ADEVĂRAŢII ÎNVINGĂTORI

Eduard Nowak, actualul ministru al sportului, a cucerit medalia de argint la ciclism, la Jocurile Paralimpice de la Tokyo! Felicitări și toată admirația pentru un astfel de rezultat, care nu este singular! Domnul Nowak a ajuns la 4 medalii câștigate, la 3 ediții ale acestor jocuri. Printre ele, și un aur cucerit la Londra în 2012. Niciun alt ministru aflat în funcție nu a mai câștigat vreodată medalie la JP. Astfel de performanțe sunt de apreciat unanim, indiferent de simpatiile ori culoarea politică, sau de luptele interne din partide. Este o realizare ce trece dincolo de aceste interese meschine.

Eduard Nowak si bucuria medaliei cucerite!

Pe lângă cele 4 medalii cucerite de domnul ministru, România mai avea o medalie, un bronz câștigat de Alex Bologa, în 2016, la Rio (judo – cat. 60 kg). Iar acum, la Tokyo, același Alex Bologa, care este NEVĂZĂTOR încă de la 6 ani, a luat bronzul la judo, la aceeași categorie!!! Meciul pentru medalia de bronz a fost memorabil, iar sportivul nostru a ieşit invingător.

„Nu puteam să stau să mă plâng”
„Am avut probleme de mic. De la 6 ani am rămas nevăzător complet. Mama a luat un microb în timpul sarcinii, care m-a afectat, iar ulterior, mi-am pierdut vederea definitiv. A trebuit să învăț să fac față acestei situații, dar având probleme de mic, chiar dacă nu atât de grave, m-am obișnuit așa. Eu așa știu lumea, așa o percep și cred că, cu toate că ai o dizabilitate, poți să faci ceva în viață”, a declarat Alex Bologa, într-un interviu pentru Monitorul de Cluj.

Alex Bologa, bronz la Tokyo

Aici e vorba de SPIRIT! De spiritul de luptător, de ambiție, de efort, disciplină și multă, foarte multă muncă. Mai ales că acestea sunt depuse de oameni care au diverse nevoi speciale, pe care noi, cei să zicem, cu capacităţi depline, nu le mai băgăm de seamă. Oameni care, după un accident, sau din diverse alte motive, pot ajunge foarte ușor, din cauza dizabilității, pradă depresiei, deznădejdii.

Știu cum e depresia, am trecut pe acolo, lupta cu incertitudinile, apoi cu cancerul nu e chiar ușoară, e o teamă pe care o porți cu tine toată viața. Nopți de nesomn, întrebări fără răspuns, de ce eu?, frica aşteptării rezultatelor la fiecare trei luni când îți faci analizele.
De aceea, consider că efortul, ambiția și lupta acestor sportivi, cumva împotriva unui destin ce le-a fost hărăzit, merită tot respectul și admirația noastră! Chiar și a celorlalți sportivi, fie ei și câștigători olimpici, care, datorită unor enervări ocazionale, refuză să dea mâna unei mâini întinse către ei pe aeroport, la întoarcerea de la Tokyo. Gestul Anei Maria Popescu mi s-a părut cel puțin nepotrivit. De parcă ministrul Nowak nu ar fi vrut bugete mai mari la federații. Sau nu ar fi vrut și el să se antreneaze în România, pe un velodrom modern.
România este reprezentată de 7 sportivi la aceste Jocuri. Din inimă, un BRAVO, tuturor! Ei sunt adevărații învingători, indiferent de locul final din clasamente! Fiecare are o poveste de viață din care toți am avea ce să învățăm. Noi ăștia care ne plângem mereu că avem probleme, că plouă, sau că nu, că nu ne merge netul prea bine, că e prea cald, sau că e frig, ori că nu am găsit culoarea potrivită la nu știu ce…

Cum să joci tenis de masă, fără mâini

De exemplu, la Tokyo concurează  și Ibrahim Elhusseiny Hamadtou, un jucător egiptean de tenis de masă, care de la 10 ani nu mai are mâini, le-a pierdut într-un accident de tren. Și, de când un prieten i-a spus să nu se bage el într-o dispută dintre acel prieten și un adversar, pentru că el nu va juca niciodată tenis de masa, s-a ambiționat și a început să joace. Ține mânerul paletei în gură!

Ibrahim Elhusseiny Hamadtou, concurând la tenis de masă, fără mâini

Părinţii au vrut să o omoare, când avea doar 14 luni

Haven Shepherd, o înotătoare de 18 ani din SUA, care și-a pierdut ambele picioare la 14 luni. Părinții ei au condamnat-o la moarte, pentru că au hotărât să se sinucidă, inteaga familie, din cauza unei relații extraconjugale. Și au legat o bombă de picioarele fetiței lor. Ei au murit, dar, miraculos, medicii au reușit să o salveze pe micuță, care a rămas, însă, fără picioare.

Nu știu ce înseamnă să am picioare, așa că nu pot să spun că mă afectează atât de tare, e o viață pe care nu am trăit-o. E adevărat că mi-am pierdut picioarele, dar puteam să îmi pierd viața“, a declarat Haven Shepherd într-un interviu pentru revista People.

Haven Shepherd, înotătoarea de 18 ani, fără picioare

Optimismul, îndârjirea și atitudinea pozitivă a acestor oameni reprezintă un model şi o insiraţie despre cum trebuie trăită și valorată fiecare secundă ce ne e dată.
Ei fac lucruri pe care mulți dintre noi, fără a avea acele dizabilități, nu le putem realiza. Așadar, cu atât mai mult o victorie a lor, a SPIRITULUI lor.
Ce nu poate fi înfrânt de nicio dizabilitate!
Respect!

  • credit foto:
    • capturi din transmisia live, pe Facebook, a dl. Eduard Nowak
    • Eurosport
    • Getty Images