Perseidele de pe prispa casei bunicilor

Azi noapte am rămas în gradină să văd Perseidele. Era senin, cam luminoasă luna, deși nu era întreagă. Fiind destul de cald, mi-am instalat hamacul și am decis să dorm afară. De câțiva ani, mi-am făcut obiceiul de a dormi, cel puțin o noapte în fiecare vară, sub cerul liber.

Când eram copil și mergeam în vacanța de vară la Râca, mai toate casele vechi aveau prispă în față. Fundațiile erau săltate puțin, urcai două-trei trepte și ajungeai pe prispa casei. Unele aveau atât de-a lungul fațadei, altele și pe latura de la stradă. Acolo unde era odaia a bună, care era de obicei păstrată pentru musafiri. Ei, și atunci, mai toată lumea, vara, dormea afară pe prispă. Mai ales când erau zile ca astea cu zăpușeală, de venea vipia aia mare, care usca frunzele în pomi mai repede.
Modelul cel mai reprezentativ de casă îl vedeți în ambele filme Moromeții. Iar despre Râca se spune de două ori în al doilea film, pentru că era sat vecin cu Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda. Tot în al doilea film arată și halta din Balaci, la câțiva kilometri de Râca, locul unde s-a născut mama. Tata e din Râca și de acolo au plecat la București. Unde am apărut eu 🙂
Încă de atunci, din vacanțele mele de vară de la bunici, voiam să dorm și eu afară, pe prispă. Însă nici bunicii din partea maică-mii, nici cei din partea lui taică-meu nu mai dormeau de mult afară. Și-mi spuneau că doar cei mai săraci din sat mai dormeau noaptea pe prispă. Așa cum îmi spuneau și despre cei care mergeau desculți prin sat. Cum dracu’ gândeam eu atunci?, că exact fazele astea mă atrăgeau, care erau doar pentru săracii satului: să merg desculț, să dorm pe prispă, sau să merg la islaz cu vacile. Ei spuneau că nu erau de mine, de! venit de la București, să mă pretez la așa ceva…
Ei, și uite că toate dorințele astea din copilărie, undeva în viață, tot te ajung din urmă și nu te lasă. Iar acum, parcă din răzbunare, merg ori de câte ori prin curte desculț, sau dorm afară când și când. Vaci nu am, dar dacă voi aveți, mă bag o tură să merg si cu ele la câmp 🙂

Cum dracu’ se face, că am plecat de la Perseide și am ajuns la vaci? Hm… nu știu deloc să acriu, aștern gândurile așa cum curg, nu am și eu un fir narativ cât de cât coerent. Asta e, mă veți ierta!

Noaptea în hamac

Deci, mă legănam în hamac, ascultam greierii ăia de august (doar în august parcă se aud așa), aveam un pahar cu vin pe iarbă lângă mine și mă uitam in sus să prind spectacolul Lumii. Primul sfert de oră,… nimic. Însă au început țânțarii, frate. Rău, rău de tot. Mi-am dat cu Autan, ceea ce i-a potolit. Cinci minute. Apoi iar mă căsăpeau, de parcă mă unsesem cu frișcă. Am luat un băț din ăla mare, care se înfige în pământ și are o ceară întinsă de-a lungul lui, care arde mocnit și lasă fum mult. Ăsta a fost bun, a avut efect împotriva bestiilor și m-au lăsat în pace. În plus, avea și aromă de lămâie. Tot nu eram ok. M-am dus în casă și mi-am adus un cearceaf, să mă acopăr. Acum îmi era prea cald! Ca dracu’, nu puteam să-mi găsesc starea deloc. În sfârșit, după un timp m-am liniștit, mi-am pus căștile și am ascultat “Jesus Christ Superstar“, varianta de film, de pe YouTube. A fost unul dintre primele filme pe care le-am văzut la Biblioteca Americană din București, prin 80, cred.
Cândva, am adormit, cu ochii spre cer.
Ei, bine, n-am văzut nimic, nicio stea căzătoare. Doar avioane și sateliți. Sau ce-or fi punctele alea care merg constant, destul de încet, dar nu au licuricii ăia ai avioanelor.
M-am mai trezit pe la 4, am mai căscat ochii pe cer, tot nimic… Ajunsesem deja pe YouTube la muzică de jazz, altă viață. Nu mai era cald, chiar strângea un pic. Bățul ăla de fum se terminase de mult, însă nu mai era țânțari. M-am înfofolit ca lumea și am adormit iar. Pe la șase jumate, era deja lumină, ciripeau cocoșii și toate alea, m-am trezit și m-am mutat în casă.
Vaaai, ce bine e să dormi în patul tău!!
În seara asta luna e și mai mare, aproape plină. După ce văd meciul CFR-ului de la Glasgow, poate mai fac o încercare și dorm afară.

Primul meu sarut – partea a doua

Prima parte o gasesti aici.

…A doua zi era Sfanta Maria, zi de targ. Era unul dintre cele mai importante repere ale verii in sat, asa ca tinerii, cel putin, mergeau cu totii intr-o comuna apropiata, la Izvoru. Acolo era un targ, de fapt balci in toata regula, unde gaseai orice, de la sepci de plastic, la turta dulce in forme de inimioare, sau bomboane din zahar colorat, in forme de spirale. Praf, multa lume, bere, pepeni, lautari, mici, tras cu pusca la tir, unde erau cam aceleasi figurine din tabla indoite si ruginite, pe care le gaseai mai peste tot in tara. Era 50 de bani glontul din plumb si luam mereu cate 6, pentru o moneda de trei lei. Erau si lanturi, ce se roteau destul de furtunos, in care se dadeau cei mai mari si fara frica. Stiam de la taica-meu ca in urma cu ani, fusesera accidente cu alea, pentru ca s-au rupt si i-au proiectat pe ghinioniosti hat-departe, la pamant, sau peste alti oameni, provocand rani destul de mari.

16 ani

La targul asta, impreuna cu mine a mers si Neluță. Era de varsta mea si statea chiar vizavi de bunicii mei din Catun, cei care erau „ai lu’ Mălăețu’”. Cu Neluță am stat, cred, in fiecare zi cand mergeam in vacante la bunici, el fiindu-mi cel mai aproape prieten. Pentru noi nu conta in ce casa eram la un moment dat, ca eram la el sau la mine, ne simteam fix la fel. Pe bunica lui o chema Ioana si femeile o strigau ga’ Ioană. Insa tot satul ii zicea Pârța, iar lui Neluță „al lu’ Pârța”. Nu am stiut niciodata de ce.

Pe el il trimiteau seara prin sat ori stra-bunica-mea, Ioana, ori bunica-mea, Didina, sa ma aduca acasa. Si cand il vedeam, venind de departe in lumina apusului, strigand catre mine acelasi mesaj: „A zis ga’ Ioana sa vii acasa, ca, daca nu, te bate de sus pana jos!” Asta era placa spusa de stra-bunica-mea. Cateodata ma chema bunica-mea, mama lu’ taica-meu, pe care o chema Gherghina, un nume atat de frumos! Insa eu, fiind mic si cu dificultati de vorbire, i-am zis mai-comodul Didina. Si uite-asa i-a ramas numele in neamul nostru…

Asadar, alaturi de Neluță, la targ am fost mai peste tot. Cascam gura la fiecare chioșc de acolo, ne zgaiam la orice taraba. Pentru noi copiii, totul era fascinant, dinamic, interesant si plin de culoare. Era plin de tot felul de sclipiciuri si cacaturi (vazute cu ochii de acum), insa atunci, era ceva… wow! Si-mi amintesc ca avea Neluță o camasa noua, alba, imaculata, de! ca pentru targ. Insa nu mai stiu de ce, am aruncat o para catre el, s-o prinda, dar cand el nu era atent, era cu spatele la mine. Si para aia, mare, zemoasa si galbena, i-a aterizat fix pe spate, asa ca i-am stricat bunatate de camasa, ca am auzit ca perele pateaza tare de tot… Am tinut legatura cu Neluta doar acolo, la tara, in vacantele de vara. Stiu ca, odata am fost si iarna, de un Craciun. Si eram la el in casa si ma uitam mirat cu poarta bocancii de iarna direct pe piciorul gol, fara ciorapi. Si mi se parea ca trebuie sa-i fie extrem de frig. Eh, fitele mele de bucurestean…

Asta-primavara, cand am fost la inmormantarea lui Didina, bunica-mea, cand eram la pomana, in fostul camin cultural, acum sala de festivitati si de orice eveniment a primariei, am aflat de la niste oameni din sat ca Neluță a murit acum cativa ani. Lucra cu ziua, undeva in Bucuresti, ducand o viata grea, vai mama lui. Zvonuri ca ar fi fost omorat, de fapt. O poveste cu alcool, in care se pare ca era implicat copilul lui, sau ginerele… Mai conteaza? Oricum, Neluță e in capul meu la locul lui, cu mine prin prunii din sat, cu camasa lui patata de o para malaiata… Ca tot mi se spunea mei „al lu’ Mălăețu”.

Acolo, la targ, era sa iau io prima mea bataie de baieti. Nu mai stiu in detaliu ce am facut, stiu oricum ca am baut o bere. Treceam dintr-a opta intr-a noua, deci aveam 15 ani. Iar berea asta a venit dupa ce mancasem niste pepene… Mama, m-a luat o ameteala si un rau, de n-aveam aer. Si m-am dus mai intr-o parte, retras, pentru ca imi venea sa vars. Dupa aia, ii vad pe unii – erau vreo trei – ca vin spre mine, iar unul avea un cutit in mana. Ziceau ca am facut ceva si ca trebuie sa mi-o fur, iar io nu intelegeam nimic. Chiar daca varsasem, nu ma lipezisem, inca aveam clei in cap, asa ca nu mi se legau deloc lucrurile. Si atunci, pur si simplu, am luat-o la fuga. La asta eram bun, ca eram slab ca paiu’ si destul de vioi. Si asa am scapat de prima bataie din viata mea si s-a terminat pentru mine marea zi de targ de Sfanta Maria…

Seara am ajuns in Raca intr-o caruta, la intamplare, ca m-au luat de la Izvoru unii din sat care ma cunosteau ca eram „al lu’ Popa Gogu”. M-am dus la bunicii mei din partea maica-mii. Ei stateau atunci langa biserica si langa caminul cultural, asa ca imi era convenabil. Eram plin de praf, transpirat, asa ca m-am spalat si m-am primenit, numa’ bun pentru marele bal. Spalat inseamna afara, in curte, la lighean, ca nu era apa curenta in sat. Abia se bagase curent de un an, doi…
In seara aia, la caminul cultural – nou pe atunci – se serba Sfanta Maria, chit ca oficial nu-i spunea asa, din cauza comunistilor, care nu prea le-aveau cu sfintii. Insa pica duminica seara, asa ca era oricum seara de bal. Acolo se tineau la fiecare sfarsit de saptamana asa-numitele discoteci si erau tipi care puneau muzica destul de ok. Pe langa muzica populara, incercau sa intercaleze si muzica noua, chiar Beatles sau Purple. Era un melanj pe care, daca l-am auzi acum, ar suna cel putin ciudat. Dar, daca ne gandim la ce playlisturi sunt pe la nunti, cu mix-uri din toate zonele din care vin invitatii, nu ar fi departe.

Ei, dar in seara aia aveam emotii mari! Era prima oara cand fusesem invitat de o fata, asa, pe fata, direct, fara aluzii sau subintelesuri. Si era si mai mare cu doi ani decat mine, deci sigur avea experienta necesara, asa ca ea stia ce face. Sau cel putina asta credeam, ca ma gandeam sa las totul in seama ei… Toata ziua, de fapt, inca de cu o noapte inainte, de cand am condus-o acasa prima oara, ma tot gandisem ce o sa facem, pana unde vom ajunge la acest bal. Aveam atatea filme in cap, incat deja incurcam scenele intre ele. Bineinteles ca in cea mai fericita dintre variante, in noaptea aia as fi facut dragoste pentru prima data! Ne-am vazut, eu ma tineam cat de cat calm, sa nu se vada cat de „flamand” eram. Am dansat mult, practic tot ce s-a cantat. Indiferent ca era rock, blues, sarba sau hora, eu eram acolo, in mijloc. Nu ca eram un mare dansator, sau ca stiam pasii, dar ce sanse as fi avut sa nu ma fac de ras, pe margine, ramanand singur cu ea? Niciuna.

Cred ca deja v-ati prins deja ca nu i-am pomenit numele. Pentru ca, sincer, nu mai stiu cum o chema… Ce trist! Desi, dupa aceea, ani de zile m-am gandit la ea si la tot ce s-a intamplat, nu-mi mai amintesc numele ei… Oricum, chiar daca stiam, nu l-as fi dezvaluit aici, dar acum pe bune, chiar ca nu-l mai stiu.

Nu am dansat doar cu ea, ci cu mai multe fete, unele mult mai mari, care, vazand ca ma misc mereu, iar baietii care erau perechile lor zaceau pe margine, ma luau la joc. De la una din fetele alea am aflat ca a doua zi, luni, e Sfanta Marie, sunt serbate toate Mariile si ca asta e ocazia cu care a venit atata lume la bal. Chiar a fost atata lume incat s-a iesit in curte, ca nu mai era loc inauntru. Oricum, era o noapte superba, de mijloc de august, cu multa lumina de la luna. Ce sentiment sublim era sa dansez afara noaptea, alaturi de zeci de tineri, sub cerul liber. Si aveam 15 ani…

Adio, copilărie!

Bunica

Femeie apriga bunica-mea. Slaba, uscata, ridata, acum la batranete ajunsese sa mearga atat de aplecat, ca aproape se fransese de tot. Osteoporoza. Si grijile. Dar niciodata nu se lasa. Nu! Pe la optzeci si ceva de ani a cazut dintr-un corcodus. Urcase acolo dupa o gaina care ramasese blocata in pom…

Cand mergeam in vacantele de vara la tara si ma pierdeam prin sat pe la alti copii, de ma uita seara p-acolo, il trimitea sa ma caute pe Neluță, cel mai bun prieten al meu, de statea chiar vizavi, peste ulita. El venea mereu cu aceeasi placa: „Vino acasa, ca a zis ga Gherghina ca daca nu vii acum, te bate de sus pana jos!”

Bunica

Cred ca v-am mai povestit, satul bunicilor mei este Râca, undeva la granita Argesului cu Teleormanul, langa Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Acolo apelativul pentru femei era GA. Un fel de bre, sau fata, habar n-am de unde pana unde. Si nici nu l-am mai auzit in late parti. Cred ca de-acolo isi are radacina (patrata, evident!) si Lady GA-GA 😊

Cand eram copil, aveam dificultati de vorbire si pana si numele meu il stalcisem in Goghimiță, deviat de la Gheorghe Mircea, asa, ca la catalog. Asa ca nici bunica-mea n-a scapat de botezul meu. Pe ea, de fapt, o chema Gherghina – o, ce nume frumos! – dar eu il stalcisem in Didina. Asa ca toata viata asa i-am zis…

Deci, bunica-mea, fire dominatoare, ii ”alinia” pe toti. Nu doar pe cei din familie, cand zic pe toti ma refer la toti din jurul ei. Spirit puternic, adevarat leader, conducea tot si simtea nevoia de control absolut. Cred ca daca pe ea ar fi prins-o Revolutia cu vreo douaj’ de ani mai tanara, nu ca doar ar fi avut acum o mare firma, ci ar fi condus chiar un holding. International!

Femeie simpla, de la tara, mutata in Bucuresti prin anii ‚’50, unde l-a urmat pe bunica-meu, care era angajat aici. Era colosala. Intuia tot, fara sa aiba informatii prea multe. Am citit unele studii care arata ca marii leaderi iau decizii avand doar 75% din informatii, pentru restul fiind ghidati de fler, experienta, viziune. De exemplu, imi amintesc cand, pe vremea Radiotelului, cand vindeam primele pagere Motorala in Romania, Didina m-a intrebat ce fac si i-am spus cam ce sunt alea si cum functioneaza. Din doi timpi si trei miscari s-a prins care-i treaba si mi-a zis ca vrea si eu unul din ala. Ca are nevoie, ca vara, cat statea la tara acolo, n-avea telefon! Discutia s-a terminat cand i-am zis pretul…  Am avut directori de mari companii care, dupa jumatate de ora de explicatii, ma intrebau asa niste bazaconii, de-mi era clar ca n-au inteles nimic din ce e un pager.

Da’ haideti sa va spun o faza monumentala cu Didina. Eram in perioada armatei, internat la Spitalul Militar Central – SMC. Aveam 19 ani, eram terist, intr-o unitate militara de la Targoviste – nu aia unde l-au impuscat pe Ceausescu. Nebunatic, fara teme de casa, fara lectii sau examene, eram in sfarsit in Bucuresti, dupa multe luni de armata!!!

* Terist – termen ce vine de la TR – termen redus, adica baietii care intrau la facultate imediat dupa liceu, faceau armata la termen redus, doar noua luni. In loc de perioada standard de armata, un an si patru luni, sau chiar doi ani (la marina si parasutism). Astfel, noi intram in armata in octombrie si ieseam la sfarsitul lui mai, deci pierdeam practic echivalentul unui an scolar. De aceea, facultatea o incepeam cu un an dupa colegele noastre, care, intre timp, se cuplau cu noii lor colegi studenti in anul intai. Iar noi… peste un an, cu noile colege, cu un an mai mici. Smart sistem, nu?

La spital in rezerva, nimerisem – culmea! – cu un fost coleg de liceu, de la o clasa paralela, care-si aranjase, prin pile, cred – ca taica-sau era mare mahar – sa fie adus doua-trei saptamani in Bucuresti, chiar daca internat in spital. Se pare ca statutul asta de internat la SMC era destul de ravnit printre teristi, pentru ca multi m-au intrebat cum si cu cine am aranjat sa ajung acolo trei saptamani? Iar eu eram pe bune, aveam probleme cu urechile. Asa ca generalul dr. Predescu, ORL-istul lui Ceausescu (asa mergea vorba) m-a internat acolo instant. Eram interesant pentru el, adica, mai exact, il atragea urechea mea zbanghie 😊

Colegul meu de salon si cu mine aveam fiecare cate-un casetofon, ca atat puteai avea pe vremea aia. Fiecare cu casetele lui. El ma omora cu Nightingales & Bombers, al lui Manfred Mann’s Earth Band. Stiam pe dinafara toate pasajele, „spirits in the night”, „Countdown” – sigur o stiti! Si, mai ales, cum zicea el, cand se ridica in picioare, sarind in mijlocul patului, si striga „asculta, acum intra clapariiii!!!”…

Eu aveam ceva Purple, Stones, Zeppelin, Beatles, Uriah Heep si facusem rost de-o caseta cu The Wall, tocmai scos de Pink Floyd de cateva luni. Ce mai, sa tot stai in spital.

Ei, si din cand in cand mai veneau la mine in vizita foste colege de clasa din liceu, care acum erau studente, deci smechere! Eu nu eram nimic, eram un terist nenorocit, nici macar sanatos, internat in spital. Mai multe colege care intrasera la medicina au trecut pe la mine, ele faceau practica si pe la Militar, dar si alte colege. Nu o sa dau nume! Si una din ele, cand a venit, tusti, direct in varful patului meu! Hai, pune muzica, ce ai? Nu mai stiu ce am pus dar am stins toate luminile, am acoperit geamurile si am lasat aprins doar neonul ala mov, care era la moda atunci, tocmai aparut, si care am inteles ca, de fapt, folosea la sterilizarea rezervei…

Deci, am creat o adevarata atmosfera de discoteca! Ei, si cand e viata mai dulce, paaac! Iti trage cineva una de nu te vezi! Cine deschide usa salonului? Chiar EL, generalul Predescu, seful sectiei ORL, care a ramas interzis! Normal. Era sectia lui, el era maharul, responsabil de disciplina si de tot ce se intampla. In spitalele militare, pe langa procedurile din cele civile, se mai suprapun si ierarhiile ce tin de grade, subordonare si de ordinea cazona. Asa ca, el, ditamai generalul, intra in salon si-l gaseste pe un putoi de soldat terist cu o fata tanara, frumoasa, cocotata in pat! Doar a aruncat o privire cu care a spus tot, s-a intors si a iesit din rezerva. Nu stiu cum de nu m-a externat, nu mi-a facut o injectie letala, sau sa ma sanctioneze macar, sa-mi faca un raport catre unitate,… nu mi-a zis nimic dupa aceea. Asta e cel mai nasol, doare cel mai tare. Daca-mi facea observatie, mi-o luam, asta e, o asumam. Dar asa, nu prea poti sa dai „la perete” ca intr-o gaura neagra…

Hai, ca, usor-usor, revin si la ideea principala, ce doream de fapt sa va transmit. In perioada aia, eram prieten cu o fata de varsta mea. Ea era deja studenta, dar nu in Bucuresti. Pentru discretie, nu voi pomeni nume si nici nu voi spune unde… Ne stiam de cativa ani, ieseam impreuna, dar nu eram 100% impreuna – intelegeti voi. Nu stiu de ce, asa a fost sa fie.

Dar pana sa vina fata la mine, intr-o duminica vin ai mei, cu toata familia: maica-mea, taica-meu, Catalin frate-meu, bunica-mea, bunica-meu, matusi-mea… O mare familie, ca la italieni, toti in vizita. Cand se apropie ora de terminare a programului de vizita si pleaca, merg cu ei la lift. Erau lifturi d-alea mari, de 12 persoane. Iar duminica, erau ca fluxul si refluxul oceanului, asa erau de pline. Cobor la parter, ies in curte si-i conduc pana la poarta. Acolo, vreau sa ii las si sa dau sa plec inapoi in spital. Maica-mea zice: da’ unde te grabesti asa? Nici nu apuc sa raspund, ca imediat bunica-mea intervine: Pai, il asteapta fata lui, n-ai vazut ca a venit la el?

Am facut o fata mirata, sincer!!! Whaaat? Nu venise nimeni! Pe cuvantul meu de onoare (de militar terist, pe vremea aia!) ca nu pricepeam neam ce zice bunica-mea! Am mai stat cu ei pana au plecat, apoi am urcat la mine in salon. Pe marginea patului, ma astepta prietena mea! Eu NU o vazusem cand a venit, insa ea ma vazuse cand a iesit din lift la mine pe etaj, iar eu ma pregateam sa intru in lift, impreuna cu ai mei. Dar Didina ii prinsese privirea, sunt sigur, si i-a descifrat-o imediat intr-o nota corecta. Ceea ce eu, cu capu-n nori, chiar nu stiam in secunda aia! Va jur, chiar nu o vazusem pe prietena mea ca venise, avea si niste ochelari mari de soare sub care se ascundea, asa ca, berbec cum eram, a trecut pe langa mine fara sa simt nimic. Ea si-a dat seama de situatie si nu a reactionat vizibil. Sau, nu pentru mine…

Ei, din momentul ala am realizat ca intuitia feminina nu rateaza nimic: vede si simte TOT! Si a trebuit sa invat asta de la bunica-mea.

Didina avea doar patru clase. Si a trait 98 de ani. Acum tocmai m-am intors de la Râca, unde am fost la inmormantarea ei…

Astazi s-a terminat copilaria mea.

 

PS. Ilustratia este verso-ul unei fotografii a lui bunica-meu, pe care am gasit-o astazi prin casa bunicilor.