PAGERUL 64

În urmă cu peste treizeci de ani, eram la Radiotel, prima firmă românească ce opera un sistem public de pagere. Aveam toată gama de pagere Motorola, de la Numeric, care primea doar mesaje numerice (numere de telefon sau diverse coduri), până la Alphanumeric, care primea și mesaje text, afișate pe o singură linie pe display. Și, cel mai șmecher, care era Motorola Advisor, cu patru linii de afișaj și mesaje lungi până la 250 de caractere, mai mult decât un SMS actual.

Din ‘92, Radiotel a fost singura în această piață, abia peste mai mult de un an au apărut și alte companii de paging. Așa că am avut ocazia să cunosc multe personalități publice, politice, doctori renumiți, oameni de business străini de la primele firme venite în România, oamenii de presă de la cam toate ziarele, revistele, televiziunile și radiourile de atunci. Fiind sales manager, puteam intra ca la mine acasă în cam toate instituțiile importante de stat, ori mari companii, spitale, redacții, chiar și ambasade. Toți aveau nevoie de noi, pentru că pagerul era deocamdată singura soluție de mobilitate și de a primi mesaje oriunde, în mișcare. Nu mai erai legat de un telefon de acasă, sau de la birou. Singura barieră în dezvoltarea exponențială a bazei de clienți era prețul, destul de prohibitiv pentru acea perioadă.

În cei cinci ani petrecuți în firmă, am vândut mii de pagere, iar pentru asta m-am întâlnit cu zeci de mii de persoane. Ceea ce a fost fantastic, eram mai mereu față în față cu clienți sau potențiali clienți. O experiență foarte utilă pentru tot ce a însemnat mai apoi cariera mea.

Sistemul de operare era destul de simplu, însă nu toți îl înțelegeau din prima. Trebuia de multe ori să reiau povestea, pentru că prima întrebare care mi se punea cel mai des era “după ce primesc mesajul, eu cum îi răspund că nu sunt acasă?”…

Practic, sunai la un call center 24/7, unde spuneai operatoarei ce mesaj ai pentru pagerul numărul cutare. Acum îmi dau seama că eu aveam pagerul 64… adică exact vârsta mea de acum 😂

Mesajul era tastat la o consolă, care îl trimitea în eter printr-un emițător similar cu cel al unui post de radio. Toate pagerele din raza de acoperire primeau mesajul, însă doar “pagerul 64” îl decodifica și îl afișa. Inițial dezvoltat în București, sistemul a evoluat până la nivelul a 50 de orașe.

Ce s-a întâmplat zilele trecute cu atacul cu pagere mi-a amintit de perioada respectivă. Și mă gândeam cum ar fi sunat o campanie de promovare cu ceva despre cele 72 de fecioare?… Parcă așa li se promite în partea aceea a lumii celor care se sacrifică pentru cauză.

Pe bune, 72? Ce poți face cu atâtea?… În sfârșit, chestie de gusturi. Și nu numai.

Lăsând gluma la o parte, știam încă de atunci că puteai declanșa diverse dispozitive cu pagerele, dar doar ele nu aveau posibilitatea de a exploda. Acum însă tehnologia e atât de avansată încât în procesul de producție a pagerelor s-a injectat cu explozibil o placă componentă, imposibil de detectat. Și, când aparatele au primit un anumit mesaj codat, au explodat.

Apoi am aflat că a fost și un al doilea val, în care și niște stații radio au explodat, făcând victime. Și-mi amintesc că și noi la Radiotel aveam atât stații Motorola, dar și E.F. Johnson, cu care puteam, încă dinainte de apariția telefoanelor mobile, să vorbim la telefon.

A fost mișto perioada aia de pionierat, cu pagere și stații trunking, dar apoi sistemul a fost eliminat destul de repede după apariția telefoniei GSM, care a schimbat paradigmele în comunicații.

Și, uite-așa, după ce în aprilie 1992 începeam la Radiotel, primul operator de paging, exact peste cinci ani, în aprilie 1997, când s-a lansat primul operator GSM din România, eram în echipa CONNEX.

Iar când peste telefonia mobilă s-a pus internetul, odată cu apariția 3G, deja s-a schimbat totul.

Totuși, 72? Ia să mă duc să caut, parcă mai aveam rămas un pager prin sertare… 😜

30 de ani de Telecom…

Cum te simți când pleci de acasă și realizezi că ți-ai uitat telefonul, nu-i așa că te întorci înapoi după el? Ei bine, atât de dependenți de el am devenit…
Îți dai seama că era o vreme când nu puteai lua telefonul cu tine? Și, odată plecat din casă, nu mai știa nimeni nimic de tine, până te întorceai…
Ultimii 30 de ani ai vieții mele profesionale i-am dedicat telecomului. Fără să vreau, sau să urmăresc asta. Visul meu era să devin arhitect. Am eșuat, am picat la admitere, așa că am schimbat și am intrat la politehnică. Nu mi-a plăcut, după primul an voiam să mă retrag și să mai dau o dată la Arhitectură. Dar pe vremea aia era complicat dacă te retrăgeau, făceai restul de armată de până la un an și patru luni, sau doi ani chiar, din care, ca admis la facultate, făceai doar nouă luni la termen redus – TR.
Așa că am rămas pe traseul ăsta, am terminat în top și am ajuns să primesc repartiție în cercetare. Ceea ce, pe vremea aia, era un sector de elită. Însă, după cinci ani de cercetare și la doi după revoluție, am realizat că nu ăsta e drumul meu. Și nu pentru că nu sunt eu creativ, chiar îmi plăcea să inventez diverse aparate și soluții, însă banii alocați cercetării în România erau din ce în ce mai puțini…
Atunci am schimbat macazul și am mers la Radiotel, prima firmă românească ce avea un sistem de comunicare mobil: pagerul.

Starea mobilității comunicațiilor în acei ani era destul de limitată. Până în 1992, nu exista decât telefonul fix, din alea cu disc. Dar nu erau disponibile peste tot, depindea de rețeaua fixă de cabluri trase de PTTR. Eu locuiam atunci într-un bloc nou în zona 13 Septembrie și, dacă voiam să telefonez, trebuia să iau autobuzul 226 până la stația de metro Eroilor, unde găseam în holul de la intrare câteva telefoane publice. Se putea totuși instala, dacă aveai de dat șpagă de 500 de dolari. Pe vremea aia era o sumă imensă pentru mine, așa că…. Abia prin 1993 am avut instalat acasă primul telefon fix. Și eram șmecher, era cu număr internațional.

În aprilie 1992 aprilie s-a lansat primul sistem de paging din România, prin firma Radiotel. Am fost în firmă de la început și am participat la evenimentul de lansare, ce a avut loc la Palatul Elisabeta, care încă nu fusese retrocedat familiei regale a României și putea fi închiriat pentru diverse ocazii. Pagerul era un mic device, practic un receptor radio. Cineva care dorea să trimită un mesaj pe un anumit pager, suna la un call center și spunea operatorului “pentru pagerul cu numărul 64, vă rog următorul mesaj: Ne vedem la sediu la orele 16:00”. Operatorul tasta mesajul, care era transmis într-un sistem cu antenă ce îl emitea în toată raza de acoperire a repetorului. Toate pagerele primeau mesajul, însă doar acel pager 64 îl decodifica și afișa. Cumva similar unui SMS din zilele noastre.

Acesta a fost primul pas de la fix spre mobilitate. Puteai, în sfârșit, sa fii plecat de acasă, sau de la birou și totuși să primești instant diverse mesaje, de oriunde din lume. Odată cu pagerele, la Radiotel aveam și un sistem de trunking, cu stații emisie recepție EF Johnson, care, pe lângă posibilitatea de a comunica pe canale radio dedicate, puteam intra și în rețeaua telefonică. Practic, din 1992, eu puteam telefona și din tramvai!
Ulterior a mai apărut un sistem de telefonie mobilă, NMT, care avea niște telefoane destul de greoaie și o gentuță de umăr, în care era bateria.
În acest context, în noiembrie 1996 s-a organizat licitația pentru a se stabili primii doi operatori GSM în România. Fiind încă în Radiotel, am participat la diverse materiale de pregătire a dosarului consorțiului din care făcea parte firma, alături de producătorul de telefoane Motorola. Din păcate, acel consorțiu nu a câștigat, licențele fiind alocate pentru Mobifon și MobilRom, respectiv firmele ce au lansat brandurile CONNEX și Dialog.

În 15 aprilie 1997, se lansa CONNEX, primul operator de telefonie mobilă din România. A fost un eveniment ce a declanșat o adevărată revoluție, nu doar în modul în care a evoluat tehnologia comunicațiilor la noi, ci și felul în care am început să ne transformăm ca societate.
Pentru că piața de afaceri în România începuse să se dezvolte, e adevărat, cumva sălbatic, era o nevoie atât de mare de comunicare mobilă, în mișcare, încât vânzările au depășit chiar și cele mai optimiste prognoze.
În zilele ce au urmat lansării, când dimineața expații (foarte mulți în perioada de început a companiei) veneau la birou și găseau în fața sediului CBC din strada Nerva Traian coadă destul de lungă, nu înțelegeau ce se întâmplă. Credeau că sunt ceva manifestări împotrivă. Ei bine, nu, erau românii care, așa cum erau obișnuiți din vremea lui Ceaușescu, se așezau de dimineață la coadă, să prindă telefoane celulare…
În acei ani nu existau, ca astăzi, magazine dedicate telefoanelor mobile, sau accesoriilor. Nici măcar nu existau accesorii. Îmi amintesc că, în momentul în care am primit prima cască de telefon și mergeam pe stradă vorbind în cască, comentariile erau de genul “Ia uite, săracu’! După ce că nu aude, mai vorbește și singur pe stradă…”
CONNEX s-a mișcat mai repede, stabilind și un record mondial la acea vreme, fiind cea mai rapidă lansare fully operational de la acordarea licenței, serviciul devenind funcțional și comercială în doar 135 de zile.
Pentru că nu existau spatii comerciale pentru telefonia mobilă, firma a închiriat într-un weekend Sala Palatului, unde au venit oameni din toată țara să-și cumpere abonamente și telefoane. S-au făcut, doar atunci aproape patru mii de contracte. Oamenii veneau cu valize pline cu bani, celebrele “genți diplomat”, pe care le deschideau și spuneau “luați de aici cât e necesar”. În acei ani, peste 90% din tranzacții erau cu bani cash.
Primul meu job în CONNEX a fost să dezvolt o rețea de dealeri, ce puteau asigura canalul de indirect sales, vital pentru a accede toate localitățile aflate în aria de acoperire. Am primit sute ce cereri de a deveni dealer, pe care le-am scorat și evaluat conform unor criterii stabilite. În primul rând, prezența unor spatii comerciale cât de cât adaptabile acestei noi activități. Până la sfârșitul anului, rețeaua de distribuție avea deja peste 350 de puncte de vânzare. În anul următor, am ajuns la aproape 700. Cererea era fantastică, depășind toate analizele. În business plan-ul cu care CONNEX a câștigat licența, era prognozat ca până la sfârșitul anului 1997, compania să atingă 25 de mii de clienți. Specialiștii slde atunci apreciau că este exagerat, că puterea de cumpărare a pieței românești nu putea absoarbe un număr atât de mare de clienți. Am terminat anul cu… 130.625 de clienți!

A fost atât de imensă nevoia de servicii de comunicații în România, încât la câteva luni de la lansare, în august, nu se mai găseau SIM-uri nicăieri. Și alea era necesar să fie comandate din timp, pentru fiecare HLR în parte. Soluția a fost să le raționalizăm, să fie alocate fiecărui dealer după volumele de vânzări.

Mai târziu a fost lansat primul serviciu pre-paid din România, CONNEX Go! Care a avut parte de un succes colosal, la care a contribuit și talentul regretatului Gyuri Pascu, cu celebra reclamă “Maria”.

Brandul CONNEX Go! a depășit chiar și notorietatea CONNEX, fiind cel mai puternic brand din România. Când s-a încercat lansarea unui nou serviciu pre-paid, Kamarad, unul dintre obstacole s-a dovedit a fi chiar puterea lui CONNEX GO!

S-au lansat apoi magazinele proprii CONNEX, apoi un alt nivel, premium de dealeri, Centrele Expert, care stabileau noi standarde, superioare, de retail în România. Prima unificare a conceptului și a mobilierului de magazin de telecom a fost CONNEX Etalon – al cărui “naș” sunt – și care transmitea, în toate spațiile de vânzare din țară aceeași imagine unică de magazin, adaptat local.
Pe lângă investiția în tehnologie, colosală la nivelul de atunci în România, CONNEX a investit, în aceeași măsură și în educarea și training-ul angajaților. Am avut acces la, probabil, cele mai bune și valoroase cursuri din lume, cu trainerii cei mai prestigioși. O infuzie în learning cum nu a mai fost vreodată în România. În plus, multe cursuri le-am accesat la Bruxelles, ori Londra, în școli prestigioase de training. Toate serviciile pe care le asigura compania clienților și angajaților erau efectiv la superlativ.

Totodată, multitudinea de expați, în majoritate canadieni și americani, a ajutat la formarea unui concept de a face business într-un model antreprenorial care lăsa loc inovației și dezvoltării. În acea perioadă nu exista politica stabilită ” de grup”, care să transmită proceduri sau politici prestabilite. Nu aveai pe cine să întrebi, trebuia să rezolvi diversele probleme, ori să inventezi proceduri, să documentezi toate procesele.

Am mai făcut schimburi de experiență cu operatori GSM din alte țări, însă puteam lua doar puține de la alții, pentru că aveau alt specific de piață, venită din istorie sau din legislație. Italia, Grecia, Turcia, Portugalia, Cehia, fiecare avea modelul propriu dezvoltat local și adaptat nevoilor specifice.

Acest complex de factori a condus ca, în timp, să se dezvolte o cultură organizațională de mare valoare, ce a făcut posibil ca atâta timp cât a fost CONNEX, să fie market leader în Romania.

Pe lângă serviciile de telefonie, compania a dezvoltat și un altfel de produse, ce aveau să completeze oferta pentru piața tânără, de 16-24 de ani, care era preponderent pe prepaid. Pentru că, în viitor, acest segment să vină în mod natural, câte servicii postpaid, de abonament. Și așa a apărut linia de modă MyX Mobilewear. Care era cu servicii premium, aspiraționale, în special de îmbrăcăminte. La fel cum pe telecom am dezvoltat distribuția, am fost solicitat să dezvolt o rețea de vânzări și pentru această nouă linie de business. Au fost produse atât de inovative și de calitate, că și acum cunosc persoane care mai au produse MyX. Eu însumi încă mai folosesc… și, practic, sunt produse din secolul trecut!

Ce a dezvoltat foarte bine ideologia CONNEX fost teamwork, in adevăratul sens al cuvântului și mândria de a fi parte din așa ceva. Știai că faci parte dintr-o echipă ce va lăsa urme în România, din multe puncte de vedere.

Nici nu bănuiam atunci cât cât de mult va schimba telefonul mobil nu doar tehnologia, ci și întregul mod de viață, relațiile sociale, modul în care învățăm și ne raportăm la ceilalți. Social media, toate bibliotecile lumii, arhiva mondială de filme, dicționarele, cel mai bun trainer ever – YouTube, felul în care plătim, mergem cu mașina, ori ne rezervăm călătoriile și condediile, totul s-a transformat odată cu apariția telefonului mobil.

La prima aniversare a CONNEX, în 1998,a cântat Patricia Kaas, într-un concert-eveniment numit Marea Connexiune, ce a avut loc în Piața Parlamentului. A fost un concert gratuit, la care au luat parte, după unele estimări ale presei din epocă, aproape jumătate de milion de spectatori. Lumea ocupa bulevardul de la parlament până la Piața Unirii! Apoi, în timp, au fost aduse mari concerte în România: Depeche Mode, Rolling Stones, Shakira, Beyonce, ca să numim doar cele mai mișto nume.

Tehnologiile cele mai noi apăreau imediat și în România, iar rezultatul actual, că la noi este una țările cu cele mai rapide viteze ale conexiunii la internet este și o consecință a acelor investiții.

La lansarea 3G în România, îmi amintesc că prima convorbire video pe telefon a fost cu președintele României de la acel moment, domnul Traian Băsescu. Și, apoi, când s-au prezentat noile servicii mulți-media, am fost solicitat să desenez câteva caricaturi pentru PowerPoint-ul demonstrativ. Altă dată, CONNEX a oferit cadouri de Crăciun câte un calendar de perete cu 12 caricaturi semnate de mine și caricaturi originale, desenate individual, pe tema CONNEX. Am desenat atunci 400 de caricaturi… Au fost ocazii când mă duceam la diverse întâlniri de business și în respectivele sedii găseam caricaturile mele.

În 2006 Vodafone a cumpărat operațiunile companiei și, pentru că notorietatea CONNEX era atât de uriașă, s-a decis să fie o perioadă de tranziție, de co-branding, iar timp de jumătate de an, brandul s-a numit CONNEX – Vodafone, pentru ca apoi să se finalizeze în Vodafone.

Factorii pe care i-am descris mai sus au dus la o coagulare a multor energii creative în CONNEX în anii de început, reușind să aducă laolaltă multe dintre valorile profesioniste ale vremii. Ceea ce a făcut ca, mai apoi, fiecare din componenții acelei echipe să dezvolte, la rându-i, niște business-uri proprii. Cele mai multe, de succes. Indiferent că au fost în IT sau telecom, în vânzări, marketing, real estate sau consultanță, multi au preluat acel spirit și l-au dus mai departe. Eram mulți colegi atunci carora, dacă ni s-ar fi tăiat venele, ar fi curs sânge verde – culoarea CONNEX. Pentru că noi nu mergeam la firmă ca “la serviciu”, ci o făceam chiar din pasiune!

Din cei 25 de ani de istorie a telefoniei GSM, destinul a făcut ca aproape jumătate să fiu angajat și jumătate să fiu partener al CONNEX și Vodafone. Și sunt unul dintre puținii norocoși care a avut ocazia și onoarea să îi cunoască pe toți președinții și CEO care au fost în acești 25 de ani la conducerea companiei.

Da, CONNEX a fost nu doar o companie. A fost un punct de inflexiune, de reset al unei generații, care acum avea la ce să se raporteze, la cel mai înalt nivel al calității.

Nu degeaba, cel mai bun slogan din România, după părerea mea, a fost VIITORUL SUNĂ BINE. Nu era doar referire la sunatul telefonului și bine, pentru că avea acoperire foarte bună și semnal excelent, era despre viitor, încredere, speranță și optimism. Și acum se mai folosește în presă acest slogan, deși mulți nici nu știu de unde este originea lui.

În final, mă bucur că am fost și eu un mic bob de nisip în toată avalanșa asta a evolutiei telecomunicațiilor și a telefonului mobil în România. Cel pe care îl folosim acum aproape 24/7, dar într-o proporție din ce în ce mai mică drept telefon în sine, adică a suna pe cineva. Milioane de aplicații ne arată cât de mare nevoie a avut omenirea nevoie de el.

Povestea mea de aici este o istorie a unei epoci pe care am avut norocul să o trăiesc și la care chiar am participat în mod activ. Probabil evoluția din ultimii 30 de ani în telecom reprezintă cea mai mare schimbare a vreunui domeniu vreodată. Pentru că vechiul telefon acum include și televizorul, cinematograful, internetul, cardul bancar și atâtea si-atâtea aplicații.

Așa cum se spune, plăcerea nu se găsește în destinație, ci în drumul parcurs până acolo. Eu am savurat, din plin, această satisfacție.
Timp de 30 de ani 👍

25 de ani de la Ziua X, cea care a marcat o întreagă generație în România

În 15 aprilie 1997, se lansa CONNEX, primul operator de telefonie mobilă din România. A fost un eveniment ce a declanșat o adevărată revoluție, nu doar în modul în care a evoluat tehnologia comunicațiilor la noi, ci și felul în care am început să ne transformăm ca societate.

Pentru că piața de afaceri în România începusesă se dezvolte, e adevărat, cumva sălbatic, era o nevoie atât de mare de comunicare mobilă, în mișcare, încât vânzările au depășit chiar și cele mai optimiste prognoze.

În zilele ce au urmat lansării, când dimineața expații (foarte mulți în perioada de început a companiei) veneau la birou și găseau în fața sediului CBC din strada Nerva Traian coadă destul de lungă, nu înțelegeau ce se întâmplă. Credeau că sunt ceva manifestări împotrivă. Ei bine, nu, erau românii care, așa cum erau obișnuiți din vremea lui Ceaușescu, se așezau de dimineață la coadă, să prindă telefoane celulare…

În acei ani nu existau, ca astăzi, magazine dedicate telefoanelor mobile, sau accesoriilor. Nici măcar nu existau accesorii. Îmi amintesc că, în momentul în care am primit prima cască de telefon și mergeam pe stradă vorbind în cască, comentariile erau de genul “Ia uite, săracu’! După ce că nu aude, mai vorbește și singur pe stradă…”

Starea mobilității comunicațiilor în acei ani era destul de limitată. Până în 1992, nu exista decât telefonul fix. Cele mai multe erau din cele cu disc. Dar nu erau disponibile peste tot, depindea de rețeaua fixă de cabluri trase de PTTR. Eu locuiam atunci într-un bloc nou în zona 13 Septembrie și, dacă voiam să telefonez, trebuia să iau autobuzul 139 până la stația de metro Eroilor, unde găseam în holul de la intrare câteva telefoane publice. Se putea totuși instala, dacă aveai de dat șpagă de 500 de dolari. Pe vremea aia era o sumă imensă pentru mine, așa că…. Abia prin 1993 am avut instalat acasă primul telefon fix. Și eram șmecher, era cu număr internațional.

În 1992, tot în aprilie – ce coincidență! – s-a lansat primul sistem cu pagere din România, prin firma Radiotel. Am fost în firmă de la început și am participat la evenimentul de lansare, ce a avut loc la Palatul Elisabeta, care încă nu fusese retrocedat familiei regale a României și putea fi închiriat pentru diverse ocazii. Pagerul era un mic device, care era, practic un receptor radio. Cineva care dorea să trimită un mesaj pe un anumit pager, suna la un call center și spunea operatorului “pentru pagerul cu numărul 64, vă rog următorul mesaj: Ne vedem la sediu la orele 16:00”. Operatorul tasta mesajul, care era transmis într-un sistem cu antenă ce îl emitea în toată raza de acoperire a repetorului. Toate pagerele primeau mesajul, însă doar acel pager 64 îl decodifica și afișa. Exact similar unui SMS din zilele noastre.

Acesta a fost primul pas de la fix spre mobilitate. Puteai, în sfârșit, sa fii plecat de acasă, sau de la birou și totuși să primești instant diverse mesaje, de oriunde din lume. Odată cu pagerele, la Radiotel aveam și un sistem de trunking, cu stații emisie recepție EF Johnson, care, pe lângă posibilitatea de a comunica pe canale radio dedicate, puteam intra și în rețeaua telefonică. Practic, din 1992, eu puteam telefona și din tramvai!

În acest context, în noiembrie 1996 s-a organizat licitația pentru a se stabili primii doi operatori GSM în România. Fiind încă în Radiotel, am participat la diverse materiale de pregătire a dosarului consorțiului din care făcea parte firma, alături de producătorul de telefoane Motorola. Din păcate, acel consorțiu nu a câștigat, licențele fiind alocate pentru Mobifon și MobilRom, respectiv firmele ce au lansat brandurile CONNEX și Dialog.

CONNEX s-a mișcat mai repede, stabilind și un record mondial la acea vreme, fiind cea mai rapidă lansare fully operational de la acordarea licenței, serviciul devenind funcțional și comercială în doar 135 de zile.

Pentru că nu existau spatii comerciale pentru telefonia mobilă, firma a închiriat într-un weekend Sala Palatului, unde au venit oameni din toată țara să-și cumpere abonamente și telefoane. S-au făcut, doar atunci aproape patru mii de contracte. Oamenii veneau cu valize pline cu bani, celebrele “genți diplomat”, pe care le deschideau și spuneau “luați de aici cât e necesar”. În acei ani, peste 90% din tranzacții erau cu bani cash.

Primul meu job în CONNEX a fost să dezvolt o rețea de dealeri, ce puteau asigura canalul de indirect sales, vital pentru a accede toate localitățile aflate în aria de acoperire. Am primit sute ce cereri de a deveni dealer, pe care le-am scorat și evaluat conform unor criterii stabilite. În primul rând, prezența unor spatii comerciale cât de cât adaptabile acestei noi activități. Până la sfârșitul anului, rețeaua de distribuție avea deja peste 350 de puncte de vânzare. În anul următor, am ajuns la aproape 700. Cererea era fantastică, depășind toate analizele. În business plan-ul cu care CONNEX a câștigat licența, era prognozat ca până la sfârșitul anului 1997, compania să atingă 25 de mii de clienți. Specialiștii slde atunci apreciau că este exagerat, că puterea de cumpărare a pieței românești nu putea absoarbe un număr atât de mare de clienți. Am terminat anul cu… 130.625 de clienți!

A fost atât de imensă nevoia de servicii de comunicații în România, încât la câteva luni de la lansare, în august, nu se mai găseau SIM-uri nicăieri. Și alea era necesar să fie comandate din timp, pentru fiecare HLR în parte. Soluția a fost să le raționalizăm, să fie alocate fiecărui dealer după volumele de vânzări.

Mai târziu a fost lansat primul serviciu pre-paid din România, CONNEX Go! Care a avut parte de un succes colosal, la care a contribuit și talentul regretatului Gyuri Pascu, cu celebra reclamă “Maria”.

Brandul CONNEX Go! a depășit chiar și notorietatea CONNEX, fiind cel mai puternic brand din România. Când s-a încercat lansarea unui nou serviciu pre-paid, Kamarad, unul dintre obstacole s-a dovedit a fi chiar puterea lui CONNEX GO!

S-au lansat magazinele proprii CONNEX, apoi un alt nivel, premium de dealeri, Centrele Expert, care stabileau noi standarde, superioare, de retail în România. Prima unificare a conceptului și a mobilierului de magazin de telecom a fost CONNEX Etalon – al cărui “naș” sunt – și care transmitea, în toate spațiile de vânzare din țară aceeași imagine unică de magazin, adaptat local.

Pe lângă investiția în tehnologie, colosală la nivelul de atunci în România, CONNEX a investit, în aceeași măsură și în educarea și training-ul angajaților. Am avut acces la, probabil, cele mai bune și valoroase cursuri din lume, cu trainerii cei mai prestigioși. O infuzie în learning cum nu a mai fost vreodată în România. În plus, multe cursuri le-am accesat la Bruxelles, ori Londra, în școli prestigioase de training. Toate serviciile pe care le asigura compania clienților și angajaților erau efectiv la superlativ.

Totodată, multitudinea de expați, în majoritate canadieni și americani, a ajutat la formarea unui concept de a face business într-un model antreprenorial care lăsa loc inovației și dezvoltării. În acea perioadă nu exista politica stabilită ” de grup”, care să transmită proceduri sau politici prestabilite. Nu aveai pe cine să întrebi, trebuia să rezolvi diversele probleme, ori să inventezi proceduri, să documentezi toate procesele.

Am mai făcut schimburi de experiență cu operatori GSM din alte țări, însă puteam lua doar puține de la alții, pentru că aveau alt specific de piață, venită din istorie sau din legislație. Italia, Grecia, Turcia, Portugalia, Cehia, fiecare avea modelul propriu dezvoltat local și adaptat nevoilor specifice.

Acest complex de factori a condus ca, în timp, să se dezvolte o cultură organizațională de mare valoare, ce a făcut posibil ca atâta timp cât a fost CONNEX, să fie market leader în Romania.

Pe lângă serviciile de telefonie, compania a dezvoltat și un altfel de produse, ce aveau să completeze oferta pentru piața tânără, de 16-24 de ani, care era preponderent pe prepaid. Pentru că, în viitor, acest segment să vină în mod natural, câte servicii postpaid, de abonament. Și așa a apărut linia de modă MyX Mobilewear. Care era cu servicii premium, aspiraționale, în special de îmbrăcăminte. La fel cum pe telecom am dezvoltat distribuția, am fost solicitat să dezvolt o rețea de vânzări și pentru această nouă linie de business. Au fost produse atât de inovative și de calitate, că și acum cunosc persoane care mai au produse MyX. Eu însumi încă mai folosesc… și, practic, sunt produse din secolul trecut!

Ce a dezvoltat foarte bine ideologia CONNEX fost teamwork, in adevăratul sens al cuvântului și mândria de a fi parte din așa ceva. Știai că faci parte dintr-o echipă ce va lăsa urme în România, din multe puncte de vedere.

Nici nu bănuiam atunci cât cât de mult va schimba telefonul mobil nu doar tehnologia, ci și întregul mod de viață, relațiile sociale, modul în care învățăm și ne raportăm la ceilalți. Social media, toate bibliotecile lumii, arhiva mondială de filme, dicționarele, cel mai bun trainer ever – YouTube, felul în care plătim, mergem cu mașina, ori ne rezervăm călătoriile și condediile, totul s-a transformat odată cu apariția telefonului mobil.

La prima aniversare a CONNEX, în 1998,a cântat Patricia Kaas, într-un concert-eveniment numit Marea Connexiune, ce a avut loc în Piața Parlamentului. A fost un concert gratuit, la care au luat parte, după unele estimări ale presei din epocă, aproape jumătate de milion de spectatori. Lumea ocupa bulevardul de la parlament până la Piața Unirii! Apoi, în timp, au fost aduse mari concerte în România: Depeche Mode, Rolling Stones, Shakira, Beyonce, ca să numim doar cele mai mișto nume.

Tehnologiile cele mai noi apăreau imediat și în România, iar rezultatul actual, că la noi este una țările cu cele mai rapide viteze ale conexiunii la internet este și o consecință a acelor investiții.

La lansarea 3G în România, îmi amintesc că prima convorbire video pe telefon a fost cu președintele României de la acel moment, domnul Traian Băsescu. Și, apoi, când s-au prezentat noile servicii mulți-media, am fost solicitat să desenez câteva caricaturi pentru PowerPoint-ul demonstrativ. Altă dată, CONNEX a oferit cadouri de Crăciun câte un calendar de perete cu 12 caricaturi semnate de mine și caricaturi originale, desenate individual, pe tema CONNEX. Am desenat atunci 400 de caricaturi… Au fost ocazii când mă duceam la diverse întâlniri de business și în respectivele sedii găseam caricaturile mele.

În 2006 Vodafone a cumpărat operațiunile companiei și, pentru că notorietatea CONNEX era atât de uriașă, s-a decis să fie o perioadă de tranziție, de co-branding, iar timp de jumătate de an, brandul s-a numit CONNEX – Vodafone, pentru ca apoi să se finalizeze în Vodafone.

Factorii pe care i-am descris mai sus au dus la o coagulare a multor energii creative în CONNEX în anii de început, reușind să aducă laolaltă multe dintre valorile profesioniste ale vremii. Ceea ce a făcut ca, mai apoi, fiecare din componenții acelei echipe să dezvolte, la rându-i, niște business-uri proprii. Cele mai multe, de succes. Indiferent că au fost în IT sau telecom, în vânzări, marketing, real estate sau consultanță, multi au preluat acel spirit și l-au dus mai departe. Eram mulți colegi atunci carora, dacă ni s-ar fi tăiat venele, ar fi curs sânge verde – culoarea CONNEX. Pentru că noi nu mergeam la firmă ca “la serviciu”, ci o făceam chiar din pasiune!

Din cei 25 de ani de istorie, destinul a făcut ca aproape jumătate să fiu angajat și jumătate să fiu partener al CONNEX și Vodafone. Și sunt unul dintre puținii norocoși care a avut ocazia și onoarea să îi cunoască pe toți președinții și CEO care au fost în acești 25 de ani la conducerea companiei.

Da, CONNEX a fost nu doar o companie. A fost un punct de inflexiune, de reset al unei generații, care acum avea la ce să se raporteze, la cel mai înalt nivel al calității.

Nu degeaba, cel mai bun slogan din România, după părerea mea, a fost VIITORUL SUNĂ BINE. Nu era doar referire la sunatul telefonului și bine, pentru că avea acoperire foarte bună și semnal excelent, era despre viitor, încredere, speranță și optimism. Și acum se mai folosește în presă acest slogan, deși mulți nici nu știu de unde este originea lui.

În final, mă bucur că am fost și eu un mic bob de nisip în toată avalanșa asta a evolutiei telefonului mobil în România. Cel pe care îl folosim acum aproape 24/7, dar într-o proporție din ce în ce mai mică drept telefon în sine, adică a suna pe cineva. Milioane de aplicații ne arată cât de mare nevoie a avut omenirea nevoie de el.

Acest articol este o istorie a unei epoci pe care am avut norocul să o trăiesc și la care am participat în mod activ. Așa cum se spune, plăcerea nu se găsește în destinație, ci în drumul parcurs până acolo. Eu am savurat, din plin, această satisfacție.

La mulți ani, CONNEX, oriunde te-ai afla!

Trenul galben fără cai… acum şi fără măgari?

Pe Stefan Paraschiv il cunosc de cand a venit in Connex. Era in echipa de Direct Sales, in vremurile de aur, cand compania era market leader, iar oamenii ei erau probabil cei mai buni din businessul romanesc in acel moment. Era si greu sa nu il remarci, un tip atat de impetuos si energic, profesionist dedicat.

In urma cu cateva luni, cand am auzit ca a fost numit director general la Metrorex, am zis ca, in sfarsit, cineva cu background serios de business este numit sef la o companie importanta de stat. Si care aduce pierderi mari, de atata amar de vreme. Ma gandeam ca in mandatul lui macar sa reduca din jaf, daca nu va putea face altceva. Pentru ca stiu, de zeci de ani, la metrou se fura grupa mare. Ciudat cum, pe masura ce companiile de stat se afunda in pierderi, sefii de sindicat devin din ce in ce mai potenti financiar. Si nu doar ei…

Bungee jumping for managers

Cand am vazut si campania pornita de ministrul transporturilor, am zis ca doamne-ajuta! poate reusesc cei doi, impreuna, sa miste ceva. Pentru ca serparia de acolo, coruptia si mafia contractelor de tot felul e o naclaiala dracu’,  incalcita perpetuu. De unde, pana mea, s-o apuci?

Greva celor care se opuneau schimbarilor si reducerii sporurilor aberante mi-a dat semnalul ca acolo chiar se intampla lucruri, se vrea curatarea puroiului. Pai cum sa nu faca greva si sa se dea cu curu’ de pamant (pardon, de şine!) aia de lucreaza in birouri si-si pierd sporul de subteran? Care subteran nu-l vad decat prin pozele de pe peretii birourilor…

Ca Stefan e obisnuit cu task-uri grele si cu targeturi din ce in ce mai ambtitioase, asta stiam (mai ales ca, ani de zile, chiar eu setam targeturile pentru sales 😊) Dar nu stiam cat va rezista sa lupte cu caracatita de acolo, care de 30 de ani si-a intins influenta si a instaurat dictatura. E un razboi crancen, pe muuulti bani, la care el s-a comis, sunt sigur, cu toata convingerea.

Insa, ca si in caricatura pe care am desenat-o, asta e soarta managerului roman: sa faca bungee jumping, de pe pod, cu streangul de gat 😊

Astazi am vazut cum, in lupta la baioneta a intrat chiar Stefan personal, deschizand cu ranga unul din magazinele ce functionau fara niciun fel de autorizatie valabila, infiintat acolo de cei mari din sindicat. Evident, nu va darama el spatiile comerciale. Insa este un semn ce arata cat de determinat este sa rezolve aceasta problema. Asa cum, pe vremuri, faceam in Connex cursuri despre Leading by example, Stefan chiar face asta. La propriu!

E firesc sa avem spatii comerciale la metro. Calatorii, pe fuga, au nevoie sa gaseasca ceva usor de accesat din punct de vedere al shopping-ului. Traficul este imens, deci chiriile trebuie sa fie pe masura. Ceea ce inseamna bani multi la buget. Credeti ca magazinele actuale plateau chiriile normale? Si ne mai intrebam de ce metroul are pierderi atat de mari, an de an…

Repet, nu stiu cat va rezista Stefan in acest razboi, care deja a devenit unul de guerilla, insa sunt convins ca isi va duce lupta lui pana la capat.

Asa cum spunea un vechi cantec despre metrou, denumindu-l “trenul galben fara cai“… va fi acum si fara magari?

Mult succes, Stefan!

BUCHO

Ce smecher Facebook-u’ asta! Iti aduce aminte de postarile de-acu’ cativa ani. Ceea ce, pentru mine de multe ori starneste amintiri puternice. Normal, d-aia au j’de mii de psihologi angajati, sa stie un’ sa loveasca mai tare voinicul 😊

Azi mi-a pus fotografia asta cu Bucho, unul din fostii nostri motani. E abia trecut de douaspe noaptea, am ceva de lucru pentru un business-case al unuia din partenerii mei si, pentru inspiratie, ascult Spargatorul de Nuci. Insa toata concentrarea mea – ca sa nu zic corporatistul “focus”! – se duse dracu’ cand imi aparu in fata poza lui BUCHO.

Perioada colectarii de motani a inceput undeva in 2002-2003. Anul nu-l mai stiu sigur, insa ziua mi-o voi aminti toata viata. Era CHIAR de 23 august! Cum puteam uita asa ceva, doar era fosta noastra sarbatoare nationala. Aia de-am intors armele impotriva fascismului & hitlerismului, aia cu insurectis armata, devenita mai apoi revolutia anti-fascista si anti-hitlerista. Te pui cu istoria? 😊

Pe seara, eram inca la birou – pe vremea aia eram la CONNEX – si mai aveam ceva de lucru. Ploua cu spume! Ma suna Ana si-mi spune ca aude afara un mieunat de pisoi si, cand ajung acasa, sa-l caut prin tufele din fata blocului. Pe bune? Come on! Cum sa-l gasesc noaptea, dupa ce mai si ploua de rupe? Am ajuns acasa, m-am dus prin zona, nu se mai nimic, asa ca am urcat, noi stateam la etajul patru. In casa am avut surpriza sa gasesc un vierme mic, mai mult negru, care mieuna grozav. Ana il luase din tufisuri, nu a mai avut rabdare sa ajung eu acasa. A coborat cu o lanterna si o umbrela, sa caute bestia. L-a gasit, iar acum era terminata, il pusese pe jos in bucatarie, se uita la el si zicea: Uite, acum moare! Eu, abia picat in peisaj, eram din alt film. Nu mai avusesem pana atunci pet-uri, in afara de niste pesti pe vremea cand inca stateam la ai mei, dar pe care ii ingrijea mai mult frate-meu, Catalin. Si mereu imi spunea cum carasul auriu se batea cu pestele beta. Aaaaa, si am mai avut si un papagal – v-am mai povestit despre el – pe care i l-am luat cadou lui Mircea cand a implinit 14 ani.

(Aici trebuie neaparat sa deschid o paranteza, poate nitel mai mare: cand am cumparat papagalu’, am aflat ca, pentru a vorbi, cei mai potriviti sunt masculii de Agapornis – Love Birds – care sunt cei mai blanzi si iubitori, de unde si numele. Tipul care ni l-a vandut ne-a asigurat ca e un mascul istet – uite, dom’ne ce cioc portocaliu are si penele sunt cu rosu, deci e mascul. L-am botezat MACHE. Iar daca il lasati singur, fara pereche, vorbeste cu siguranta. Insa daca ii luati pereche o papagala (sau cum s-o chema), nicio sansa. Ramane mut ca o lebada 😊 Insa daca vorbiti cu el, in doua saptamani incepe si vorbeste! I-am vorbit, frate!… de mi s-a uscat gura. Ii citeam zilnic, chiar si povestea de seara pentru micutiI de la bulgari. Tot degeaba: o vorba n-a scos! In schimb, peste un timp, MACHE a inceput sa faca oua! Asadar, toata paradigma noastra se dusese dracu’…

Mai mult, citeam despre agapornis ca e atat de bland, ca-ti mananca din mana. E foarte adevarat, iti mananca din mana. La propriu! Avea un cios atat de puteernic si muscatura atat de taioasa, incat daca ii dadeai o foaie de hartie A4, o facea franjuri, identic cu un schreder, in fisiute din alea mici si lungi, Spagetti, ce mai! )

Deci sa refacem cadrul povestii: eu abia intrat pe usa, Ana disperata in pragul usii bucatariei, motanul – mult spus, arata mai degraba ca un vierme supradimensionat – intins pe jos, pe gresia din bucatatrie. Langa el am vazut ca se rostogolea o sticla de jumate cu apa in ea. Aan a aflat de pe net ca la astia mici, in lipsa mamei, e recomandat sa le pui o sticla de apa calda langa ei – simulacru de pisica-mama – ca sa se lipeasca de ea si sa adoarma.

Pana la urma a supravietuit. L-am numit MISHU si a stat cu noi cativa ani. L-am carat si la casa noastra de la Belciugatele, unde imi amintesc ca mergea prin curte de ii tremurau picioarele din spate, asa de micut si scump era. Apoi ne-am mutat cu el de la apartament la casa unde stam si acum. Mishu era king of the road, sau stapanul inelelor, cum vreti voi.

Dupa un an de la mutarea de la apartament, intr-o seara, cand Ana venea spre casa, a auzit un mieunat, mai mult un scancet. Evident, era un mic pisic ratacit de ma-sa, pe care l-a adus acasa. A oprit masinile pe sosea, intr-o noapte ploioasa, ca sa-l poata pescui pe de linia continua. Ghemotocul ala mic a devenit TITI, al doilea motan pe care il aveam, impreuna cu MISHU.

Dupa un timp, MISHU a plecat de acasa. Ei erau liberi, noaptea dormeau in casa, dar ziua se duceau unde voiau, asa ca de multe ori lipseau de acasa mai multe zile. Si nopti! Motani, de 😊

TITI cred c-a fost cel mai destept motan pe care l-am cunoscut. Tigrat, un fel de Pif din zilele noatre, mi-a dovedit ca e un super-smart. Cand aveam treburi in bucatarie si mirosea a mancare, dadeam motanii afara si inchideam usa spre hol. TITI, bestia de porc, se urca pe caloriferul din hol, cat sa vada prin usa bucatariei, care are gream, ce se petrece in bucatarie! Io stiu ca se spune curiosity killed the cat, dar nici chiar asa, frate! Asta a fost singurul care s- catarat in locul ala ca sa sa aiba perspectiva asupra a ceea ce se intampla in bucatarie.

Insa, intr-o zi, MISHU nu s-a mai intors. L-a mai vazut Ana pe gardul unei curti vecine, l-a chemat, insa nu a vrut sa vina. Asta e! Soarta. Se spune ca motanii pleaca dupa fete. Normal, ca-n viata!

Apoi a disparut si TITI. La fel, fara vreun preaviz…

Ei,… si in succesiunea asta de feline a aparut intr-o zi in viata noastra si BUCHO. Chiar nu mai stiu de unde, insa super-smecher, cu parul portocaliu, asa, ciufuluit, de ziceai c-ar fi un Trump al motanilor 😊 Iar coada lui era ceva… absolut exploziv. De cinci ori mai expandata decat a oricarui motan pe care il vazusem pana atunci. Ce mai, era unica! Ne-am lipit total de el, ca si de ceilalti de dinainte. Era rasfatatul familiei, pe vremea aia si baietii stateau cu noi, asa ca toata suflarea umana din casa ii era la picioare.

Fiind motan, vara statea mai mult pe afara, mai ales naptea, iar dimineata venea acasa. Mereu, inainte sa plec la job, il chemam si aparea de undeva, de pe aleea sau de dincolo de garduri, din cartier.

Pana intr-o dimineata! Cand, e adevarat, a aparut. Insa parca nu era el. Se misca asa, in reluare, parca sovaia sa vina spre mine. Atunci nu stiam de ce… Insa m-am uitat la atitudinea lui, parca era cea a unui om bolnav. Am realizat ca, practic, el isi taraste coada. Coada lui, care era podoaba cea mai pretioasa, atarna pe pamant in urma lui. Mi-am dat seama ca e rupta. Am merc cu el la Institutul de Medicina Veterinara. I-au facut radiografie si verdictul a fost sumbru, cel asteptat: are coada rupta. Nu se stie cum, daca a cazut de undeva, sau l-a lovit o masina,sau cineva i-a tras un sut, ori a dat cu piatra-n el… Doctorul mi-a zis. Poate ramane asa cu ea, s-o tarasca dupa el, insa mereu va exista posibilitatea sa se murdareasca de fecale, pentru ca el nu o mai poate controla, sau ridica. In plus, cand se va catara pe garduri sau in pom, cel mai probabil il va incurca. Sau,… o amputam.

Greu e sa iei decizii pentru altii. Cand iei pentru tine, stii ca tu ai luat-o si traiesti cu ea. Ca intr-o casatorie: Bai, am luat-o, asta e! E decizia mea.

L-am bagat in operatie si apoi asteptam pe holurile alea lungi. Cand mi l-a adus in cutia aia de transport, cu care il adusesem, parca era un lemn ce se balanganea inauntru, fara nicio reactie. L-am luat, am ingaimat doctorului ceva a multumesc sau asa ceva, apoi m-am pus pe o banca de pe hol si am deschis capacul cutiei. Bucho al meu era dupa operatie, inca anesteziat total, complet inert, iar coada lui, fala lui, era langa el. Ca o frunza uscata, cazuta dintr-un artar, ajunsa acolo adusa de vant. Suficient de voluminoasa ca sa umple un volum, insa incredibil de nemiscata, ca sa resemneze. Baaai,… cat am plans atunci parca n-am mai plans niciodata.

Insa in viata trebuie sa iei decizii majore pentru altii, chiar animale fiind si atunci ai o responsabilitate in plus. Am decis ca ii taiem coada! Si, uite-asa, Bucho al nostru a devenit iepuras, fara coada, practic avand ramasa doar un ciot.

Eeee, se pare ca nici macar asta nu l-a impiedicat sa plece si el, ca si ceilalti dinainte, lasandu-ne cu buza umflata si cu o mare lectie insusita: daca aveti motan, e musai sa il sterilizati! Doar dupa ce are 12 luni! Asa, nu va mai fuge de-acasa…

Vaaai, deja e doua jumate noaptea! Baga-mi-as, iar nu mi-am terminat temele, asa ca mai stau acum sa lucrez ce mai am.

Dar, asta e, cand vad poza lui Bucho, cu ochii aia superbi si cu ciotul ala din coada aia de iepuras, nu ma pot abtine. Dragul de el, unde-o fi acum?…

Insomniile băiețelului cu trotinetă – partea a doua…

M-am nascut cu o hemipareză facială stânga, care mi-a afectat mare parte a mușchilor din zonă și cine mai știe mai ce. Mi-amintesc că mergeam periodic “la raze” când eram copil. Ajungeam cu tramvaiul 14, pe care-l luam de la capat, de la podul Ciurel, până pe Splai, în Cotroceni, la vestitul 303 (corect trebuie citit “trei-gaura-trei”), unde era ceva cabinet medical. Acolo erau si niste camine studentesti, iar inainte fusesera grajdurile regale, parca. Îmi puneau niste ochelari d-ăia negri, ca la înotători, cu elastic, să se potrivească pentru cât mai mulți pacienți. Stăteam cu fața-n sus și deasupra, in tavan, erau multe becuri puternice, rânduite circular. (chiar, poate de atunci obisnuinta sa ma uit in tavan 🙂 Probabil au rezolvat mare parte din starea inițială, dar am mai rămas cu niste sechele, urme de asimetrie facială, printre care un mod defectuos de a pronunța unele sunete și, vizibil evident, cu gura strâmbă. Chiar și acum, câteodată, prietenii se distrează cerându-mi să repet unele cuvinte, mai ales pe cele ce conțin sunetul Ș 🙂

Stiti cum sunt copiii, cand se cunosc, ei au doua intrebari: Cum te cheama? Si cati ani ai? Asta asa, ca sa-si ia imediat reperele, sa stie sistemele de referinta intre ei. Asadar, toți copiii de pe stradă mă știau drept Goghimiță (așa răspundeam eu, în mod deformat, când mă întreba lumea cum ma cheamă, în loc de Gheorghe Mircea). Si asta mi-a fost si prima porecla. Inlocuita, cateodata, de varianta mai descriptiva/sugestiva, Gură Strâmbă. Uneori, erau folosite si combinat, dar mai rar, ce-i drept.

Începând cu Goghimiță, poreclele mele au avut o evoluție destul de zglobie: Goghi, Moghi, Boogie, apoi în liceu și-a făcut apariția Gyorfi, transformat si derivat multiplu in armata, în Ghiorfanul, Borfanul, Ghioarfa, Boarfa etc. Astea, mare parte au ramas si-n facultate, pentru ca multi baieti imi fusesera colegi si de armata. In Connex, insa, era altceva, aer corporatist, serios, si acolo, intr-un astfel de mediu, pana si porecla se comporta altfel. Si s-a stabilizat in ‘nea Puiu! Pentru ca eram odata cu echipa la Moeciu, la Garbacea, de unde in timp au evoluat Cheile Gradistei, si “le-am dat” niste ture de stadion 😊 Iar pentru ca la nationala de fotbal, coach era ’nea Puiu… gata porecla.

Apropo de sistemele de referinta ale copiilor. Eu stiam ca, odata ce un copil e mai inalt, e clar ca e mai mare si ca ani. Ceea ce, la varstele alea de patru-cinci ani, se cam verifica statistic. Dar eu am extins si la adulti, aplicand acelasi principiu. Si tare mi-a fost mirarea, cand am aflat ca taica-meu, care era mult mai inalt decat bunicu’, avea, de fapt, mai putini ani…. Hmm, complicata lume pentru un copil.

Nu am stiut niciodata, si cu-atat mai putin acum, care era nivelul de control al tratamentului “cu raze”, în anii ’60, sau ce efecte secundare ar fi putut avea. Cert e că, ani de zile după aceea, mai toate problemele mele au fost in zona capului. Coincidenta? Habar n-am…

În fiecare vară mergeam cu ai mei la mare. Ma bagam cu capul in toate valurile, unul nu ratam. În septembrie eram abonat la ORL, pentru că mereu aveam otită. Era o clinică de copii la intersecția Știrbei Vodă cu Berzei, o casă veche, boierească, luată de comuniști și făcută policlinică. Cabinetul era la subsol, pe niste scari in spirala, si avea un geam cu niște gratii groase din fier forjat răsucite măiestrit, ce dădea spre stradă și pe unde vedeam, într-o perspectivă unică, chiar de la nivelul trotuarului, tramvaiul ce venea dinspre Cișmigiu și urca panta spre Berzei. Parca tramvaiul era mai mare vazut de pe scaunul de consultatii, pentru ca-l vedeam de la nivelul sinelor. Un meșter dibaci, bineînțeles că i-a tras acelui grilaj de artă câteva bidinele bine simțite, îmbibate în vopseaua aia galben-bolnav, prezentă în toate clinicile și spitalele românești ale epocii. Pe vremea aia, arta era un moft!

Ei, doctorul ăla orelist de-acolo era singurul la care abia așteptam să merg! Deși controlul urechilor era un chin, cu toate pâlniile alea pe care ți le tot îndesa și rotea prin ureche, de aveam impresia că ieșea cu ele prin cealaltă parte si apoi se uita prin oglinda aia mare, rotunda, pusa pe ochi de ziceai ca-i alta dihanie, mereu plecam de la el cu un dinozaur, sau porumbel, sau o broscuță din hartie, origami adevarat! Nu știu cum făcea, de unde le avea, sau dacă le făcea el, mereu plecam de acolo cu trofeul. Mereu albe, niciodata colorate. Nu am știut niciodată dacă avea pentru fiecare copil, sau doar pentru cei pe care simțea că îi doare mai tare urechea sau consultația. Cert e că a fost singurul doctor de la care primeam și altceva în afară de rețetă…

Rețetă care, invariabil, includea penicilina injectabilă, în fese, la fiecare șase ore, timp de o săptămână. Nu știu dacă ați făcut așa ceva. Fratele meu, mă urcam pe pereți de durere, nici nu puteam coborî imediat de pe pat, sau unde-mi facea, stăteam puțin să-mi revin. Cateodata mai faceau eu pe viteazul si ziceam ca nu doare, da’ numa’ io stiam ce e-n sufletu’ meu… Iar la fiecare înțepătură, in locul ăla se făcea cate-un guguloi, tare ca o nucă. Și după primele trei-patru zile, începeai să mergi crăcănat, nu puteai să-ți aduni picioarele.

Cabinetul medical unde mi se făceau injecțiile era undeva în capul străzii Bisericii (actuală Orșova) și avea deschis de la 08:00 la 20:00. Așa că programarea injecțiilor era 08, 16, 20, 02, ca să merg in extra-program doar o dată, la două noaptea, la o asistentă în vecini să mă înțepe. Costa cinci lei injecția. N-o sa uit niciodată cum arăta trusa aia de injecție, care cred ca avea aproape de juma’ de kil, sunetul metalic când se asamblau pistoanele alea și capacele și cum se fierbea juma de ora cel putin, învelită în tifon, pentru a se steriliza. Ăsta era template-ul meu meu de fiecare septembrie.

Am facut clasele 1-8 la scoala 174, din Militari. O scoala foarte buna, cu toate ca “era-n porumbi”, la capatul Bucurestiului. Atunci, in Militari, pe Armata Poporului (Iuliu Maniu acum), erau blocuri doar pe partea dreapta cum vii dinspre Leul. Pe stanga s-au construit prin alii ’70, alea direct in trotuar. Nu stiu de ce le inghesuiau asa-n strada, de parca nu aveau pamant, sau ii costa terenul. Ati vazut ce spatii verzi sunt pe dreapta, la blocurile vechi, departe de sosea, iar pe stanga e oribil. Cateva blocuri au fost ocupate de refugiati chilieni, nu stiu ce deal avusese Ceausescu cu vreo revolutie din America de Sud, ca au venit in zona cateva sute. Imi placeau jachetele lor specifice, cu carouri mari, protocalii, galbene, rosii, superbe. Toti aveau d-alea. Iar parul, des, extrem de drept si lucios, de un negru care vira spre albastru. Unii din copii veneau la noi la scoala.

Am avut profesori exceptionali si, asa apreciam eu la varsta aia, foarte inimosi si dedicati (de fapt, si acum am ramas la aceeasi impresie). La matematica si la gramatica eram cel mai bun din clasa. Nu si la desen. Acolo era un coleg, Cristian Dinculescu (de care nu am mai stiut nimic dupa clasa a opta), cu un talent fenomenal. Avea o mana si o lejeritate a liniei, care ma lasau masca. Eu aveam linii crispate, cacaite, nesigure. El era un adevarat artist. De la noi din scoala, in promotia mea, vreo sase-sapte am reusit la examenul de admitere la Sf. Sava (pe vremea aia se numea N. Balcescu si era cel mai cotat liceu in epoca), ca sa va dati seama de nivelul scolii.

Eram printr-a patra, cred, cand a venit la noi in clasa o noua colega, o tipa din America. Parintii ei se ocupau cu ceva folclor, sau niste chestii culturale si, cateva luni cat au stat ei in Romania, Emy, fata lor, venea la noi la ore. Evident, nu pricepea o iota. Asa ca era insotita, mereu, de profa de engleza care-i traducea lectiile. Altfel, o fetita bruneta, ’naltuta, subtirica, cu par lung, prins in doua cozi laterale, baietoasa si destul de bataioasa. Era in conflict cu unii baieti din clasa, nu stiu de ce, insa intr-o pauza a pus stapanire pe cismeaua din curtea scolii. Le stiti, erau cismelele alea verzi, intr-un picior, care curgeau nonstop. Eu nu aveam treaba cu baietii. De cand ma stiu, m-am impacat foarte bine cu fetele. Nu stiu de ce, dar si ele m-au acceptat, in general si de multe ori le stiam cele mai mari secrete. Faptul ca de la mine nu transpirau mai departe, cred ca le-a capatat increderea si mai mereu imi spuneau toate problemele care le macinau. Sa stiti ca, chiar si la varsta aia erau probleme… de dragoste! eheee, serioase, nu asa 🙂 Le dadeam si eu sfaturi, atat cat ma pricepeam. Cred ca, mai degraba, ma dadeam mare, ala important… In realitate, habar n-aveam.

Atunci insa, in toata pauza mare jucasem fotbal, nu stiam ce se intampla si, atunci cand s-a sunat, in goana spre clasa, am tras o tura pe la cismea, sa beau apa. Beam cu mare placere si simteam cum se amesteca gustul ala al apei de la cismea cu senzatia de transpiratie de copil amestecat cu cel de praf si de alergatura (mie-mi placea combinatia, imi dadea o stare nemaipomenita de confort), asa incat imi amintesc ca apa aia de cismea, dupa efort, era cea mai gustoasa apa pe care am baut-o vreodata in viata mea.

Beau io, chiar ma adap, si, exact cand sa ma ridic de deasupra jetului de apa, simt o lovitura in cap care ma darama! La propriu. Nu stiam ce s-a intamplat si ma trezesc intins pe jos, plin de sange siroind pe fata mea. Emy, americanca, de, mi-a aruncat cu o caramida in cap, tintindu-ma de la vreo 4-5 metri. Direct in cap! Vin unii colegi, ma taraie in fuga la cabinetul medical, cand ma vede asistenta aia de-acolo, sa lesine. Ma panseaza asa, cu fo’ doua kile de fese, in jurul capului, de aratam ca un ou de pasti, dar alb, nevopsit. Si-mi zice sa plec acasa, sa ma duca ai mei la un doctor. Eu, nu si nu! Voiam sa raman la orele urmatoare, ca aveam sportul! Cum sa ratez cea mai placuta ora a saptamanii, care era ultima din orar, sambata? (pe vremea aia se muncea si se facea scoala si sambata) De cele mai multe ori jucam baschet si ne lasa proful de sport mingea asa, pret de vreo doua ore.

In sfarsit, trist (pentru ca lipseam de la sport, nu ca aveam un gauroi in cap!), plec acasa. Maica-mea, cand m-a vazut la poarta cu capul cat o banita, ambalat complet in pansament, sa moara de inima! I-am povestit ce si cum, m-a luat si m-a tarat la spitalul de copii, la Grigore Alexandrescu, unde mi-au pus aia cateva copci. Anestezie? Ce-i aia?

Retrospectiv, acum imi dau seama ca, poate razele alea mi-or fi facut bine, ca mi-or fi intarit teasta. Ca pe partea stanga mi-a spart capul, exact unde avusesem pareza. Bine insa ca nu m-a nimerit caramida un pic mai jos, asa, pret de cativa centimetri. Ca tampla, sigur nu mi-au intarit-o…

Nu-mi amintesc ca fata aia sa-si fi cerut vreodata scuze, sau ceva asemanator. Sau poate a facut-o, da-n legea ei, ca io nu pricepeam boaba de engleza. Insa in ultima zi de scoala a trimestrului, inainte de vacanta de iarna, mi-a dat un pachet de ciunga american, original, d-ala baban, de sapte lame! Mama, ce smecher eram!!!

In foto, cum ma chinuiam eu sa imit pozitia statuii de la Peles… 🙂