Blog

Posted on

Adio, copilărie!

Bunica

Femeie apriga bunica-mea. Slaba, uscata, ridata, acum la batranete ajunsese sa mearga atat de aplecat, ca aproape se fransese de tot. Osteoporoza. Si grijile. Dar niciodata nu se lasa. Nu! Pe la optzeci si ceva de ani a cazut dintr-un corcodus. Urcase acolo dupa o gaina care ramasese blocata in pom…

Cand mergeam in vacantele de vara la tara si ma pierdeam prin sat pe la alti copii, de ma uita seara p-acolo, il trimitea sa ma caute pe Neluță, cel mai bun prieten al meu, de statea chiar vizavi, peste ulita. El venea mereu cu aceeasi placa: „Vino acasa, ca a zis ga Gherghina ca daca nu vii acum, te bate de sus pana jos!”

Bunica

Cred ca v-am mai povestit, satul bunicilor mei este Râca, undeva la granita Argesului cu Teleormanul, langa Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Acolo apelativul pentru femei era GA. Un fel de bre, sau fata, habar n-am de unde pana unde. Si nici nu l-am mai auzit in late parti. Cred ca de-acolo isi are radacina (patrata, evident!) si Lady GA-GA 😊

Cand eram copil, aveam dificultati de vorbire si pana si numele meu il stalcisem in Goghimiță, deviat de la Gheorghe Mircea, asa, ca la catalog. Asa ca nici bunica-mea n-a scapat de botezul meu. Pe ea, de fapt, o chema Gherghina – o, ce nume frumos! – dar eu il stalcisem in Didina. Asa ca toata viata asa i-am zis…

Deci, bunica-mea, fire dominatoare, ii ”alinia” pe toti. Nu doar pe cei din familie, cand zic pe toti ma refer la toti din jurul ei. Spirit puternic, adevarat leader, conducea tot si simtea nevoia de control absolut. Cred ca daca pe ea ar fi prins-o Revolutia cu vreo douaj’ de ani mai tanara, nu ca doar ar fi avut acum o mare firma, ci ar fi condus chiar un holding. International!

Femeie simpla, de la tara, mutata in Bucuresti prin anii ‚’50, unde l-a urmat pe bunica-meu, care era angajat aici. Era colosala. Intuia tot, fara sa aiba informatii prea multe. Am citit unele studii care arata ca marii leaderi iau decizii avand doar 75% din informatii, pentru restul fiind ghidati de fler, experienta, viziune. De exemplu, imi amintesc cand, pe vremea Radiotelului, cand vindeam primele pagere Motorala in Romania, Didina m-a intrebat ce fac si i-am spus cam ce sunt alea si cum functioneaza. Din doi timpi si trei miscari s-a prins care-i treaba si mi-a zis ca vrea si eu unul din ala. Ca are nevoie, ca vara, cat statea la tara acolo, n-avea telefon! Discutia s-a terminat cand i-am zis pretul…  Am avut directori de mari companii care, dupa jumatate de ora de explicatii, ma intrebau asa niste bazaconii, de-mi era clar ca n-au inteles nimic din ce e un pager.

Da’ haideti sa va spun o faza monumentala cu Didina. Eram in perioada armatei, internat la Spitalul Militar Central – SMC. Aveam 19 ani, eram terist, intr-o unitate militara de la Targoviste – nu aia unde l-au impuscat pe Ceausescu. Nebunatic, fara teme de casa, fara lectii sau examene, eram in sfarsit in Bucuresti, dupa multe luni de armata!!!

* Terist – termen ce vine de la TR – termen redus, adica baietii care intrau la facultate imediat dupa liceu, faceau armata la termen redus, doar noua luni. In loc de perioada standard de armata, un an si patru luni, sau chiar doi ani (la marina si parasutism). Astfel, noi intram in armata in octombrie si ieseam la sfarsitul lui mai, deci pierdeam practic echivalentul unui an scolar. De aceea, facultatea o incepeam cu un an dupa colegele noastre, care, intre timp, se cuplau cu noii lor colegi studenti in anul intai. Iar noi… peste un an, cu noile colege, cu un an mai mici. Smart sistem, nu?

La spital in rezerva, nimerisem – culmea! – cu un fost coleg de liceu, de la o clasa paralela, care-si aranjase, prin pile, cred – ca taica-sau era mare mahar – sa fie adus doua-trei saptamani in Bucuresti, chiar daca internat in spital. Se pare ca statutul asta de internat la SMC era destul de ravnit printre teristi, pentru ca multi m-au intrebat cum si cu cine am aranjat sa ajung acolo trei saptamani? Iar eu eram pe bune, aveam probleme cu urechile. Asa ca generalul dr. Predescu, ORL-istul lui Ceausescu (asa mergea vorba) m-a internat acolo instant. Eram interesant pentru el, adica, mai exact, il atragea urechea mea zbanghie 😊

Colegul meu de salon si cu mine aveam fiecare cate-un casetofon, ca atat puteai avea pe vremea aia. Fiecare cu casetele lui. El ma omora cu Nightingales & Bombers, al lui Manfred Mann’s Earth Band. Stiam pe dinafara toate pasajele, „spirits in the night”, „Countdown” – sigur o stiti! Si, mai ales, cum zicea el, cand se ridica in picioare, sarind in mijlocul patului, si striga „asculta, acum intra clapariiii!!!”…

Eu aveam ceva Purple, Stones, Zeppelin, Beatles, Uriah Heep si facusem rost de-o caseta cu The Wall, tocmai scos de Pink Floyd de cateva luni. Ce mai, sa tot stai in spital.

Ei, si din cand in cand mai veneau la mine in vizita foste colege de clasa din liceu, care acum erau studente, deci smechere! Eu nu eram nimic, eram un terist nenorocit, nici macar sanatos, internat in spital. Mai multe colege care intrasera la medicina au trecut pe la mine, ele faceau practica si pe la Militar, dar si alte colege. Nu o sa dau nume! Si una din ele, cand a venit, tusti, direct in varful patului meu! Hai, pune muzica, ce ai? Nu mai stiu ce am pus dar am stins toate luminile, am acoperit geamurile si am lasat aprins doar neonul ala mov, care era la moda atunci, tocmai aparut, si care am inteles ca, de fapt, folosea la sterilizarea rezervei…

Deci, am creat o adevarata atmosfera de discoteca! Ei, si cand e viata mai dulce, paaac! Iti trage cineva una de nu te vezi! Cine deschide usa salonului? Chiar EL, generalul Predescu, seful sectiei ORL, care a ramas interzis! Normal. Era sectia lui, el era maharul, responsabil de disciplina si de tot ce se intampla. In spitalele militare, pe langa procedurile din cele civile, se mai suprapun si ierarhiile ce tin de grade, subordonare si de ordinea cazona. Asa ca, el, ditamai generalul, intra in salon si-l gaseste pe un putoi de soldat terist cu o fata tanara, frumoasa, cocotata in pat! Doar a aruncat o privire cu care a spus tot, s-a intors si a iesit din rezerva. Nu stiu cum de nu m-a externat, nu mi-a facut o injectie letala, sau sa ma sanctioneze macar, sa-mi faca un raport catre unitate,… nu mi-a zis nimic dupa aceea. Asta e cel mai nasol, doare cel mai tare. Daca-mi facea observatie, mi-o luam, asta e, o asumam. Dar asa, nu prea poti sa dai „la perete” ca intr-o gaura neagra…

Hai, ca, usor-usor, revin si la ideea principala, ce doream de fapt sa va transmit. In perioada aia, eram prieten cu o fata de varsta mea. Ea era deja studenta, dar nu in Bucuresti. Pentru discretie, nu voi pomeni nume si nici nu voi spune unde… Ne stiam de cativa ani, ieseam impreuna, dar nu eram 100% impreuna – intelegeti voi. Nu stiu de ce, asa a fost sa fie.

Dar pana sa vina fata la mine, intr-o duminica vin ai mei, cu toata familia: maica-mea, taica-meu, Catalin frate-meu, bunica-mea, bunica-meu, matusi-mea… O mare familie, ca la italieni, toti in vizita. Cand se apropie ora de terminare a programului de vizita si pleaca, merg cu ei la lift. Erau lifturi d-alea mari, de 12 persoane. Iar duminica, erau ca fluxul si refluxul oceanului, asa erau de pline. Cobor la parter, ies in curte si-i conduc pana la poarta. Acolo, vreau sa ii las si sa dau sa plec inapoi in spital. Maica-mea zice: da’ unde te grabesti asa? Nici nu apuc sa raspund, ca imediat bunica-mea intervine: Pai, il asteapta fata lui, n-ai vazut ca a venit la el?

Am facut o fata mirata, sincer!!! Whaaat? Nu venise nimeni! Pe cuvantul meu de onoare (de militar terist, pe vremea aia!) ca nu pricepeam neam ce zice bunica-mea! Am mai stat cu ei pana au plecat, apoi am urcat la mine in salon. Pe marginea patului, ma astepta prietena mea! Eu NU o vazusem cand a venit, insa ea ma vazuse cand a iesit din lift la mine pe etaj, iar eu ma pregateam sa intru in lift, impreuna cu ai mei. Dar Didina ii prinsese privirea, sunt sigur, si i-a descifrat-o imediat intr-o nota corecta. Ceea ce eu, cu capu-n nori, chiar nu stiam in secunda aia! Va jur, chiar nu o vazusem pe prietena mea ca venise, avea si niste ochelari mari de soare sub care se ascundea, asa ca, berbec cum eram, a trecut pe langa mine fara sa simt nimic. Ea si-a dat seama de situatie si nu a reactionat vizibil. Sau, nu pentru mine…

Ei, din momentul ala am realizat ca intuitia feminina nu rateaza nimic: vede si simte TOT! Si a trebuit sa invat asta de la bunica-mea.

Didina avea doar patru clase. Si a trait 98 de ani. Acum tocmai m-am intors de la Râca, unde am fost la inmormantarea ei…

Astazi s-a terminat copilaria mea.

 

PS. Ilustratia este verso-ul unei fotografii a lui bunica-meu, pe care am gasit-o astazi prin casa bunicilor.

Posted on

40 de ani (de făcut) mișto…

40 de ani

Dintr-o intamplare, am descoperit ca exact astazi se implinesc 40 de ani de cand am debutat in caricatura si am fost publicat prima oara! Asa ca incerc sa scriu aici, repede, sa nu treaca „azi”…

40 de ani

Aveam 18 ani, eram in anul al III-lea la „Sf. Sava” (atunci, liceul „Nicolae Balcescu”) si incercam sa strapung o bariera: sa public o caricatura. De desenat, o faceam de mic. Tot felul de copii, in special dupa caricaturile vremii, Matty, Al. Clenciu, Nell Cobar, H. Leru, Nicolae Claudiu, Eugen Taru. Ma atragea linia vioaie, ideea, lejeritatea desenului si, pana la urma, poanta. Poate asta era pentru mine ceea ce ma inspira. De aceea, zeci de ani dupa aceea, consideram ca pictura e prea departe, nu as putea niciodata sa pictez in ulei pe o panza. IMI ERA FRICA! S-a dovedit ca a fost inca o bariera pe care aveam s-o sar.

Insa in caricatura m-am regasit, era fit cu mine. Am descoperit apoi ca trebuie sa-mi inventez niste personaje proprii, un stil etc. Nu puteam evolua copiindu-i pe altii. Asa cum se iau doctoratele azi…

In anii aia erau doua saptamanale care imi alimentau nevoia de cultura: Saptamana si Flacara. Saptamana aparea vinerea, era a lui Eugen Barbu, cu Vadim Tudor mana dreapta, dar nu avea rubrica de caricatura. Asa ca m-am dus la Flacara, care era condusa de Adrian Paunescu, care-l avea ca mana dreapta pe Sorin Postolache, un caricaturist de mare clasa. Sorin coordona si rubrica de caricatura, „RACUL” si era un om deosebit. Cine l-a cunoscut vreodata, nu are cum sa-l uite. Ce mai, o adevarata figura! Imi amintesc ca, desi inalt si masiv, era foarte agil la ping-pong. Cateodata, cand adversarul o dadea peste masa, el putea prinde mingea cu gura 😊 Cool, v-am zis! Odata mergeam cu el prin centru, nu stiu catre unde, si nu aveam cum sa inaintam: din cinci in cinci metri se intalnea cu vreun cunoscut si discuta pret de cateva minute…

Asa, deci i-am prezentat lui Sorin mai multe desene pe care le-am lasat la el in redactie. Era inainte de Craciun, in ’77 (anul cutremurului) si stiu ca in ziua aia era atat de frig, incat inghetase pana si berea pe balconul alor mei. Ciudat ce repere in timp am si io! Ei,… a trecut timpul si imi luasem deja gandul de la publicare. Tot ziceam, ce dracu’ o fi-n capu’ tau, esti un putoi de liceu si vrei sa fii in Flacara. Nu cred ca va imaginati, dar Flacara si Saptamana erau „spuma” in anii ’70. E adevarat, dupa ’80, s-au degradat si ele…

Intr-o miercuri seara, pe la 10, suna telefonul. Era destul de tarziu pentru call-urile normale, asa ca ai mei s-au gandit la ceva nasol. Maica-mea ma cheama din camera mea si-mi zice ca e la telefon Sorin Postolache. Ea a lucrat la tipografie in Brezoianu, la Informatia, si il stia deja, pentru ca, desi redactia Flacara era la Casa Scanteii (actuala Casa Presei) mai avea cateodata nevoie de unele „zincuri” (materiale de zincografie) prelucrate chiar de maica-mea. Eram inert cand am raspuns la telefon. Si-mi zice Sorin: maine apari in Flacara! Eu, sa cad langa telefon. Cu trei desene… continua el. Hai, nu vii pana aici, la redactie, sa-ti dau un exemplar? Eu mai aveam de invatat nu mai stiu la ce (normal ca lasam totul pe ultima ora), ma si spalasem pe cap, cacaturi d-astea… Am inventat o scuza penibila si i-am zis ca merg la el maine. Mi-a tras-o atunci: Baaai, pai cand am publicat eu prima data, am venit de la Poliesti la Bucuresti pe jos, ca sa merg la redactie… Mi-am furat-o si am inghitit in sec.

In noaptea aia am dormit cam din doi in doi. Totul lua in capul se deforma maiestuos, luand dimensiuni astronomice. 18 ani, da?

Va dati seama ca a doua zi dimineata, foarte devreme, m-am dus pe la toate chioscurile de ziare din cartier si intrebam „Aveti Flacara?” „Tocmai s-a terminat!”. Si tot asa, pana am gasit undeva si am luat trei exemplare. V-am zis, era cerere mare.

Invatam dupa amiaza, asa ca nu cred ca trebuie sa va mai spun cum ma simteam in tramvaiul 2, aveam impresia ca toti care citeau Flacara ar fi trebuit sa ma recunoasca, ca doar eu am facut desenele alea la care se uitau ei. Imi venea sa le fac cu mana „Me! Me! Me!” asa de laudaros eram. Cred ca sunt si acum…

Cu 2-ul coboram pe Uranus si mergeam pana la Cismigiu, vizavi de cofetaria „Lamâița”, unde e liceul Lazar. De acolo, traversam Cismigiul – ale carui miresme, taine si costumatii le-am invatat patru ani, de doua ori pe zi – si ajungeam la Sava. De multe ori, cam pe la aceeasi ora, urca pe la Stadionul Republicii si Moțu Pittis, invariabil imbracat in blugi si jeaca de blugi si purta pe umar tasca lui celebra – evident din material de blugi. Nu statea niciodata jos in tramvai, se agata de manerele alea spanzurate de tavan. Cateodata isi citea rolurile, dactilografiate pe hartii A4. Eu, in spate, trageam cu coada ochiului peste umarul lui. Cobora odata cu mine, ca mergea la teatrul Bulandra, la Sala Izvor, pe malul garlei.

Cand am ajuns in clasa, va dati seama ca toti colegii mei au alfat de la mine  VESTEA, asa ca…..

Au trecut 40 de ani! Nu intru in sabloanele alea, daca e mult, sau putin. Au trecut misto! Si ma bucur ca am avut sansa asta, de care m-am agatat. Ma feresc sa spun ca a fost o cariera, as minti. Au fost ani de zile in care nu am desenat nicio caricatura. Insa spiritul meu a fost mereu acelasi, inspre luat totul la misto, oho! chiar sarit calul de multe ori. Si in viata reala. Insa, despre asta, cu alte ocazii.

Astazi insa, ma bucur ca exista acest motiv de aniversare, pe care-l impartasesc cu voi. Scuze ca doar cu bere, dar nu am avut sampanie.

Promit sa am la 50 de ani de caricatura 😊

Posted on

Viermilor, trăiți liniștiți în România pentru că vă apar eu!

In the army now!

In ultimii ani nu prea ma mai uit la TV. Consider ca e o pierdere de timp si, credeti-ma, chiar am ce face cu timpul ce mi-a mai ramas! Azi noapte insa, intamplator, m-am uitat la TVR, la emisiunea „Profesionistii”, realizata de doamna Eugenia Voda. Invitat, un tip pe care nu-l stiam, m-am uitat pe net sa vad cine e. Filip Teodorescu, colonel de contrainformatii al Securitatii, care a fost condamnat la inchisoare pentru ce a facut la Timisoara in timpul Revolutiei. Bineinteles ca el considera ca a fost inchis pe nedrept, el doar si-a facut treaba pe care i-a cerut-o Tara. Si aia de la Nurnberg ziceau la fel, nu?

In the army now!

Intamplator, tot ieri, mi-am baut cafeaua dimineata revazand un film mai vechi, din ’92, sigur il stiti, „Oameni de Onoare / A Few Good Men””, cu Tom Cruise si Jack Nicholson. In care tanarul avocat Tom Cruise trebuia sa-l ia in raspar pe cel din urma, care era comandantul unei unitati militare americane, la granita cu Cuba.

Asa, deci acolo, Jack Nicholson, mare boss, pazea frontiera cu Cuba si „lua micul dejun la 300 de metri de 4000 de cubanezi inarmati”. Normal, era plin de fite si de el insusi, iar toti ceilalti oameni erau niste viermi pentru el. Erau dispretuiti si trebuiau sa ii faca sluji in fata lui, pentru ca ei isi duceau vietile fara grija doar datorita lui, care le asigura un trai sigur, fara cubanezi pe cap. Of, iar viermii astia nu ii aratau deloc recunostinta necesara. Ba aveau indrazneala sa ii puna si intrebari. Ce contau metodele pe care le folosea ca sa obtina pacea asta? Ca el ordona pedepse, un asa numit „cod rosu”, in urma caruia erau omorati soldatii mai putin ageri din unitatea de granita, si care trimiteau comisiilor scrisori care demascau metodele folosite? It doesn’t matter! Sa-si faca jobul si gata, fara alte reactii sau ezitari. Atata conta! Iar cand a fost condamnat pentru ce a facut, chiar nu intelegea de ce il iau…

Exact acelasi specimen l-am vazut in emisiunea de care va zic. Un fost securist (fost, e un fel de-a spune, ca am aflat ca din „servicii” nu iesi decat cu picioarele-nainte!) ne-a povestit cum a fost el copil sarac, din Ploiesti si nu avea cum sa-si depaseasca nivelul celor din mahala decat daca intra-n securitate. A intrat, a fost repartizat la contrainformatii externe, a plecat pe afara si a aparat interesele Romaniei. Femeia l-a intrebat: dar ce Romanie aparati? Cea indoita de frig si foame? Cea plina de lipsuri si lipsita de libertati? Nuuu, ca regimul politic poate fi unul sau altul, Romania ramane aceeasi. Totul era de fapt intelegerea gresita a romanilor, lucrurile nu stateau chiar asa. La intrebarea despre care servicii secrete straine le apreciaza cel mai mult, el a spus de MI6 si de KGB. Nimic despre CIA… nicio surpriza, nu? Era tare mandru ca nu a purtat niciodata uniforma si a reusit sa fenteze si sa nu faca armata. Anii de armata ii considera pierduti. Adevarul e ca si eu am suferit in cele 9 luni de armata, cea mai inutila perioada a vietii mele… am pus totusi poza cu un selfie din perioada aia 😊

Si a vorbit apoi si despre Pacepa, un mare tradator, nu? pentru ca a intors armele impotriva tarii lui si a securistilor si spionilor ei. I-a deconspirat pe toti si a distrus atatea destine atunci cand „a ales libertatea”… Realizatoarea l-a intrebati: de ce a distrus destine? Odata deconspirati, oamenii aia puteau reveni in tara si faceau altceva. Nu, nu puteau face altceva, i-a lasat sobolanul ala pe drumuri… Vaai, si uite-asa, am ajuns sa le plangem de mila fostilor securisti, care ne-au adus la imbecilitatea de regim al lui Ceausescu, in care-ti era frica sa nu stranuti cumva, ca se poate interpreta. Dar dumneavoastra nu ascultati Europa Libera? Nu, nu era in preocuparea mea. Eu primeam in fiecare dimineata buletinele de stiri ale Agerpres si de acolo imi luam toate informatiile necesare. Dar ati intalnit vreodata fosti detinuti politici? Nu, niciunul. Despre atentatul cu bomba de la sediul din Munchen al Europei Libere? Nu am vazut nicio dovada ca ar fi fost comandat de Securitate.

Concluzia lui era ca, pana la urma, toata mizeria din tara era determinata doar de misscomunication si de interpretari tendentioase ale unora de afara. Of, daca stiam atunci. Poate il intelegeam mai bine pe Ceausescu, saracu’ de el. Si-asa, ati vazut ca apar in ultimii ani tot felul de aberatii care spun ca, de fapt, Romania era cat pe-aici sa devina cea mai bogata tara din lume, raiul pe pamant, ce mai! Dar asta nu convenea alora de-afara si de-aia l-au impuscat pe Ceausescu. Am mai spus-o: el si regimul lui ne adusesera intr-o asa stare de disperare, ca eu l-a fi impuscat cu mana mea. Chiar daca acum imi e rusine cu asta…

Oamenii astia ne considerau pe toti, ca si „Jack Nicholson” din film, niste viermi, carora ei ne dau voie sa ne traim vietile insignifiante si sa ne taram in zoaiele noastre. Si asta doar datorita marelui lor merit de a ne apara de pericolele din afara. Cat de bine ne-au aparat, vedem acum, cu ochiul liber. Pentru ca el nu-si da seama ca, dand vina pe fortele de afara si pe serviciile lor secrete pentru actualul dezastru al Romaniei, implicit recunoaste ca el si colegii lui de la contrainformatii au fost slabi si nu si-au facut meseria cum trebuie! Asa ca asta cu “Profesionistii”, in cazul asta nu prea se aplica.

Sfarsitul emisiunii a fost apoteotic. S-a ajuns la subiectul despre Revolutie, pe care individul o considera o lovitura militara, ajunge si la “sinuciderea” generalului Milea. Teodorescu sustine ca Milea nu a vrut sa se sinucida, pentru ca in acest caz, un militar, de obicei, se impusca in cap. (Coincidenta, teoria lui e sustinuta si de filmul de care va spuneam, unde un colonel se sinucide, dupa ce se imbraca in tinuta de gala, punandu-si teava pistolului in gura). In replica, Eugenia Voda ii spune ca poate Milea nu a vrut sa-si distruga capul. La care el, cu tonul cel mai firesc cu putinta, ii spune: “Nu se distruge capul de la un glont. Daca vreti, faceti o proba!”……

Posted on

13-14, sau 55-56. Cu Andrei Gheorghe…

Selfie

Sunt tanar, Doamna! – vorba poetului, ar fi spus Andrei Gheorghe, plecat atat de devreme, la 56 de ani.

„Sunt tânar, Doamna, vinul ma stie pe de rost

si ochiul sclav îmi cara fecioarele prin sânge,

cum as putea întoarce copilul care-am fost

când carne-mi înfloreste si doar uitarea plânge.” – Mircea Dinescu.

Coincidente. Nu stiu de ce, da’ parca si la el, si la Gyuri Pascu, care s-a stins la doar 55, am avut aceeasi senzatie de „of,… ce pacat!”. Nu ca nu ar fi pacat de orice suflet care dispare, ca nimeni nu merita asta. Insa la ei doi, am sentimentul ca parca se putea mai mult. Si ambii infarct!

Aaaa, am uitat sa va zic, Gyuri era cu un an mai mic decat mine, Andrei cu doi. Deci, credeti-ma, e chiar naspa sa te duci asa tanar… Vorba bancului: “asa tanar si Gheorghe!” Sunt tanar, Doamna, mai am atatea de facut!

Selfie nuclear

Pe Andrei Gheorghe l-am cunoscut doar ca ascultator sau telespectator. Ce stiu despre el, e de acolo. Daca ii ascultai aparitiile, nu aveai cum sa nu le remarci, in niciun caz sa le uiti. Insa cei care l-au cunoscut personal spun ca era un altfel de om decat perceptia pe care o crea la radio sau TV. Sigur sclipitor, cultivat, fin. In aceeasi masura in care soca, uluia, isi dadea-n stamba sau injura. O personalitate care lasa urme pe oriunde trece. Adanci.

Pe Gyuri – am mai povestit pe-aici – am avut norocul sa-l cunosc in mai multe ocazii, la inceput in turneele Connex facute de Divertis prin tara, apoi intr-o noapte lunga, facuta la Cazinoul din Sinaia, tot dupa un eveniment Vodafone. Sclipitor, spumos, multivalent. Si trist. Asa l-am simtit, desi incerca sa ascunda.

Poate gresesc, nu vreau sa vorbesc cu pacat, dar mi se pare ca amandoi au fost in esenta tristi si timizi, care sareau tare peste cal, tocmai sa mascheze, sa nu lase cumva impresia asta. In ultima parte a vietii, ambii fiind izolati, ignorati de cei care pana mai ieri le dadeau sau ii invitau la emisiuni/concerte. Ambii, neintelesi de o lume care, din ce in ce mai mult prefera manele, mici, bere si PSD. Tot ce iese din ecuatia asta, nu este de interes si trebuie uitat. Si asta e groaznic pentru oamenii-repere, care – sunt convins – erau constienti de valoarea lor.

Ambii au fost niste niste talentati si neosteniti cautatori. A ce,… doar ei stiau. Noi ne-am ales, asa, cu niste firimituri din acea comoara pe care au tot incercat ei s-o gaseasca.

Sper sa fi reusit!

Posted on

Sunt bolnav de cancer in Romania. Ce lux!

Spitalul Monza

Sunt unul dintre cei care am privilegiul sa fiu bolnav de cancer. Va explic imediat de ce priviligiu. De cand am aflat ca am boala, pe la inceputul lui noiembrie, am citit ceva mai multe despre cum sta chestia asta cu cancerul. Sunt multe pareri. Unii zic ca niste celule, la un moment dat, o iau razna si se transforma. Ori ca e genetic. Altii zic ca e sigur un element generator, ca de pilda, stresul. Sau fumatul, sau expunerea la soare, sau consumul excesiv de E-uri, sau de ce vreti voi. Sunt si pareri ca toti avem o forma sau alta, dar nu se manifesta. Iar altii zic ca, pur si simplu te imbolnavesti din ghinion! Asta e, la norocul meu inseamna ca eu am privilegiul sa fiu bolnav, ca nu cred i se da cuiva slab asa povara, ci doar celor puternici, care-l pot duce! Desi eu niciodata n-am fost puternic… si niciodata n-am fumat.

Spitalul Monza

Evident ca in prima faza, normal, te sperii si-ti zici Ooops, baga-mi-as, am belit-o! Apoi, usor-usor, iti revii si o iei, cat de cat sistematic, sa vezi ce-i de facut. La mine au fost multe de facut. Si inca mai sunt. Nu cred ca exista cancer simplu. Exista forme mai usoare, mai putin agresive. Insa la cancer nimic nu e usor. Nici macar daca te impaci cu ideea…

Am retrait, in perioada de inceput, pana m-am pregatit de operatie, toate etapele alea pe care le invatam la cursurile de Change Management, de la faza de denial, ca nu ti se poate intampla tocmai tie, pana la acceptare, apoi suflecarea manecilor, scuipat in palme, pus mana pe cazma si Gata, hai, frate, pe viata si pe moarte! Aici e chiar pe bune expresia…

Adevarul e ca, uneori, ma mai apuca asa, mici crize d-ale cretine, in care zici ca nu e drept, ca ai fost cumpatat, ai mancat sanatos, n-ai facut excese de nici un fel, ca nu meriti asta. Dar nimeni nu merita! Asa ca trec repede, iti stergi lacrimile si o iei de la capat. Dar asta ramane intre noi, sa n-o mai ziceti nimanui, ca nu vreau sa se stie 😊

Bine, eu am fost si norocos. Aici, pe bune! Ca am avut curajul sa spun public ce mi se intampla si-atunci voi, prietenii mei, mi-ati sarit in ajutor asa cum nu credeam ca se poate. Gandurile voastre bune, mesajele, discutiile, incurajarile, sfaturile, recomandarile, toate au avut rolul sa ma ajute sa trec mai usor peste. Oho, cat de important e sa nu fii singur in fata dusmanului, nici n-aveti idee!

Multi dintre voi mi-ati recomandat calea credintei. Sunt multi oameni care s-au vindecat prin credinta, post, rugaciuni si alte solutii alternative, diferite de medicina „ortodoxa”. Cred asta. Si eu vorbesc cu Dumnezeu, ca-mi e frica si e firesc sa-I cer ajutorul, Insa, ce nu stiti, cand vreau sa-I vorbesc lui Dumnezeu, nu ma uit in sus, ma uit in oglinda…

Cancerul meu este mai agresiv decat se stia inainte de operatie. In urma biopsiei dinainte, aveam un scor Gleason de 7. Dupa operatie, examenul anatomopatologic a constatat ca e mai agresiv, cu scor de 8. Asta inseamna naspa… (Wikipedia: Tumors with Gleason scores 8-10 tend to be advanced neoplasms that are unlikely to be cured. Although some evidence suggests that prostate cancers will become more aggressive over time, Gleason scores usually remain stable for a few years.)

Asa ca, la trei luni de la operatie, am trecut la „sezonul doi”. Adica intalnirea cu oncologul. Care mi-a recomandat tratament hormonal, iar apoi radioterapie. Posibil si chimio, dar e prea devreme de estimat. Si mult analize. Pentru ca bestia asta de cancer la prostata are prostul obicei sa se dea de trei ori peste cap si sa se transforme in cancer de oase. Asa ca am de facut saptamana viitoare o scintigrafie osoasa, unde am inteles ca te tine asa, la vreo 3-4 ore… Apoi iar de facut analize multe de urina, sange. Si, evident, PSA-ul. Fac o paranteza aici, ca sa va rog, pe toti care cititi randurile astea, sa dati share, sau sa ii rugati pe toti barbatii pe care ii stiti peste 45-50 de ani sa-si faca aceasta analiza de PSA. Le poate salva viata! Vedeti ca am mai scris pe blog despre asta, daca e nevoie de mai multe amanunte.

Apropo, pentru cei care nu stiu, cancerul meu este unul de prostata si operatia am avut noroc s-o fac la Spitalul Monza, unde dl. doctor Cristian Surcel m-a operat laparoscopic, cu robotul, deci la cel mai inalt nivel tehnologic posibil acum la nivel mondial. Refacerea a fost ok, deci fizic sunt ca nou 😊 Insa e un cancer parsiv, pe care nu-l simti si lucreaza pe dedesubt…

Ei… si aici ajungem la partea cu Romania. Daca ce am scris mai sus e valabil oriunde in lume, specificul national incepe sa se simta de aici inainte. Mai exact, cand a trebuit sa-mi programez RMNul si CT-ul (computer tomograf). Am sunat la toata lista de spitale care au dotarea corespunzatoare si am avut un singur raspuns: daca doriti cu decontare de la Casa de Asigurari, reveniti dupa luna iulie, ca nu mai sunt fonduri! Sau, mai exact, fa-ti matale examenele astea pe banii tai, ca noi nu-ti decontam nimic. Costurile sunt in jur de 1500 de lei. Pe bune? Pai aici intarzierile in tratament chiar sunt fatale, despre ce vorbim?

Ok, discutia nu este despre cati bani e vorba, sau daca am sau nu suma asta, ci de principiu. Asadar, m-am chinuit sa invat de copil, in scoala, in liceu (m-am dus la cel mai bun liceu din vremea mea, la Sf. Sava), crezand ca voi avea de castigat in viata daca reusesc sa intru acolo. Apoi in facultate am invatat pe branci, am terminat in top 10 pe tara, ca sa intru in cercetare, sa fiu mai sus, mai performant, mai valoros. Lucram ca nebunul la plansele alea format A0, unde proiectam masini-unelte, in probabil una din cele mai grele facultati. Desi Politehnica nu mi-a placut, pentru ca visul meu a fost sa devin arhitect, dar asta e o alta poveste, poate v-o zic vreodata…

A venit revolutia, s-a sters tot ce era inainte, reset, am luat-o de la capat si am dat la o parte tot ce construisem pana atunci. Am inceput sa vand pagere, din usa-n usa, am trecut la next level, la telefonie mobila, la Connex, apoi Vodafone, unde m-am straduit sa fiu cat mai bun acolo unde eram. Asta nu e un CV, nu caut job, doar vreau sa spun ceva: ca mereu am muncit mult, cu salarii bune, nu ma plang, dar am si platit taxe pe masura. Adica foarte mari! DE CE??? Ca la operatie nu am primt un leu de la stat. Iar acum, RMN si CT mi le fac pe banii mei. Sau, poate vreau sa ma programez in iulie. Baai, pai in iulie s-ar putea sa fie cam tarziu pentru ce-mi trebuie mie acum, nu credeti? Voi aia de la Casa de Asigurari, sau de la Ministre, sau mai exact, de la PSD, stiti ce-i aia cancer si ca asta nu prea iarta?

Unde s-au dus banii pe care i-am platit pe asigurari medicale zeci de ani? Poate la aia de sunt asistati social, ca sa iasa la vot PSDul?? Si care, in noptile in care eu invatam, sau lucram, ei faceau betii si adormeau prin santuri? Asa ca sa nu ma mai intrebati de ce ies in Piata sa strig impotriva Ciumei Rosii! Care e, de fapt, o alta boala fatala, ca si cancerul. Dar Romaniei.

Nu o mai lungesc. Este clar ca a fi bolnav de cancer, in Romania, e un lux. Pentru ca PSDul are „grija” de tine si, chiar daca legal, ofocial, declarativ, tratamentul de cancer este gratuit, trebuie sa vii cu bani de acasa. E adevarat, cand e vorba de sanatate, nu te mai uiti la bani, dai oricat. Eu sunt norocos ca-i am. Dar alti bolnavi de cancer? Si cand banii mei s-or termina, merg in piata si pictez Rapirea din Serai pentru o suta de lei, ca sunt sigur ca se va vinde in anii de glorie ce urmeaza sub conducerea Globinei.

Dar cum ar fi fost sa-i fi spus si eu statului, la care am cotizat peste treizeci de ani, auzi, stii ce? Vino asa, mai incolo dupa taxe, ca acum nu am fondurile necesare.

Ok, pana acum doar m-am plans, dar nu am venit cu nicio propunere. Iaca, am si solutii:

– de ce sa fiu obligat sa platesc asigurari de sanatate la stat? Le platesc unde vreau eu, la privat si raspund pentru decizia mea. Dar nici nu apelez la sanatatea de stat.

– de ce nu se poate sa platesc eu acum RMN, CT si ce-o mai fi, iar apoi statul sa-mi deduca sumele platite din taxe, impozite, sau viitoarele asigurari?

– de ce nu se poate sa platesc acum, apoi, cand vin banii la bugete, sa-mi dea banii inapoi?

Nu mai continui, ca sunt convins ca nu lipsa de solutii e problema, ci lipsa de dorinta de a se rezolva ceva. Propunerile mele de mai sus inseamna doar niste aplicatii banale de customer account, care sa tina socotelile astea. Nu se vrea sa se faca asa ceva, ca nu mai castiga baietii destepti.

Din pacate, noi, bolnavii de cancer din Romania, suntem condamnati, pe langa boala, si de geografie: pentru ca suntem in Romania. Iar sistemului corupt ii e foame de bani, trebuie sa-si alimenteze baronii si conducatorii cu averi colosale. De unde vin aceste averi? De la cei care si-au tocit coatele pe bancile scolii, sa-si ia examenele cu note mari, sa aiba salarii mari, sa plateasca taxe babane ca sa aiba ei de unde sa fure…

Altfel, toate bune, sa ne auzim sanatosi!

Posted on

Selfie la minut…

Selfie Mircea Gheorghe

FOTOGRAFUL LA MINUT

“Au trecut multi ani de cand

Un maestru vrajitor

Pe cartonul lucitor

Faurea portrete.

Cu uimire il priveau

Si baieti si fete.

Fotograful la minut,

Cu miscari ascunse,

Inchidea-n cutia lui

Taine nepatrunse.

– Fac poze colorate, intr-o clipa,

Fac poze minunate intr-o clipa!

Fotograful la minut

Sta pe-o banca-n Cismigiu

Si ofteaza, abatut,

Asteptand clientii.

Multi din ei l-au si uitat,

Au alte pretentii.

Aparatul, demodat,

Doarme pe trei bete.

Fotograful la minut

Canta cu tristete

-Fac poze minunate intr-o clipa!……

Si crezand ca e-n zadar

Sa stea pan-la asfintit,

Fotograful, solitar,

Catre casa pleaca.

Dar doi tineri il opresc

Si-l intreaba daca

Nu le face, la minut,

O fotografie.

Fotograful canta, iar

Plin de bucurie:

– Fac poze colorate, intr-o clipa,

Fac poze minunate intr-o clipa!”

 

Posted on

Geometry for dummies…

Dragnea si Tariceanu ne tot povestesc despre statul paralel.

Coldea, la comisia de audieri, a lansat alta: statul vertical.

Astept cu interes sa apara si cineva sa ne prezinte care e treaba cu statul orizontal. Si cu figuri! Poa’ sa fie blonda, bruneta, roscata, oricum…

Doar să nu fie o duoamnă!

Posted on

Congresul PSD și România ruginită…

Dacă nu postez cel puțin un articol despre Congresul PSD, înseamnă că nu sunt un blogger serios. Așa că îmi iau inima-n dinți și încerc să-mi fac datoria. Dar mi-e așa o silă…
Din ce am trăit eu până acum, e primul congres făcut la mișto! Ceaușescu le pregătea un an întreg, toate organizațiile de partid din fabrici și uzine, până la cel mai neînsemnat CAP, freamătau de nerăbdare să afle documentele programatice pentru următorul cincinal. Chiar și feseniștii vopsiți de după revoluție au păstrat tradiția și organizau congresele după manual. Nooo, nu e bine! Dragnea a revoluționat politica și a făcut primul congres din lume la care nu se pune în discuție problema liderului maxim. Doar a purtătorilor de geantă, cei cărei ii îndeplinesc ordinele. El e mai presus de pulimea (scuzați, dar n-am găsit altă rima) de partid și de stat. El e deasupra tuturor, în ceruri, plecat cu drona. (Al dracu’ telefonul ăsta pe care scriu! Auto correct-ul a scris “plecat cu dona”. Ce-a ghicit-o! Încă nu e momentul, însă se pare că e clar și că va pleca cu dona, undeva în Brazilia, unde își vor face luna de miere)

Am revăzut scena cu “mă vreți?” și acum sunt convins că, deși a vrut să fie spontan (ceea ce de multe ori ii reușește), a repetat scena aia de multe ori în fața oglinzii. Nu e un gest normal al lui sa dea din ambele mâini în același timp. Ceaușescu dădea mereu, dar din una singură. La fel și Iliescu. De unde și vorba cu “nu mai da din mână!”. Dragnea e primul lider pesedist care o face cu ambele mâini 🙂
Niciun dictator în lume nu a făcut ce a realizat el, toți își mascau legitimitatea sub un simulacru de alegeri, cât de cât. Dragnea e un inovator! E primul care face asta, de parcă era la oficiul stații civile: sunteți de acord să îl luați în căsătorie pe domnul Dragnea? Da! Băi, la bine și la rău, nu așa, doar acum. DAAA! Sala, excitată, a răspuns conform planului. Și asa s-a oficializat legatura organică între mase și Marele Cârmaci.

Că tot vorbim de legături, o alta a fost demascată la Congres, cea cu noua Bombonică. Pe care nu a plasat-o decât în rândul întâi (adică încă nu la prezidiu), de unde să-l admire în toată splendoarea lui, ceva la modul “Ia uite, baby, ce le fac ăstora!”

Pe de altă parte, ecologiștii ar trebui să-l dea examplu. Păi, de ce să mai consume oameni aia cinci mii de hârtii cu buletine de vot, doar ca să dea un raspuns știut dinainte? Uite-așa a salvat el copacii, nu ca ăia rai de-i defrișează neîncetat…
Ce mai contează că ‘telectualii, atâția câți au mai rămas cu el, au fost îndepărtați? Atenție, nu vorbim aici de Codrin Ștefănescu, ci de Andronescu și Bănicioiu. Cât de umiliți au fost, după ce ani de zile au mâncat rahat să salveze iluzia de partid european și îl scăpau basma curata pe Dragnea, iar apoi au fost scoși ca niște leproși din Conducere. Nu mi-e milă de ei, dar vreau doar să evidențiez ce oameni au rămas acum acolo. Toți niște rame, niște viermi, fără coloană vertebrală.
Am o întrebare și pentru audiența Antenelor și a RTV, deși știu că nu citesc ei ce scriu eu aici,… e așa, retoric. Mai oamenilor, voi nu vedeți că ăsta, treptat, i-a dat la o parte pe toți pe care voi i-ați venerat ani de zile și-i pupați ca pe icoane?  Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, asta ca să vorbim doar de președinții voștri, nu mai există. Sunt niște râioși, nocivi pentru idealurile PSD. Pe scenă a apărut doar el, UNICUL CONDUCĂTOR! Și iubit de toată sala, că pe toți El i-a făcut oameni și le-a dat niște funcții la care nici nu visau ei când erau pe islaz, cu vacile la păscut.
A fost ca o Odă adusă Conducătorului Iubit! Cred ca partea cu “o dă” s-a petrecut după congres, când doi porumbei au plecat împreună, plănuind cum vor aduna ei portocale în Brazilia. Iar ea făcând exerciții dacă le poate arunca printre gratii. Asta se intâmpla târziu, în noapte, când toată lumea s-a întors liniștită pe la casele lor, ascultând cele mai mișto manele pe drum, bârfind despre ce coafuri au mai văzut și ce vopsea de păr e la modă acum în partid, știindu-se protejați cu funcții și privilegii până la următorul Congres.
Aici am ajuns, la România Ruginită, așa cum arata unul din slide-uri puse, neinspirat, pe scena Congresului.

Noapte bună, România! 

Posted on

Atacul motostivuitoarelor asupra imunogloabelor

imunogloabele politicii romanesti

V-am mai spus io ca, de cand cu guvernantii nostri tot mai agramati, vom fi cu urechile ciulite, sa pigulim orice greseala, cat de mica. De exprimare, de comportament, de eticheta. Si, din pacate, avem recolta bogata. Daca la inceput problemele apareau la limbile straine, clasa politica a decazut atat de mult, incat insasi limba romana reprezinta deja o cursa cu obstacole. Mari.

imunogloabele politicii romanesti

Prima femeie a tarii, ca un adevarat membru, a urmat loial calea partidului, fixata inca de la inceput de marele conducator, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista: Ion Iliescu. El a zis-o p’aia celebra: The duks come from the truks!

Hai sa recunoastem ca, in comparatie, asta cu imunoglobina e parfum de lalele…

Problema reala nu este ca doamna prim-ministru nu a reusit sa duca la capat un cuvant mai lung de 10 litere. Asta e, poate ca o fi un regionalism si acolo, la ea, la Videle, asa s-o spune: imunoglobina. Ca asta s-o folosi la gloabe. Pai, nu? De ce se spune globalizare si nu globizare, ca doar vine de la glob…

Chestiunea e alta. Si e nitel mai serioasa. Baai, oamenii astia ne conduc! Ei sunt pusi acolo sa ia decizii in numele nostru si, in multe privinte, ele ne influenteaza viata si traiul. Ati vazut cum au rezolvat-o cu noua salarizare. Au dat apoi la fiecare sedinta de guvern ordonante de urgenta, sa repare cat de cat ce-a stricat Olguta. Ca la noi nu e ca la italieni, de au avut 65 de guverne in ultimii 70 de ani. Acolo economia merge in legea ei, Mafia la fel, nu sta nimeni sa se uite la ce prostii mai face guvernul, sau cine e prim-ministru.

La noi nu e asa. Totul e centralizat, vine de la Guvern. Iar daca astia nu dau o lege sau o ordonanta, nu se platesc salariile sau nu se misca nimic, totul e blocat. Inca suntem dependenti de astia de ne conduc, sau, mai bine zis, care se fac ca ne conduc, pentru ca orice om serios stie ca la capatul sforilor e Daddy Cool. Ei insa incearca sa „ne faca” din PR, din stiri alternative. Ce daca zice femeia aia din Consiliul Europei ca Vasilica a fost muta ca o lebada in toti aia noua ani cand a fost la Bruxelles? Hai s-o distrugem p’aia, ca ea, de fapt, re renegata chiar de tara ei, e un fel de Macovei pentru Portugalia. Adica, asa, ceva care sa-i sune cunoscut rumanului verde, de sade pe canapea si casca ochii si mai ales urechile la Antene. Gata, au desfiintat-o pe aia, i-au anulat toate actiunile. Vedeti, asa se conduce, prin manipulare si dezinformare.

Asadar, ce incredere sa avem in niste oameni de paie, care executa la comanda politica tot ce vrea un anume individ? Care e si condamnat…

Io cred ca, de fapt, femeia stie sa pronunte corect, dar a vrut sa nu se-ncurce cumva, sa-i iasa porumbelul si sa vorbeasca de funie in casa spanzuratului, adica s-o zica p-aia dreapta: IMUNOGLO…BELINA!

Posted on

Statul Paralel și Catedrala Paralelă

Incerc astazi o mica demonstratie a ceea ce inseamna cu adevarat statul paralel, insa din cu totul alta perspectiva. Si iau spre exemplificare doua catedrale: SAGRADA FAMILIA si CATEDRALA MANTUIRII NEAMULUI. Intre care vreau sa fac cateva comparatii.

Incepem cu ASEMANARILE, pentru ca scapam repede, sunt putine.

Ambele reprezinta cadedrale de marimi impresionante si sunt in prezent santiere in constructie, fiind lucrari importante pentru arhitectura locala.

… si cam atat despre asemanari.

Insa DEOSEBIRILE sunt mult mai multe:

Catedrala din Barcelona este constuita in totalitate din fonduri PRIVATE. Cea de la noi este pe banii nostri, ai tuturor…

Mai mult, una PRODUCE BANI, aducand comunitatii locale undeva la nivelul de zeci de milioane de euro anual. Pe langa biletele de intrare (29 Euro) mai trebuie socotite cazari, masa, transport etc. Si asta se intampla de zeci de ani! Cealalta CONSUMA BANI, sugand de la toate bugetele: bugetul de stat, cel de rezerva, al Primariei Capitalei, al oricarei primarii PSD.

Una aduce vizitatori din toata lumea, fiind unul dintre principalele obiective turistice din Barcelona, o atractie de nivel mondial. Cealalta nu aduce decat muncitorii necesari si de multe ori nici pe aceia in totalitate.

Una este o capodopera universala, a unui arhitect de geniu, artist celebru, chiar daca poate si contestat. Cealalta reprezinta un proiect oarecare, cu nimic deosebit, decat ca probabil va castiga ceva pe la categoria „cea mai mare”. La fel ca si monstruozitatea aia de Casa Poporului, vecina ei intru eternitate.

Una are niste clopote normale, proportionate in raport cu rolul lor. Cealalta are cel mai mare clopot din ortodoxie, din Europa de Est, ori din univers, sau asa ceva. Oricum, are intiparita ștampila sau semnatura ctitorului, mult-prea-fericitului etc. Gaudi nu stiu daca s-a semnat pe clopote. Ce stiu, ca am vazut dintr-unul din turnuri cand am urcat cu liftul, e ca sus “s-au semnat” lucratorii, ca sunt infipte in acoperis sticle sparte, probabil ale muncitorilor care, dupa ce se cinsteau si ei cu o sangria, ca baietii, nu le mai carau goale pana jos… 😊

Mai este ceva, cred, semnificativ. Una este dedicata Sfintei Familii (Sagrada Familia), iar cealalta Mantuirii Neamului. De ce oare trebuie sa fim mantuiti? Oare ce-am putut pacatui, noi romanii, atat de groaznic in cei abia o suta de ani de la infiintare? Habar n-am, da’ sunt convins ca aceia care stiu ortodoxie au raspunsurile.

La una se lucreaza doar de cativa ani, insa alocandu-se deja resurse cu mult peste cele estimate initial. Cealalta are o evolutie mai lenesa, fiind finantata doar din donatii si din biletele vandute (peste 20 de milioane de euro anual). A fost inceputa din 1882, in primii 40 de ani constructia fiind supervizata chiar de arhitectul ei, si se estimeaza ca se va termina in 2026, cand se implinesc 100 de ani de la disparitia lui Gaudi.

Asadar, cred ca putem trece la asemanari si faptul ca ambele proiecte se vor finaliza cam in aceeasi perioada.

Cam astea sunt deosebirile si asemanarile. Din pacate, dureroase pentru noi. Poate ca d-aia trebuie sa fim mantuiti…

LATER EDIT: Propun doamnei Primar General sa adopte o hotarare prin care sa se introduca obligativitatea vizitarii santierului Catedralei noastre de catre toti elevii, studentii si toti bugetarii din Bucuresti. Si uite-asa, multe din deosebirile de mai sus vor disparea si o mai dregem si pe partea cu bugetul alocat…