Tag: caricatura

Posted on

De azi, merg… pe Route 66

De azi am pornit… pe Route 66, ca sa zic așa 🤣
Sunt recunoscător și norocos că am ajuns până aici, cu toate problemele apărute pe drum.
Am avut experiențe atât de multe și diverse, încât pot spune că sunt bogat.
Am trăit și comunismul, timp de 29 de ani, cu frigul, întunericul, cozile și totul pe cartelă. Am trăit pe viu o revoluție, la care chiar am participat!
După care, a fost perioada tulbure spre capitalismul actual. Am trăit fenomenul Piața Universității, mineriadele, am ieșit la mitinguri, am protestat, am fost gazat.
Am trecut și prin pandemie, tot felul de crize, am învățat că războiul poate fi mai aproape decât cel din cărțile de istorie.
Am călătorit prin toată Europa și puțin prin ambele Americi, am văzut culturi diverse și locuri formidabile. Am avut și oportunități de a accesa locații de high class, mai ales la deplasările de business.

Am lucrat la stat, începând din secția de producție, când în timpul iernii erau 4 grade în hală și mergeam în atelier să ne încălzim la un godin în care băgam reviste Viața de Partid, că erau mai consistente și ardeau mult. Aveam pufoaică d’aia clasică și miroseam a șatră de la atâta fum…
Am lucrat apoi în proiectare, după care am venit în București, la institut, cercetător științific timp de 5 ani.
În ‘92 am început să vând printre primele pagere din țară, în ‘97 am început aventura CONNEX.
Am muncit în multe companii, de la multinaționale până la firme cu câțiva angajați.
Am cunoscut multe mii de persoane, de la clienți și parteneri, până la cel mai înalt nivel de business, cultural, social, sau politic.
Peste tot am avut parte de echipe extraordinare, în care am încercat să mențin o atmosferă mișto și de multe ori am inventat lucruri, pentru că nu aveam de unde învăța, iar la sfârșit am făcut performanță.
Am avut eu însumi o companie și am colaborat cu clienți din multe domenii.

Am publicat caricaturi de tânăr și am participat la saloane de umor din țară și străinătate.
Am pictat mult și am avut expoziții în țară și străinătate.
Încă din facultate am fost implicat în presa studențească și încă mai colaborez și acum cu presa.
Încă sunt activ pe rețelele sociale, încercând să mă mențin la curent cu evenimentele. Ok, mi-o fur de multe ori la părerile mele politice, însă e normal, asta înseamnă democrație.

În atelierul meu 🎨

Și toate astea nu ar fi fost posibile fără a-mi fi alături Ana și băieții noștri, Mircea și Dan, care m-au motivat, sprijinit și suportat atâția ani.
Evident, la bunăstarea mea contribuie și ăștia mici din Gașcă, care îmi transmit din energia lor și mă încarcă pozitiv.

Când eram tânăr, o persoană de peste 60 de ani o vedeam cu un picior în groapă. Am reușit să trec peste un cancer, un infarct, iar acum, la 66, îmi dau seama că, de bine, de rău, o duc bine!
Încă nu mă doare nimic, îmi mențin o greutate optimă, mă pot apleca, pot merge cu bicicleta, fugi cu Cara sau urca etaje fără să gâfâi, dorm ca porcu’, minim 9 ore pe noapte, încă sunt în limite.
Sper să țină cât mai mult.

6-6, poartă-n casă! Așa se spune, când ai noroc.
Iar eu chiar am!

Posted on

DEBUTUL

În atelier

Azi se împlinesc exact 46 de ani de când am debutat în caricatură! Și nu cu unul, ci cu trei desene, publicate în revista “Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. Era în 1978, aveam 18 ani și eram în anul al treilea la Sf. Sava.


Rubrica “Racul”, în care apăreau caricaturile revistei, era coordonată de Sorin Postolache, cel care m-a și descoperit. Și care avea să-mi devină un fel de mentor pentru perioada mea de început în ale caricaturii şi presei. Îmi amintesc că în anii ăia eram ca o umbră a lui, îl urmam peste tot. Așa am ajuns să cunosc cam tot ce era în cultura bucureșteană a vremii, nu doar caricaturiști, ci artiști din mai toate domeniile. Pentru că Sorin era foarte conectat. Practic, nu mergea 20 de metri prin centrul oraşului, fără să se oprească să se salute sau să vorbească cu cineva pe care-l cunoștea.
După el, m-au format mult din punct de vedere artistic și nu numai, caricaturistul Claudiu Nicolae (în al cărui atelier mergeam aproape zilnic), iar apoi Dragoș Anton, pe care-l vizitam des și cu care am avut mai multe colaborări.
În timp, în redacții, la expozițiile și saloanele de umor la care am participat – și, credeți-mă, eram avid de activitate – i-am cunoscut pe toți caricaturiștii și pe mai toți artiștii și oamenii de presă. Nume mari, la care mă uitam cu mare admirație. La “Urzica” era Poch, la “România Liberă” era Matty, la “Informația” era Ando…


Cu mulți am colaborat ulterior, când am intrat în presa studențească și participam și la taberele de instruire politico-ideologice. Erau tabere gratuite, de câte 12 zile, făcute la Izvorul Mureșului, unde se aduna toată presa studențească din țară. Asta pentru că am fost redactor-șef adjunct la ING, revista Politehnicii din București (căreia i-am redesenat antetul și tot conceptul grafic) și în același timp, redactor la Convingeri Comuniste (nu râdeți, chiar așa se numea), revista Centrului Universitar al Bucureștiului. Redactia era la Casa Studentilor Grigore Preoteasa, acolo unde vedeam cam toate manifestările studenţeşti, cenaclurile, filmele prezentate de Nea Dumi, ori piesele Teatrului Podul.
Eeee, dar aveam şi legitimație de presă, cu ea intram gratuit la meciuri, chiar la masa presei și la filme și diverse spectacole. Şmecher!😜
Scopul acestor activități politico-ideologice era să ne “spele” pe cap, însă, în realitate, erau discuții foarte libere și neașteptat de deschise pentru încorsetarea de atunci. Și, în fiecare seară, program de discotecă.
Probabil și atracția mea către caricatură a fost pentru că așa puteam spune ceva împotriva regimului, fără să fie pe față, ci cât de cât camuflat. Altfel, nu ar fi trecut de cenzură.

Vă dați seama? Totul a început cu aceste trei desene, publicate când eram doar un puști de 18 ani, probabil cel mai tânăr caricaturist publicat, și simțeam că lumea e a mea.

Şi acum, după atâția ani, simt exact la fel! 😜

PS. Aşa cum vedeţi, pe Pif nu prea-l interesează…

Posted on

Nu trageți în pianist! E ultimul…

M-a rugat un prieten să fac o caricatura de răspuns pentru cei de la Charlie Hebdo, care au publicata caricatura cu Simona Halep. Nu am avut inspirație, sau, poate nu am vrut să am. E greu de decis până unde merge libertatea de exprimare, mai ales când unii se simt lezați, sau chiar jigniți de rezultat. Cine trage linia roșie care e incălcată?


Poate autorul a exprimat o percepție, creată după Revoluție, că românii sunt țigani. Atâta timp cât percepția este prezentă în multe țări europene, am contribuit și noi, ca romani, la crearea ei. Prietenii mei de aici, care trăiesc în străinătate, pot aprecia mai corect dacă ea este adevărată, sau pe ce se bazează. Evident, nu toți romanii plecați afară au creat probleme, cei mai mulți muncesc de le sar capacele și sunt foarte apreciați, însă, de obicei, sar în ochi cei care fac neplăceri, sau comit delicte.
Cea mai bună reacție la așa ceva, în opinia mea, este să ignori respectiva apariție. Asta doare cel mai tare un creator, indiferent de domeniul artei lui. Și o simt, uneori, pe propria-mi piele 🙂

Oricum, cred că mai tare a afectat-o pe Simona Halep ce mizerie i-a înscenat PSD-ul, decât aceasta caricatură. Și sunt convins că mulți pesedisti sunt indignați de Charlie Hebdo și încântați de ce li se bagă pe gât de la partid.
By default, caricatura este făcută sa critice, să arate ceva greșit, să facă mișto, sau să corecteze. De multe ori, subiectul se consideră jignit de caricatură, poarte ceilalți râd însă. Nu e prima oară când francezii ne tratează în acesta fel, au mai fost emisiuni TV sau alte episoade. Poate ei au un spirit mai ironic decât al nostru, nu știu. Sau suntem noi mai sensibili la anumite aluzii, sau comparații.
De exemplu, cu Napoleon, doar eu știu câteva zeci de caricaturi, iar el este un simbol și o mândrie a Franței. Multe erau pe tema gestului lui de a-și tine mâna strecurata printre nasturii vestonului. I s-a profilat acolo un sân, pe care și-ar fi sprijinit mâna, etc. Și eu aveam una cu același gest, dar altă rezolvare. Am trimis-o acum vreo 30 de ani la un salon de caricaturi în străinătate, nu mai știu unde. O să o caut, nu știu nici măcar dacă o mai am. Probabilitatea ca aceste desene să fi jignit orgoliul francezilor este, desigur, mare. Toate personalitățile, începând de la Papa, dictatori, lideri politici sau religioși, sportivi, artiști sau genii, sunt expuse unui astfel de tratament din partea caricaturistilor din întreaga lume și așa va fi mereu. Linia de demarcație dintre acceptabil sau nu, o face doar privitorul…
Așa, ca o coincidență, Dan, fiul meu cel mic, e în Paris toată săptămâna asta și mi-a trimis imaginea atașată, cu textul: ce e clădirea aia din spatele toaletelor? (Are un spirit ironic desăvârșit, nu? Așchia nu sare departe de de trunchi.)
Asta nu înseamnă că Parisul nu a fost, pentru întreagă omenire, Orașul Luminilor. Dar poate că nu mai este…

Posted on

Acum nu era momentul, Mihai Stănescu…

A plecat caricaturistul Mihai Stanescu. Cei din generatia mea il stiu bine, insa cei tineri, mai putin. Era un caricaturist, asa, mai desosebit. Nu ca n-ar fi toti deosebiti, ca doar fiecare le are pe-ale lui, altfel, de ce-ar fi cineva caricaturist?

El era o specie aparte. In cea mai neagra perioada a cenzurii comuniste, desenele lui ascutite taiau in carne vie. A fost interzis de Ceausescu. Nu ii erau publicate toate caricaturile, sau mai degraba apareau si apoi dispareau, fiind interzise. Insa mai toate circulau oral, ca bancuri anti-regim!

Sunt multe desenele ce erau preluate imediat in diverse medii, fiind mai mult povestite, pentru ca, de fapt, putini le si vedeau. „Ai auzit de caricatura aia a lui Mihai Stanescu? Care? Cu un el pe scara avionului, care ii spune ei, ramasa jos, „Ramai cu bine!” La care ea ii raspunde: „Si tu!”

Asa ceva nu se putea publica, nu ar fi trecut de cenzura. Insa, cumva, se aflau si circulau. In cazul asta, desi parea un dialog banal si de convenienta, intelesul era mult mai adanc. Pe vremea aia, majoritatea care aveau sansa sa plece „afara”, adica in Vest, ramaneau acolo. Pentru ca, efectiv, erau eliberati din cusca, incercau sa respire liber. Multi au facut-o, nu din placere, dar din disperare. Apoi incercau sa-si aduca si familia, sub procedura de „reintregirea familiei”. Despre ei se spunea ca „au ramas”…

Eram un pusti de vreo douaj’ de ani, student la Politehnica, proaspat caricaturist publicat oficial, si ma implicasem in presa studenteasca. Mai intai la ING, revista Politehnicii din Bucuresti, unde eram redactor sef adjunct, dar mai scriam si la CONVINGERI COMUNISTE (ce titlu, frate!!!), care era a Centrului Universitar Bucuresti si aveam redactia la Preoteasa. La ING evident ca am re-desenat sigla revistei, ca de obicei in multe locuri pe unde am fost 😊

Ei, si avand legitimatie de presa, nici nu va dati seama ce usi deschise aveam pe vremea aia. De exemplu, la filme, cand toti bisnitarii vindeau in fata la Patria bilete cu de zece ori pretul, eu mergeam la casa, aratam legitimatia si luam la pret normal. La meciuri, ce sa mai zic, mergeam moka, la masa presei chiar! Nomenclaturist, ce mai 😊

Asa, si a avut Mihai Stanescu o expozitie de caricatura la sala Eforie, prin ’83. Nu mai stiu exact ce desene erau, dar multe din ele „grele” de tot. Insa, cumva, au trecut de cenzura. M-am dus la vernisaj, unde era plin ca-n gara. Efectiv, se statea la coada sa vezi desenele de pe simeze. Lumea era obisnuita, ca doar era perioada de glorie a cozilor la „ce se baga”. Dupa, m-am dus direct la el, m-am prezentat, m-am laudat putin ca fac si eu caricatura si i-am spus ca si eu sunt asa si pe dincolo pe la ziare studentesti si vreau sa-i iau si un interviu. Mi-a zis: Bine, dar s-ar putea sa nu poti sa-l publici. I-am facut o fotografie, mi-a dat si un autograf cu dedicatie, asa ca eram in al noualea cer. Interviul a fost cuminte, pentru ca aveam ambitia sa apara. Si a aparut. L-am bagat si la ING si la CONVINGERI. Asa, de-al dracu’!

Era un tip extrem de placut, cu niste ochi albastri (pe bune, nu d’aia cu ghilimele…), care oriunde aparea isi facea simtita prezenta. Modest, insa cu o atitudine care arata ca e constient  de valoarea lui. Ohooo, si avea valoare, din plin! A luat muuulte premii internationale prestigioase, iar desenele lui erau de o inteligenta sclipitoare. M-am mirat cand am aflat ca a terminat Arte Plastice, dar apoi, analizandu-i desenele, mi-am dat seama ca sunt desavarsite. Nicio linie in plus, niciuna lipsa. Talent pur! Iar cand e dublat de o inteligenta deosebita, devine letal!

Am mai avut apoi diverse ocazii sa il intalnesc pe la saloane de umor sau expozitii, mereu a fost o onoare. Si la magazinul lui, la ERATA, la coloane vizavi de Sala Palatului, l-am mai vazut de cateva ori. Mereu am avut impresia ca parca i-ar fi lipsit cenzura comunista, care il stimula sa creeze ceva „impotriva”. Dupa Revolutie, parca nu a mai avut acelasi stimulent al creatiei, aceeasi adrenalina a lucrului interzis. Nu mi-a spus asta niciodata, e doar o impresie a mea.

Mihai Stanescu cred ca a venit cu ideea ca, dupa ce au castigat Conventia Democrata si Emil Constantinescu alegerile, de Sarbatori sa „impacheteze” cladirea Guvernului cu o enorma funda rosie, ca un mare cadou adus romanilor. Chiar daca a fost un episod esuat, efervescenta acelei epoci a fost fantastica.

Ma uit la albumul lui „Acum nu e momentul” si, revazandu-i caricaturile, imi dau seama ca, efectiv, citesc o cronica savuroasa a vremurilor anilor ’80, mult mai concreta, adevarata si realista decat ar face-o orice manual de istorie. Pentru ca el reusea sa transpuna desavarsit in desenele lui toate sentimentele pe care le resimteam atunci, din greu. Si, atunci cand simti ca-ti apare un zambet in coltul gurii, inseamna ca Mihai Stanescu va ramane, mereu, UN MARE CARICATURIST.

La revedere, Maestre! Multumim!

 

Posted on

Simona merge mai departe – sau hatereala la români

Grigor Dimitrov a castigat Turneul Campionilor. Este o stire, avand in vedere ca la startul competitiei a celor din top 8 au fost atat Nadal, cat si Federer. Moment de varf al carierei lui si fara indoiala al tenisului bulgaresc. Mai ales ca stim in ce conditii se face sport la ei si la noi, colegi de coada clasamentelor in orice top european. Ca se pot naste performante atat de remarcabile la noi si la ei, e cu atat mai meritoriu.

Cred ca si Dimitrov, si la noi Horia Tecau, sunt respectati enorm de fani, nu am auzit sa le conteste cineva valoarea. Cu toate ca nici unul dintre ei nu a ajuns numarul unu mondial, iar Dimitrov nu are nici el nici un Grand Slem. Horia are vreo doua, parca. Dar pentru fani, nu cred ca asta ar fi o problema.

Cand vine vorba de Simona Halep, e… aici e buba! De ce nu place unora Simona Halep? De ce nu le place ca e pe locul intai de vreo sase saptamani si va mai fi cel putin pana al Australian Open? De ce o urasc cu toti porii unii care in viata lor nu ar reusi un serviciu valabil sau un rever in teren? Din acelasi motiv pentru care, daca va uitati pe YouTube la oricare cea mai mare capodopera a culturii mondiale – you name it! – mereu vei vedea si dis-like-uri. Si e cam o proportie de 5-7% in general. Hateri, frate!

Ce e cu noi? Stiu ca nimeni nu e profet in tara lui si ca Simona are sustinatori multi si unii mai fideli in afara Romaniei, romani sau nu. Totusi… sa incerci tu sa dai da pamant cu performantele ei, mi se pare cel putin josnic. Sau vrei sa atragi atentia asupra ta, de fapt si atunci te pui impotriva curentului, sau de-a curmezisul…

Sa arunci la gunoi atata munca, sacrificii, lacrimi, bataturi, dureri, sudoare, efort si o copilarie innecata in antrenamente, cantonamente si concursuri, mi se pare incalificabil. De ce, doar sa te dai tu mare a-toate-stiutor? Sau pentru ca n-ai nimic valoros sa aduci in plus, sa pui pe masa?

Chiar, poate printre cei care citesc aceste randuri sunt si prieteni din Bulgaria, sigur ei stiu mai bine. Acolo e tot asa, e un curent impotriva lui Dimitrov, ca n-a castigat nici un mare slem, ca poate avansa doar daca Nadal e racit, sau Federer se loveste la vaccin? Ca, de fapt, aici la Londra nu i-a batut pe niciunul dintre cei mari? Desi a facut o finala excelenta, cu tenis la cel mai inalt nivel.

Cred ca, mai degraba, suntem noi sexisti si misogini. Trist, dar asta-i adevarul. In adancul nostru, ne racaie ca o fata e mai tare decat noi, aia cu sexul tare si mare. Cum adica, sa ajunga ea numarul unu in lume? Nu are valoare, a ajuns acolo doar din intamplare, au avut altele ghinion, sau cu mare noroc. Babaieti, inseamna ca nu stiti nimic despre cum se fac clasamentele in ATP si WTA. E un sport in care fiecare respiratie e masurata si contorizata si toate punctele se aduna riguros, zi de zi, saptamana cu saptamana, la fiecare turneu, in fiecare an. Si de cinci ani in top 5, singura din circuit? Cu asa constanta, e unicat – ca tot e din Constanta, nu?

Uitati-va ca pana si Nole sta pe bara de juma’ de an, si chiar Nadal si Federer, au avut pauze mari generate de accidentari, efort, corpul a cedat, e un ritm la care anatomia omului se pare ca nu poate rezista atatia ani… Simona merge mai departe!

Bravo, Dimitrov, bravo Simona, bravo Horia, bravo tuturor care fac performanta! Lasati-i pe hateri sa spumege pocale, ei vor avea satisfactia castigarii campionatului de spart seminte pe banca din fata blocului, faza pe scara! Si sigur au si diploma, inramata, printre bibelourile din sufragerie.

Posted on

Binomul e-n toate, e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare…

Asta cu binomul, cu statul paralel si ilegitim, sistemul, Soros, multinationalele, este in sangele nostru. Ala dac, aditivat cu ceva nuante latine, apoi coagulat si evoluat ca român. Iar in ultima suta de ani, injectat si cu o perfuzie puternica de globule rosii 🙁 Si uite-asa, de-a lungul secolelor, am descoperit ca mereu, vina e la altii, frate, nu la noi! O dam in bara? Bara e de vina!

Toate deciziile politice majore nasoale sau cu urmari naspa, au fost pentru ca altii au fost de vina… Pentru alea misto in schimb, noi am fost eroii! Apropo, de ce nu prea invatam in scoala si de infrangeri, sau de episoadele rusinoase ale istoriei romanesti?

Stim de la istorie ca suntem un caz unic in lume, vai mama noastra, cei mai oropsiti, am fost la intersectia a trei imperii unu’ mai rau ca altu’: rusii, turcii si austriecii. Fiecare regiune romaneasca era-n buza lor si mereu cat p-aci sa ne-nghita, sa ne faca una cu pamantu’. Da, da’ noi n-am fost niciodata pasalac turcesc, ca Budapesta. Ma lasi! Sute de ani Transilvania a fost sub Budapesta, asa ca am fost, practic, un sub-pasalac 😊 Da, dar cine a fost bariera Europei cand navaleau turcii, d-aia au avut ei timp si linistea necesara sa-si construiasca ditamai catedralele. Nu, e mai simplu de-atat: ei au fost mai harnici! Si, avand reguli pe care le respectau, au furat mai putin. Exact ca-n zilele noastre…

Pe de alta parte, e puternic si curentul dacofil, ca suntem aici de 2000 de ani, ca dacii liberi erau cei mai tari, i-au dat cu tifla Romei atata timp, stapaneau mare parte din Europa, au inventat toate alea, ca romanii au vorbit de fapt limba lor, ca Traian cand a venit aici a zis ca „m-am intors acasa”… Asa si? De ce am ajuns ca mai apoi sa nu stim ce sa facem cu mostenirea lor? Nu, nu suntem noi de vina, ci altii: gotii, vizigotii, slavii si tot neamu’ lor! Sigur, alte binoame, sisteme, strabunicii lu’ Soros, relele mutinationale conduse de la Vatican si tot felul de scuze.

Paradoxal, noi asociem nasterea poporului roman cu o mare infrangere (pe care o mai si celebram), a dacilor si implicit cu sinuciderea lui Decebal. Pai, s-ar rasuci in mormant si l-ar trimite inapoi Zalmoxe daca ar sti ca noi i-am alaturat in imn numele cu cel al lui Traian, cel mai mare dusman al sau…

Poate asa o fi natura umana, peste tot, nu stiu. E greu sa accepti esecul, infrangerea si sa admiti ca altii sunt mai buni, mai puternici, mai organizati, mai harnici, mai eficienti.

Cred ca o natiune puternica este cea care-si asuma intreaga istorie, cu bune si rele. Ca toti au avut bubele lor, n-om fi noi mai cu mot. Insa unii au invatat ceva de-acolo si poate si de-aceea acum sunt mult in fata noastra.

Revenind la oile (sic!) noastre, si noi va trebui sa ne-asumam ca acum ne conduce PSDul, poate e un pas necesar, din care om invata la viitoarele alegeri. Insa trebuie sa recunosc ca Dragnea si Tariceanu au inca o data dreptate: incepand de la Traian si Decebal, binomul e-n ADNul nostru, il avem pana si in imn! Doar ca ei abia acum l-au descoperit…

Posted on

Biblioteca americană… sau ce simplu am ajuns în Maldive

Eram in anul trei de liceu, adica prin ’78. Tocmai debutasem in caricatura, eram in nouălea cer, in plin avant creativ si cu ochii mari, avid de tot ce inseamna cultura. Aveam norocul ca Sf. Sava era in centru si vizitam toate expozitiile din Bucuresti sau institutele culturale ale diverselor tari, mai ales vestice. Desi mergeam si pe la polonezi, ei au fost mereu tari in grafica si postere… Prin colegi, am aflat ca exista un loc unde poti vedea si filme nedifuzate la noi, sau asculta muzici misto, abia lansate. Unde? Biblioteca americana! Si cum poti intra? Pai, te duci, stai la coada si te inscrii dimineata pentru un film de la ora 14 si, daca mai sunt locuri, esti trecut pe lista si vii si-l vezi. Si cat costa? Nimic, e gratuit! Hm,…. Dar nu e problema cu „baietii cu ochi albastri”? Eee, you’ll never know…

Dar ce conta? Ma amageam eu ca, daca ma ia cineva la intrebari, o sa le zic ca mergeam acolo in scop de documentare. Pentru ce? Pentru caricaturi, nu? 😊 Ceea ce, de fapt, era exact realitatea. Curiozitatea mea artistica era maxima, eram ca buretele stors, voiam sa stiu ce e nou la americani, ce repere au, ce valori culturale. Si chiar am vazut. Multe carti, reviste, dar mai ales cataloage de arta, de arhitectura. Era clar alta arta decat cea europeana, nu prea stiam sa o definesc, dar o simteam diferita. Mi-am notat caiete intregi de idei. Si filme: Jesus Christ Superstar, Grease, Saturday Night Fever, Hair si multe altele, Donna Summer cu Once Upon a Time, al lui Giorgio Moroder, acolo le-am savurat pentru prima data. Era o sala mica de vizionari/auditie, de cateva zeci de locuri, dar atat de calda si primitoare. Chiar imi amintesc ca aveam un casetofon (primit cadou de la ai mei cand am luat treapa a doua) si inregistram muzica direct la microfonul lui, din sala. Un fel de stramos preistoric al lui Facebook live 😊

Sentimentele erau amestecate cand treceam pragul, de parca treceam granita in State, nu altceva. Toata lumea era amabila, tot ce ma inconjura era ALTFEL, fara sa fie neaparat mai pretios, dar sigur mai prietenos. Imi amintesc ca albul domina la mobilier, ceea ce la noi, atunci, era neobisnuit. Practic, am trait momente acolo ca intr-o oaza de libertate, de aer proaspat, curat, diferit total de cel imbacsit din viata mea. Chiar daca eram adolescent si departe de rahaturile politicii comuniste, simteam apasarea prin toti porii. Mai ales ca in perioada aia incepeam sa mijesc ochii in ale presei si intelegeam si eu ce ai voie si ce nu se face. Iar alea cu NU erau multe rau.

Imi amintesc ca ma intalneam deseori acolo cu un personaj haios, interesant cel putin, tuns zero si cu barba enorma. Umbla imbracat cu o chestie alba asa, cam ca un palton lung pana la genunchi, dar fara maneci, peste un tricou fara maneci. Multe lanturi atarnau de el, purtate vizibil. Vorbim de miezul verii. El era Gheorghe. Ne mai vedeam pe la teatre, opera, expozitii sau prin tramvai. Tare tipu’, odata ce-l vedeai, nu aveai cum sa nu-l remarci sau sa nu-l retii…. Interesant! Acum mi-a venit in memorie, dupa aproape 40 de ani.

Acolo au fost Maldivele mele, o insula frumoasa plina de miez si culoare intr-o lume cenusie si din ce in ce mai abrutizanta. Cu diferenta ca nu trebuia sa calatoresc mult…

Trebuie sa recunosc, in toti anii de comunism nu am avut nicio discutie, cu nimeni de la partid sau de la secu’, despre vizitele mele „in America”, nu m-a intrebat nimeni vreodata ce cautam acolo. Deci, se putea!

Tinea si de curajul sau nebunia fiecaruia…

Posted on

IN VINO VERITAS

Din vechime, latinii foloseau aceasta expresie cu sensul ca „in vin este adevarul”. Stiau faptul ca vinul, consumat in anumite limite, este un dezinhibant excelent, care creeaza euforie, o stare de bine, ce duce la momente de eliminare a fricilor, ceea ce ne apropie de adevar…

De aceea propun ca, la toate audierile de la DNA, sa fie tratati invitatii cu un pahar de vin! Ok, daca e chemat Tudose, mai multe 🙂

Va dati seama ce simplu am afla adevarul?

Posted on

Homo Sapiens vs. Homo Happyens :)

Ce e Business life? Pana la urma, e tot viata noastra, cu toate laturile (cu a, nu cu a) naturii umane, doar ca translatata in niste cladiri de birouri. Inauntru tot noi suntem, dar transformati, modelati (in realitate deformati), asa incat sa ne potrivim regulilor de business, sa dam bine. In business life se presupune ca toata lumea e desteapta. Nu e nimeni prost, ca altfel nu ar avea ce cauta acolo, nu? Hmmm, am ceva indoieli despre asta…

Cu toate astea, la toate cursurile la care am participat, nu am intalnit niciodata vreo referire la IQ. By default, toti suntem frumosi, detepti, si devreme-acasa – asta mai putin, ca se face overtime big time. Fals! Asa cum in viata „civila” oamenii sunt de tot felul, exact aceiasi oameni se regasesc si in sedinte, in echipe, sau in board-uri. Doar mai falsi! De cele mai multe ori, zic ce trebuie sa zica, ce e compliant cu procedura, cu ce da bine la HR, nu ce ar vrea. Ce e politically correct si nu cumva sa le afecteze cariera, viitorul sau jobul.

Este interesant de observat cum niste caramida, otel si sticla si, eventual, un flipchart, ne transforma profund in comportament. Inauntru suntem oficiali, rigurosi, politicosi, tinem furculita cu stanga, folosim elegant servetul frumos impaturit la business lunch-uri, lasam mai intai doamnele si domnisoarele sa treaca sau sa urce-n lift, scriem toate mailurile cu te rog si multumesc si o zi buna,… cat despre smile, ne dor obrajii de cat zambim, de parca am fi o noua specie, Homo Happyens – dovada, in foto atasata😊 Ce mai, o minunatie de oameni!

Diferenta dintre specii apare si in teambuilding-uri, ca acolo mai lucreaza si elementul dezinhibant de se cheama alcool. Unii insa reusesc sa se (ab)tina bine si sa-si pastreze masca aproape perfect, ca e si seful acolo si nu da bine… Cu toate ca, de multe ori, tocmai seful e cel care o comite. Da’ ce sa-i faci, sefu-i sef si-n sant!

Mama, da’ cand dam cu badge-ul la exit, vine eliberarea! Parca ne dezbracam si lasam acolo toate aceste chinuri, ce ne-au torturat intreaga zi si ne regasim noi, aia adevaratii si incepem sa ne impingem pe strada sau la coada la intrarea in metro, sa ne taiem fata sau sa ne sicanam cu masinile, sa ne aratam unii altora anumite degete, cat mai ridicate si mai tantose. Cat despre limbajul la volan… mmmm, un deliciu! Evident, multinational 😊

Stii, tot noi suntem aia!

Interesant de vazut acum, cand lumea incepe sa lucreze remotely, online, sau de acasa, cum se vor modifica toate comportamentele business related. Ne vom simti mai liberi, mai casual, mai umani? Pariu ca da, pentru ca deja toate comunicarile companiilor catre clienti incep sa fie mult mai directe, mai friendly, cu „salut”, “ce mai faci?”, „sunt Mircea”, adresate la persoana a II-a singular…

Sigur va exista un shift major in comportament prin scoaterea businessului din birouri, cubicles, sau open spaces. Dar o fi spre bine?

TBD 😊

Posted on

Știți bancu’ cu zgura?

Site-ul nostru a obtinut declaratii in exclusivitate de la unii din partenerii de tenis ai liderului maxim. Vorbim de cei din Brazilia, evident! Pentru ca sparring partnerii de aici chiar sunt speriati ceva de speriat (traducerea pentru sparring) si nu au vrut sa ne dea declaratii, pe motiv de imunitate tenisistica, adica la tenisi. Singurele informatii pe care le avem, pe surse, sunt ca joaca tare cu stanga. Ba, da’ tare!

De fapt, ce sparring partneri, tata? Victime de-a dreptul! Pai, ia sa vina sa declare cineva ca l-a batut (la tenis!) pe Primul Tenizmen al Tarii. De fapt, cred ca e al doilea, cronologic, dupa Adrian Nastase. Mai, da’ ala macar ii aducea in tara pe Bush senior si alti monstri sacri ai politichiei mondiale, de uite-asa a pregatit el, adunand game cu game si ghem cu ghem, ca l-a ajutat si o matura a lui Tamara… intrarea Romaniei in toate alea. La turnee ma refeream, ca ne-a bagat in tot ce se putea 😊

Ma, parca mai era unul cu mustata, care chiar a fost la o mustata de „Salatiera”. Ala de acu’ ne da lectii de etica si zice ca intre un hot si un prost prefera hotul. Hm,… oare de ce aveam o banuiala despre asta?

Si mai avem o declaratie – proba foto in facsimil – ca Dragnea, chiar si atunci cand o da-n fileu, cere challenge! Pai, nu degeaba a taiat el porcu’ cu arbitrii…

Asadar, nimeni nu poate declara si demonstra, cu subiect si predicat (chiar, ati remarcat ticul asta national? de parca toti romanii au devenit fanatici ai analizei gramaticale), ca l-a invins pe LD (e numele lui de cod/stiuca/crap/somn/pastrav/stiuca/caras) la tenis. Daca e, sa faca un pas inainte. Ca dupa,…

Asadar, un martor oculist (ca era doctor oftalmolog omu’) ne-a comentat ultimul meci. De fapt, e cel mai recent, nu stim daca e ultimul 😊

Fiti atenti, ca e pe functia live: Liviu e la serviciu. Inca! Pe prima a dat-o-n balarii. Adica-n palmieri, ca era vorba de Brazilia! Pe a doua, a trimis-o „la T”. Arbitrii i-au dat punctul, el voia 30-0, dar a negociat si au agreat la jumatate, deci au ramas la 15. Pai da, soro, ca arbitrii erau originali de la Tenisman, apoi au fuzionat cu CJ Teleorman, dupa care i-a trecut pe firma particulara, Tenis Drum. Bravo! Uite ca acum are minge de game, de set, de meci, de ce vrea el. Mai putin de turneu. De turneu nu prea are, ca nu poate juca pe court-uri straine, nu se acomodeaza cu suprafata de joc, cu liniile, cu luminile. I le baga astia-n ochi si-l jeneaza la mustata.

Liniste! Adica ciocu’ mic! Serveste Dragnea! Alo, domnu’ Trump, se aude acolo? Ca pentru dumneavoastra serveste…

Si, pentru ca are bratul luuung, asa numitul brat Pavel, ii trage un serviciu de n-a vazut Parisu’, sau Alexandria, ca-i mai de-a noastra! Ii da si-un passing de rever. Extraordinar, a executat perfect o belina! Direct in plasa. Insa, spre deosebire de alti jucatori, novici sau no-vicii, la el mingile in plasa sunt considerate castigatoare. Da, dom’le, chestie de atitudine. Ca asa l-a invins si pe Grindeanu, cu 6-1 la stiuci prinse cu plasa. Iar in setul decisiv, chiar daca au ajuns in tie-break, pana la urma l-a trimis in out si i-a luat si serviciul!

Meciul decurge usor, am spune chiar pas cu pas,… dar nu, ca aici ne referim la un alt tenisman, de alta liga, care are o lovitura tare, din contra: de dreapta. Lung de linie cu executare!

In final(a), federalii au vazut pe reluarea video, cu martori adusi la DNA, ca sistemul (si aici lucreaza sistemul!) Hawk-Eye indica faptul ca jucatorul cu mustata a cam inceput sa dea mingi afara! Multe, foarte multe… copiii de mingi au numarat pana acum vreo 21 de milioane. Bai, da’ unde s-au pierdut atatea mingi, ca n-a mai ajuns una inapoi in teren? Totusi, astea trebuie recuperate de la public, din tribune, nu?

Un scurt moment de publicitate:

De Black Friday, cumparati-va telefoane de la Tel Drum, cea mai buna companie de telecomunicatii. Telefoanele noastre nu te lasa-n drum!

Am revenit live: Tocmai am fost anuntati de oficiali ca arbitrii au decis: se pierde meciul la masa verde, la cea rosie si la masa presei. Ca asta se pare c-a fost cea mai putreda, cu cei mai vopsiti suporteri. Cat despre echipamentul purtat, abia acum si-au dat seama ca jucatorul cu fețișoara lui, / Spuma laptelui; / Mustăcioara lui, / Spicul grâului; / Perișorul lui, / Peana corbului; / Ochișorii lui, / Mura câmpului /  Si programul lui, / precum coada porcului,… nu purta echipamentul legal. Ci era unul in dungi, verticale, care se confundau cu graficele ce aratau virilitatea vertiginoasei cresteri economice a Romaniei, refacute dupa cea mai recenta rect-ificare bugetara. Pozitiva, pai da!

C-asa e-n tenis!