam sperante mari, acolo erau mii de oameni. Am stat mai mult in fata portilor, scandand, ca aveam asteptari, puteam aduna o recolta bogata. Le sudasera portile, ca sa nu iasa (asta mi-a povestit taica-meu, ca lucra acolo. El a sarit gardul). Si ce daca? Au sarit peste porti si ne-am facut deja multi. Si inca un ajutor important: un ditamai cearceaful, alb, lat cat toata soseaua aproape, vopsit cu rosu cu JOS CEAUSESCU! Eeee, alta inima aveam acum. La radio s-a anuntat ca „tradatorul Milea s-a impuscat” si, apoi, un zvon care ne-a mai linistit a circulat instant: ca armata s-a retras in cazarmi. Deci nu mai veneau tancurile dupa noi. Pe Sebastian, deja eram sute de oameni! Ma uitam la blocuri: oamenilor le era atat de teama, incat nici nu aveau curaj sa se uite pe geam la noi, in strada. Erau ascunsi cumva in lateral, in spatele perdelelor pe care le strageau, sa nu fie vazuti. Off, ce frica a indesat in noi, zeci de ani, sistemul ceausist!

La intersectia cu Calea 13 septembrie, a venit un ARO de armata si mi s-a parut ca a inceput sa distribuie arme, cred ca pe baza de buletin. Am plecat imediat din zona, nu am vrut sa iau. Eram convins ca, odata ce aveai o arma, deveneai tinta! Si, ulterior, am vazut cata dreptate am avut… Instinctul.

Pe Calea 13 septembrie, a venit un flacau care arunca in sus cu niste manifeste. Erau „tiparite” pe carti de vizita albe, d-alea goale, pe care le cumparai ca sa le scrii cu mana. Ca nu aveai voie sa printezi. Nici macar nu aveai voie sa scrii la masina necontrolat, toate masinile de scris erau inregistrate si aveau probe de scris la militie, ca, in cazul in care scriai ceva dubios sau „anti”, sa recunoasca cine e autorul. Tipul ala le printase „cu guma” si scria ceva tot de Timisoara, de criminal, de jos Ceausescu. Metoda era simpla: luai o guma de sters d-aia lata, de doi lei, pe care taiai cu o lama foarte ascutita, sau un cutter, literele in relief. Apoi imbibai guma in cerneala sau vopsea si apasai pe cartonul cartii de vizita. Si uite-asa aveai un tipar, o matrita, un print. Pe la Unirii deja eram cu miile, era atat de inaltator sentimentul. Trecuse si frica de dimineata, cand eram in strada cativa aia acolo, gata sa ne luam la harta cu Ceausescu.

Cand am ajuns la Universitate, am vazut urmele macelului de peste noapte, urme de gloante, chiar si caciula de care ne povestite Nelutu… Liniste apasatoare! Greu!

Aproape de CC, cand am vazut elicopterul si banuiam cine e in el, ii intrebam pe colegi: Bai, cum se poate asa ceva? Adica faptul ca ne-am adunat atatia pe strazi, l-a facut pe Ceausescu sa fuga? De ce n-am facut asta acum zece ani??? Off,… sfanta naivitate!

Am ajuns la Comitetul Central, chiar pana la usa principala. Am pus mana pe grilajul ala si mi-am zis, Mirceo, daca ai ajuns tu pana aici, inseamna ca, intr-adevar „Oleee, ole, ole, ole, Ceausescuuu nu mai eeee!”

Ce bine ca n-am intrat. Tot frica! Am auzit dupa aceea cum au fost impuscati oamenii inauntru, chiar unii militari, ce sa mai zicem de civili. Niste colegi mi-au zis, hai sa mergem la vila lui Ceausescu, in Primaverii. Nu voiam. Pentru mine, „cucerirea” CCului era semnul victoriei si mie-mi era de-ajuns. Atunci mi-am dat seama cat de ragusit eram, de dimineata strigasem intr-una. Asta si dupa mai multe nopti facute praf de toate intamplarile ce navalisera peste mine.

Si am revenit in Piata, unde am mai stat catva timp. Puhoi de lume, exuberanta, fiecare se felicita, fiecare cu semnul victoriei. Pai, acum se vine pe plaja? Unde erati, fratilor, dimineata, cand rasare soarele si cautam dupa voi prin tramvaie? Vorba cantecului: “Hei, tramvai, cu etaj si tras de cai”… ca tot vorbiram de Timisoara.

L-am vazut atunci pe Ando, celebrul caricaturist (il stiam de la Informatia si de la Urzica, chiar fusesem invitat de Sorin Postolache la un vernisaj la o „personala” a lui, la Grand Hotel de Boulevard, cu ani inainte), care a venit acolo, in fata la CC cu un vraf de ziare proaspat tiparite, pe care le distribuia gratuit. Nu mai era „Informatia Bucurestiului”, ci aparuse prima editie din LIBERTATEA. Mi-a dat si mie un exemplar, cred ca-l mai am pe undeva. Tare mandru eram! Stiam ca maica-mea lucrase si la editia asta, facuse pozele, acolo la zincografie, la aparatul ei. Care avea s-o distruga, pentru ca zincul asimilat in zeci de ani de lucru in acel mediu avea sa lase urme…

Mama, alaturi de monstrul care avea s-o doboare…

Revoluția furată – episodul I

Au trecut 32 de ani… mi se pare incredibil cum totul devine atat de usor
deformabil, alungit, practic incomensurabil cateodata, cand e vorba de timp.

Asadar, despre Revolutie! O sa va povestesc cum am trait-o eu, deci, sa ne-ntelegem, vorbim de Revolutia Mea!
Pe care, insa, astia au reusit s-o fure, precum tot ceea ce s-a furat in tara asta… Eu zic c-am fost norocos sa traiesc asa ceva, nu stiu cati oameni participa, sau macar prind o revolutie in viata lor. Din pacate, popoarele din Est au prins cam doua in ultimii 70 de ani, una spre si una dinspre comunism.
Ambele traumatizante.
Si asta venind dupa doua razboaie mondiale, alte catastrofe. Statistic vorbind, cam dupa 30-40 de ani se pare ca urmeaza iar un eveniment major, pentru care, iata, va trebui sa ne pregatim. La fel ca si cu cutremurul la noi.

Pentru mine, coincidenta face ca, pana acum, viata mi s-a cam impartit jumi’-juma’, intre comunism si ce-a urmat dupa. Deci, am ce povesti din ambele lumi.

O sa-ncep povestea Revolutiei MELE un pic mai devreme, ca sa intelegeti corect contextul. Ana si cu mine ne-am casatorit in ’84 (an cu recolta buna dictatoriala, conform teoriei lui George Orwell), in vacanta de dupa anul IV de TCM. Dupa anul V, repartitia, doi ani la Bacau, apoi in Bucuresti din octombrie 1987. Anei niciodata nu i-a placut Bucurestiul. Cred ca nici acum nu-i place. Si atunci am facut un targ: stam in Bucuresti doi ani, timp in care eu am de rezolvat problema cu casa. Daca pana in octombrie 1989 nu faceam rost de un apartament, ne intorceam la Bacau. Acolo primisem o repartitie de apartament, pe la „podul cu lanturi”, dar nu aveam dreptul, pentru ca bunicii mei trecusera casa din Militari, prin donatie, pe numele meu si nu aveai voie doua proprietati pe vremea aia. Urma sa renunt eu la donatie, asa incat sa pot primi apartament etc. Bottom line e ca aveam termen doi ani sa fac rost de casa. Am inceput audiente, inscrieri pe lista de repartitie case la institut, d-astea. Nu am dat nicio spaga! Auzisem ca, daca dai nu stiu ce nu stiu cui, se rezolva mai repede. Zgarcit cum sunt, am zis, nu, frate! E dreptul meu, sa-mi dea casa institutul. Ce naiv…

Dupa nunta, am ramas cu ceva bani, pe care i-am pus pe cecuri d-alea de cinci mii de lei, ce participau la trageri la sorti periodice, cu castiguri in Dacii. La norocul meu, nu am castigat nimic, evident. Insa, dupa 87, cand am vazut ca nu prea se mai gasea nimic, nici macar mobila, decat naspa si cu pile, am inceput sa caut mobila. Retineti, stateam inca la ai mei, nu aveam casa, dar cautam mobila, asa, sa fie, ca nu strica!

Exact asta era si filozofia maselor la aparitia ratiilor de mancare: cum prindeai vreo sansa sa iei de mancare, luai cat puteai duce, ca nu se stie… D’aia statea lumea la coada, la „ce se baga”, ca indiferent ce aducea, era util. Asa au aparut unul, doua, sau chiar trei congelatoare in fiecare familie, burdusite toate cu te miri ce de mancare. Cat se arunca din ea, nu se mai stie… Sunt convins ca, de cand cu introducerea ratiilor, consumul de mancare a crescut. Adica exact efectul invers decat cel scontat. La tara nu se gasea paine, adica exact acolo unde se facea graul, muncit pe branci de saracii tarani colectivizati. Care erau nevoiti sa vina la Bucuresti, sa ia paine de peste tot, in niste saci de panza d-aia aspra, burdusiti. Si acum am in cap imaginile cu bietii oameni tarand dupa ei, sau carand in carca sacii pe strada, in autobuze, metrou, tramvaie, sau pe peronul Garii de Nord. Mai venea catodata militia si facea razie, le cerea buletinul si, pentru ca evident nu aveau buletin de Bucuresti, le confisca toata captura lor de peste zi. Oamenii plangeau, spunand ca nu aveau cu ce sa-si hraneasca animalele din batatura… Ce umilire: taranii sa vina la oras, sa ia “pe sestache” paine facuta din graul muncit de ei. Copii, asta era oroarea comunismului!

Am gasit, la un magazin de mobila din Pantelimon, o canapea cu coltar care mi-a placut. Era mare, extensibila si acoperita cu un material de un albastru intens. Am luat-o. Ok, o iei, dar cu ce o transporti? In fata magazinului, pe strada, erau insirate tot felul de „camioane” de transport, care asteptau in linie, ca taxiurile. Cand spun camion, ganditi-va la o caruta mai solida si mai inalta, care avea roti de masina, cu camera si anvelope. Trasa de cai, evident. Te tocmeai cu birjarul, in functie de incarcatura si de destinatie, apoi dadeai niste bani unora din magazin, sa te ajute sa incarci mobila si plecai. In drum spre ai mei, am trecut prin fata Casei Poporului, pe unde e Targul de Craciun acum. Atunci, in ’86, pe acolo inca nu se asfaltase. Zilnic veneau milioane de camioane, sa aduca si sa ia j’de mii de muncitori care munceau la Ctitorie. Toti in salopetele alea gri-sobolan sau bleu-mizerabil, asa cum erau toate culorile din viata noastra. Si, intrand in zona de santier, camioanele alea luau pe roti tone de noroi, pe care-l depuneau pe toate bulevardele si strazile din Bucuresti. Peste tot prin oras, aveai o mazga lipicioasa depusa peste asfalt sau piatra cubica. In vremea aia, in Bucuresti nu puteai avea decat noroi sau praf, depindea ce conditiile meteo erau. Ganditi-va ca Ceausescu a ras jumatate din suprafata orasului, demoland tot, lasand-o neacoperita, pustiita, doar pamant, fara cladiri sau vegetatie. Pai, la vanturile ce bat pe-aici, asta insemna praf. Iar cand ploua, noroi. Toata canalizarea orasului era imbacsita si infundata cu acest sol argilos, care nu mai lasa sa se scurga nimic. Exact ca o imensa chiuveta infundata.

Asa ca, in fata Casei Poporului, erau niste transee de noroi, ca pe front. Eu am facut armata la tancuri, la Targoviste, dar nici macar in tancodrom (acolo unde te dai cu tancul) nu am vazut asa denivelari. Eiii, si birjarul meu s-a hotarat s-o ia exact pe acolo! De ce sa ocoleasca el prin dreapta Casei, sa-si oboseasca bidiviii? Nu, tusti! direct in noroiul al mare. La un moment dat, se inclinase camionul atat de tare, incat am sarit jos, sa imping canapeaua, sa nu cada in noroi. Era noua!!! Si dadusem si vreo 8 mii de lei pe ea. Salariul meu cred ca era 2500. El tragea de cai, eu impingeam de obloanele carutei. Si ghetele mele se afundau in noroi. Dar mai conta? Trebuia sa ajung cu canapeaua ok, asta era focusul. Atunci mi se parea ca traiesc intr-o scena de Tarkovski…. acum, la peste 30 de ani, o scena de Stan si Bran, de care te amuzi. Ironic.

Am raspandit canapeaua la ai mei in apartament, noroc ca era loc, aveau patru camere. Am impartit-o pe hol, prin living, acoperita cu pungi de plastic. In alta parte am gasit mobila de bucatarie. Set complet, alb, superba, imensa, cu soldat vertical. Cred ca 6.000 de lei. Am luat-o si pe aia, am dus-o la bunici, in Militari. A stat printr-un garaj, acoperita tot cu cartoane si plastice, se mai urcau gainile lu’ bunica-mea si se gainatau pe ea. A scapat ok. Cu ocazia aia am vazut ce capacitate de incarcare si transport avea Dacia 1300. Taica-meu avea una rosie, cu care am reusit sa caram, dintr-un singur drum, toata mobila de bucatarie! Nu va spun cum arata masina, de parca avea o caciula alba enorma, din mobila, legata cu parame… Masini de spalat automatice, d-alea de Cugir se gaseau peste tot, 5 mii de lei. Asa cam am luat si d-aia. Depozitata tot la ai mei. De la Govora, unde eram intr-o vara in vizita cu Ana la bunicii ei, am cumparat un aragaz. Patru ochiuri, 2 mii de lei. L-am lasat la bunicii Anei si mi-a aranjat apoi socru-meu sa mi-l trimita mai tarziu in Bucuresti.

Asadar, aveam canapea, bucatarie, aragaz, masina de spalat, dar nu aveam casa. Hm…. Tic-tac, tic-tac, se strangea timpul.

Incepusera sa dea roade solicitarile si audientele mele la institut. Totusi, avantajul era ca ambii eram cercetatori stiintifici angajati in acelasi loc, cu doi copii, o repartitie rezolva doua cazuri. Asa credeam eu ca merg lucrurile… 😊 Institutul era CCSIT MFS si avea sediul langa Obor, in blocul ala turn bleu, care era (e si acum) vizavi de Mecanica Fina, deci tinea de sectorul 2. Mi-au repartizat un apartament de trei camere in ultimul bloc din Bucuresti, pe stanga, cand iesi pe Pantelimon. M-am dus sa-l vad si atunci m-au apucat spumele. Un bloc de 10-12 etaje, iar apartamentul era pe teresa blocului, lipit de camera liftului. Deci, simteam la propriu, orice miscare a liftului, prin vibratia motoarelor, lipite de peretii apartamentului. O nebunie de penthouse, toata terasa bloculul la dispozitie mea… 😊 Intors la aia la „situatia locativa”, le-am zis ca refuz. Dar, de ce? E un apartament superb! Tovarase, eu am doi copii, de unu’ si de trei ani si n-o sa-i las incuiati sus pe bloc cand plec la serviciu. Of, ce de fite mai faceam si eu!

Mi-au mai dat si alte mizerii… tot asa, refuzate. Cam mofturos, tovarase Gheorghe!

In ultima zi lucratoare exact inainte de 23 august 1989 (atunci era ziua nationala, liber pe 23 si 24), m-au chemat si mi-au dat cheile unui alt apartament. M-am uitat pe lista si scria adresa, care nu-mi spunea nimic, iar la cartier scria „Rahova”. Zic, asta e, bun ce-o fi, ma duc sa-l vad si va anunt pe 25, cand revin la birou. Am mers sa caut strada, era un palc de blocuri noi, pe undeva in grupul masiv al celor noi de pe Calea 13 septembrie, toate la fel. Inca nu erau asfaltate aleile, noroaiele erau d-alea lipicioase, de-ti ramaneau cizmele infipte cand ridicai piciorul, nici toate blocurile nu erau gata, totul era un imens santier. Un fel de „Milioane de camioane” si „Macarale rad in soare”, la un loc! Dar era bloc nou, apartament 3 camere, mari, decomandat, etaj 4 din 8. Nu-mi dadeam seama cum de-am avut asa bulan!!!

Apoi mi s-au legat lucrurile. Blocul era repartizat celor demolati din sectorul 2, care statusera in aceeasi zona si li se daramasera casele. Pe vremea aia, daca ti se darama casa pentru ca Ceausescu, primeai „la bloc”. Si in bloc era si un apartament atribuit institutului meu. Pentru ca in dreptul lui scria „cartierul Rahova”, nimeni nu venise de la institut sa-l vizioneze, avand in vedere departarea de institut dar, mai ales, notorietatea zonei… Si uite-asa, la inceputul lui septembrie mi s-au facut actele pentru noul apartament. Remember, in octombrie 1989 aveam ultimatum de la Ana: daca nu rezolvam cu casa, plecam din Bucuresti! Va dati seama tristete pe Ana cand a aflat… Ea era cu copiii la Onesti, in concedii medicale super prelungite, aranjate pe la doctori cu tigari si cafea. Si chiar si cu zile de concediu de la mine, ca aranjasem „sa fac portare” si sa i le dau ei. Totul era programat astfel incat, de la 1 ianuarie 1990, ea sa vina cu copiii in noul apartament, LA NOI ACASA si sa re-inceapa serviciul. Mai aveam doar de gasit gradinita pentru Mircea si cresa cu program prelungit pentru Dan.

Stiti cum se apune: daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i despre planurile tale…

In perioada octombrie-decembrie am inceput sa amenajez, noroc ca nu incepeam de la zero: aveam mare parte din mobila raspandita care-ncotro. Smotru, pus parchet, gresie, faianta, reparat sau inlociut toata tevaraia, ca peste tot ceva curgea, apoi mobila pentru dormitorul baietilor, biblioteca si dormitorul nostru. Pentru asta am stat la coada o noapte intreaga la magazinul Apartamentul, care era pe unde incepe Centrul vechi, intrarea dinspre Splai, pe langa Curtea Domneasca. M-am asezat seara, pe la 7, la inchiderea magazinului, la coada. Din ora in ora se citea lista. Daca lipseai, erai taiat. Fara undo 😊 Si am stat acolo toata noaptea (v-am zis ca era octombrie?), pana dimineata la 9 sau 10 cand se deschidea. Intrai, in ordinea listei, si-ti comandai din ce modele gaseai. Te chemau in 2-3 saptamani si luai marfa.

Pentru ca blocul era nou, inca nu era racordat la gaze. Aragaz aveam (adus de la Govora), asa ca mai trebuia doar sa fac rost de butelie. Mi-a dat bunica-mea, care avea una de rezerva, ca nu puteai umple cate voiai tu, avei dreptul doar o data pe luna. Asta era aia de back-up, pe care bunicii o foloseau la parlitul porcului. Si am mers, cu butelia in brate (n-aveam carucior, ca nu aveam de ce), la un centru de butelii, undeva pe Antiaeriana. Acolo, evident de cu noaptea la rand. Pe la 7 dimineata, ne zic aia de la centru ca vine doar „o șa” de butelii, adica doar 75 de butelii. Noi eram vreo 200 de oameni la rand, eu cam pe la 150…. Ce dracu’ faaac? Am stat degeaba? Era unul de se dadea mai sef, care statea in picioare, ca sa se auda cat mai departe, si citea lista celor din coada, scrisa pe un caiet. D-ala de mate, de 48 de file, pe care-l tinea indoit. Stand eu pe butelie, eram cu privirea sub nivelul caietului si-mi vine o idee. Aleg un nume la plesneala de pe lista verso, adica pagina dinspre jos, pe care o vedeam. Si sigur care intra in primii 75 „castigatori”. Si ma rog la Dumnezeu ca persoana aia sa nu raspunda! Schimba omul foaia, ajunge la numele ales de mine, eu ma ridic… Si uite-asa, jucand la cacealma, la totul sau nimic, m-am facut si cu o butelie plina! Ce mai conta ca am carat-o-n spate pana acasa, de m-a cocosat? Asta era adevarata fericire!!!

Apoi am luat perdele si covoare. Ala din living il avea Ana, zestre de la ai ei, restul le-am luat de pe la Obor, Cocorul, combinatii. In vremea aia, credeti-ma, stiam tot ce are fiecare magazin cu d-astea de casa din Bucuresti. Imi amintesc ca, dupa ce dadusem parchetul cu palux, montasem perdelele si pusesem covoarele, stateam la serviciu ca pe arcuri, abia asteptam sa se faca 3 jumătate, sa fug acasa, sa ma asez pe canapeaua albastra si sa admir cum se reflecta perdeaua pe parchet…

Ei, si uite-asa, Craciunul se apropia, ma pregateam sa plec la Onesti, ca apoi sa-i iau pe Ana si pe copii si sa venim in noua casa.

Dar aud ceva la Europa Libera, despre niste evenimente la Timisoara…

Masca vs. masca-rada…

The Mask

Ieri am avut treabă în centru și am trecut prin Piața Universității. Se adunaseră unii, am aflat apoi că pentru a protesta împotriva purtării măștilor medicinale.
Nu sunt și niciodată nu voi fi de părere că protestele trebuie interzise. Nu pot, atâta timp cât eu însumi am participat la milioane de mitinguri de la revoluție încoace, de la Jos, Ceaușescu! și mai apoi Jos Iliescu! Cred că ăstuia din urmă i-am strigat cel mai des numele în viața mea 🙂
Oamenii trebuie să-și explime liber opțiunile și părerile, de acord cu asta. Faptul că ei susțin că măștile sunt similare botnitelor, asta e, e părerea lor.
Problema pe care o văd e alta. Că, în viața reală, ei nu doar că propovăduiesc asta, dar se și comporta în consecință. Și, spre surprinderea mea, am întâlnit persoane cu IQ peste medie, care susțin astfel de idei. Unii chiar medici 🤔
Dacă ei nu sunt convinși că masca medicinală este chiar un scut, nici nu o poartă în public. Eee, aici intervine drama…

The Mask
The Mask

Nepurtarea măștii este un pericol real și permanent. Poate că nu îi apară pe purtători foarte eficient, dar sigur îi apară pe cei din jurul inconștientului.
Sincer, mă număr printre cei cu teama de a lua virusul. Și vârsta, și cancerul, dar și astmul și întreg sistemul meu imunitar destul de deficitar, sunt niște elemente determinante, ce mă fac să fiu precaut. Dacă unul dintre tembelii care nu respectă regulile se află lângă mine și e contaminat? Nu cumva mă condamnă, posibil chiar și la moarte? Și, într-o astfel de situație, aș putea păți-o din prostie, la propriu. Și nici macar a mea.
Medicii lumii, oamenii de știință, toți eminenții promovează utilizarea măștii. Președinții de țară, premierii etc, toți poartă măști. Inclusiv Trump! Ăștia toți chiar sunt niște dobitoci? Chiar așa, sunt toți duși de nas de Conspirația Mondială, care-i prostește pe față?
Faptul că o mână de inconștienți sau poate răzvrătiți, ori teribiliști, sau chiar proști de-a dreptul, au participat la un protest, nu înseamnă nimic. A fost o masca-rada, ca atatea altele… Însă prin nepurtatea măștii de către ei sau cei de-o părere cu ei, acolo e pericolul.
Cat despre asemanarea cu botnitele este evident forțată. Și idioată. Botnita era cenzura din vremea lui Ceaușescu, când nu aveai voie să spui nimic împotriva regimului. Dar, probabil, aia de la mitingul de ieri, pe vremea aia, nici nu prea aveau nimic de spus…

Umilirea de la 13 iunie 1990

Discul Jos Comunismul - Imnul Golanilor

AU TRECUT 30 DE ANI…. de la cel mai rusinos episod al Statului roman! Acela in care un presedinte cheama minerii in Bucuresti sa… planteze panselute in Piata Universitatii!

Mai bine haimana, decat tradator
Mai bine huligan, decat dictator
Mai bine golan, decat activist
Mai bine mort, decat comunist.

Oare cati isi mai aduc aminte? Ce primavara frumoasa am trait atunci, plina de speranta ca Romania se va scutura de mantaua ruseasca comunista care a apasat-o 50 de ani si va deveni libera. Ca o fata frumoasa, care zburda prin campiile cu maci catre soare, avantandu-se inainte goala, doar cu speranta ca va reusi sa biruiasca Raul.

N-a fost asa! A fost Iliescu! Cea mai mizerabila figura politica a Romaniei, care, alaturi de Ceausescu, cu care juca cerculete, au tarat poporul asta in noroi si mocirla, pervertindu-l pentru zeci de ani. Pentru cei tineri, care nu au apucat grozavia petrecuta atunci, un scurt rezumat!

Dupa asasinarea lui Ceausescu, noua putere condusa de Ion Iliescu a dorit sa se certifice si justifice in fata tarii si au inventat joasa de-a teroristii. Ca urmare, la Revolutie, dupa ce a fost capturat Ceausescu, au murit mai multi oameni decat inainte. Multi oameni deschisi la cap si-au dat seama ca e o mare manarie, in urma careia Iliescu si sleahta lui au confiscate Revolutia. S-a constituit FSN ( Frontul Salvarii Nationale), care era condus de ültimul pe lista, cu voia dumneavoastra” Ion Iliescu. Care avea initial rolul de a organiza alegeri DAR FARA SA PARTICIPE LA ALEGERI. In monetul in care FSN s-a organizat ca partid politic si a anunta ca partricipa la alegerile din 20 mai 1990, totul a luat foc. Toti si-au dat seama ca e o furaciune.

Toate partidele importante au inceput sa organizeze mitinguri in weekenduri. Prin 10 aprilie, daca nu gresesc, cei da la PNT au avut un miting electoral in Piata Charles de Gaulle. Dupa miting, coloana se intorcea catre Piata Universitatii, iar undeva pe Bdul Magheru, o gospodina fesenista a “scapat”, ca din intamplare, un ghiveci cu flori de pe balcon, exact in capul unui participant la miting din coloana. Oamenii s-au revoltat, mai ales ca rana produsa a fost destul de importanta.

Discul Jos Comunismul - Imnul Golanilor
Discul Jos Comunismul – Imnul Golanilor

Lumea, nervoasa, a ocupat Piata Universitatii si a inceput sa scandeze Jos Iliescu! Era intr-o duminica superba. Apoi, luni, marti, miercuti, lumea se aduna dupa amiaza acolo si ocupa Piata. Pana in primul weekend, deja se strangeau, in mod regulat mii si zeci de mii de oameni. Asa a devenit Piata cel mai longeviv miting din lume. Am participat in aproape fiecare zi. In timpul saptamanii eu cu Ana faceam schimb, pentru ca unul din noi ramaneam acasa cu copiii, iar in weekend mergeam toti, impreuna cu baietii nostri.

Au fost miste seri nemaipomenite pe care le-am traiti acolo. Cu sperante, cu oameni de o mare calitate (nu toti, dar preponderant), cu spirite alese care vorbeau sau cantau de la balcomul Universitatii, chiar simteam ca e o insula e libertate. Unde nu ne poate atinge perfidia, mojicia si nesimtirea fesenista, condura de Iliescu. Cat am strigat eu Jos Iliescu si Jos comunismul,… nu cred sa mai fi strigat ceva atat de intens in toata viata mea. Cu exceptia, poate, a Muie PSD!

Au incercat tot timpul sa denigreze spiritul Pietei, sa spuna si sa arate ca in corturile din fata Teatrului National erau droguri si acolo niste fete si-o trageau intr-o veselie cu oricine etc. Nu au reusit sa ne imprastie. Alegerile au fost in 20 mai 1990 si Iliescu a iesit cu 86%. Eu l-am votat pe Ratiu, care m-a convins la ultima confruntare TV cu Iliescu si Campeanu (PNL). La partide a votat cu liberalii.

O dezamagire crunta pentru toata Piata. S-a mai diluat si spiritul si participarea dupa anuntarea votului. Insa nu a disparut de tot. In vietatea Piata Universitatii inca pulsa viata, inca supravietuia. Imi amintesc ca in 30 mai 1990 a fost un cutremur destul de baban pe la orele 14 si ceva. Nu au cazut claditi, dar a fost naspa. Si asta a avut replic destul de multe si sesizabile. Una din ele a fost in noaptea aia. Eram singur acasa, Ana era plecata cu copiii la Onesti. Si atunci, la 12 noaptea, am plecat in Piata. Ala era noul meu “acasa”, locul unde eram cu oameni care gandeau ca mine…

Iliescu era turbat, ca abia castigase alegerile cu 86%, dar nu era recunoscut unanim, ii statea ca un ghimpe in coasta nenoricita asta de Piata. Un sfat de bine pe care i l-a dat Mircea Dinescu, care era si el parlamentar, a fost “sa-I lase pe cei din Piata sa fiarba in suc propriu!” Ca urmare a acestei nesimtiri, de cate ori incerca Dinescu sa apara prin Piata, era huiduit copios. Dupa asta, a cumparat fosta gazeta de umor Catavencu – extrem de mitso si de caustica – si a transformat-o in Academia Catavencu. Ca sa apara si el in lumea buna ca fiind anti-Iliescu…

Erau de mult zvonuri ca vor aduce minerii sa ne curete din Piata. In noaptea aia cu cutremurul din cand in cand, aparea cate un zvon ca uite, bai, vin minerii pe bulervard, dinspre Piata Romana. Si ne uitam, cu frica, inspre acolo, ca sa fim pregatiti, eventual, sa fugim.

Nu au venit in noatea aia. Ci mai incolo, in dimineata de 13 iunie 1990… Atunci m-am dus si eu in Centru, am fost langa Arhitectura, la Caleriile Caminul Artei, unde un individ in civil a pus un cocktail Molotov sub o furgoneta ce a luat foc instantaneu… Ala mirosea de la o posta ca era securist si ca avea misiunea sa creeze diversiuni. Pentru a da Politiei motive sa intervina.

Pentru cei tineri, ca sa inteleaga ceva, faceti un exercitiu de imagine (bravo, Veorica Dancila!) si ganditi-va ca daca apar niste manisfestanti anti-Iohannis la Palatul Cotroceni, acesta ar chema minerii sa-I rupa pe aia cu bataia! Si apoi i-ar si lasa doua zile sa faca ordine in Bucuresti si sa altoiasca, sa violeze si sa aresteze pe cine cred ei de cuviinta. Vi se pare firesc sa se intample asta?

Stiu ca minerii ajunsesera sa controleze chiar si masini pe sosea, si sa vada ce e in masina sau in portbagaj. In plus, erau sprijiniti si aplaudati de “oamanii de bine din Capitala”, mai pe scurt niste animale frustrate, care au urat in toata viata lor faptul ca ei sunt prosti si ca unii chair au invatat si au devenit destepti. Iar acum aveau ocazia sa le futa una in gura cu bocancul. Sau cu minerul.

Cred ca am mai povestit aici, copiii mei m-a salvat atunci, ca mergeam cu ei la dispensar (Mircea 4 ani si Dan 2 ani) impreuna cu Anca. Iar eu il aveam pe Dan in carca, care era bolnav. Aaaa, am uitat sa va spun. Marea mea vina, pentru care un camion plin cu mineri care treceau pe langa noi se uita cu balele scurse dupa mine, era ca… aveam barba!

Ce ti-e si cu intelectualii astia…

Repet, cel mai rusinos reper al Statului Roman consider ca a fost Mineriada din 13-15 iunie 1990. Atunci, tot Vestul, care pana atunci ne srpijinise si ne apreciase curajul, ne-a inchis portile. Iar Iliescu e bine-merci, probabil se uita la televizor si se gandeste cu nostalgie ce bine arata el la 60 de ani… cat am eu acum.

Golan
Golan

Foto: am de atunci toate cele 4 discuri cu cantecele Golanilor, pe care le pastrez ca o amintire ca, daca te intereseaza ceva, chiar daca esti mic, poti face diferenta! Noi am facut-o! Termenul GOLAN a fost dat de Iliescu celor din Piata! Ceea ce i-a determinat pe multi oameni de cultura, personalitati, sa se declare solidari cu noi, cei din Piata. De exemplu, Eugen Ionesco s-a declarat “Academician Golan!”