15 septembrie, prima zi de școală. Pe vremea mea, așa era în fiecare an. Spre sfârșitul vacanței mă încercau sentimente contradictorii. Pe de-o parte eram apăsat de apropierea școlii, finalizarea lecturilor obligatorii, a rezumatelor lor, sau ale exercițiilor la matematică.
În schimb, ardeam de nerăbdare să-mi cumpere maică-mea rechizite noi și, în special BASCHEȚI. O după amiază întreagă făceam un turneu pe la toate magazinele din centru: Romarta Copiilor, Victoria, Olimpic, Trei Ursuleți, La Vulturul de Mare cu Peștele în Gheare. La Romarta, ăla de vizavi de CCA, aveau ăștia o super machetă cu trenuleț electric. Știu că maică-mea mă lăsa acolo și ea se sucea prin magazin să caute diverse. Macheta aia era cam 3×3 metri și avea reprodus un peisaj minunat, cu gări, vile, dealuri, șosele cu treceri la nivel cu calea ferată, bariere și tot ce era posibil într-o reproducere perfectă a unui loc mirific. Aș fi stat lângă masa aia luni întregi, fără să clipesc. Pe vremea aia, televiziunea avea multe momente de pauză, între emisiuni. Pentru cărțile emisiunile era toate live, nu se puteau înregistra. Și în perioada când pe ecran apărea genericul Pauză, se derulau imagini cu macheta aia superbă din Romarta Copiilor. Duminica după amiaza se proiectau pe CCA, pe partea de sus, cu litere cursive, rezultatele meciurilor din etapa de fotbal
Stăteam la geam, la etajul întâi și mă uitam la ele până le învățam pe de rost.
Mai era un magazin care-mi plăcea mult, pe Lipscani, dar nu-mi amintesc cum se chema. Poate mă ajutați… Avea pe pereții înalți întreaga poveste a Caprei cu Trei Iezi. Exact ilustrațiile alea mișto, clasice, pe care le știam toți copiii.
Aaa, iar în vitrina de la Cei Trei Ursuleți era o machetă superbă cu o familie de nomazi, care mergeau într-o căruță și câinele era în spatele căruței, legat cu lanțul.
Dec, după ce ajungeam rupți acasă, cu ghiozdan, rechizite și bascheți noi, abia așteptam să merg a doua zi la debutul anului școlar. Cred că v-am mai zis aici, îmi plăceau atât de mult noii bascheți, d-ăia chinezești, de 75 de lei, încât în noaptea aia dormeam cu ei pe pernă.
Niciodată ai mei nu m-au dus la școală. Doar mergeau la ședințele cu părinții sau veneau la serbarea de sfârșit de an școlar, în cazul în care luam premiu. Neluând de multe ori, nu prea i-am deranjat 🙂
Au fost câțiva ani în care eram mai curios decât de obicei, într-a cincea și într-a noua. Motivul era același, însă amploarea cu totul alta: gagicile!
În clasa a patra, ne-a pus învățătoarea să aducem de la părinți o hârtie semnată de ei cu opțiunea preferată de limbă străină, dintre engleză și franceză. Taică-meu mi-a dat o hârtie pe care a și motivat decizia lui, ca engleza e mai uzuală, în timp ce franceza e mai de salon.
Prin reorganizarea claselor pe criteriul limbii străine studiate, la noi în clasa au venit fete noi. Eee, aici era interesul meu maxim. Și, evident, pentru ele doream ca mereu la începutul școlii să am bascheți noi.
Profesoara de engleză era o tipă tânără drăguță și foarte deschisă la nou. În prima lecție, ne-a spus să ne alegem fiecare un nume englezesc și așa mă va chema. Mie-mi plăcea mult Cliff Richard (hei, vă rog să nu râdeți, aveam 12 ani și anul era 1972), așa că până într-a opta, Richard a fost numele meu de scenă 🙂
La una din edițiile Cerbului de Aur, care a debutat în perioada aia, a venit cu recital chiar Cliff Richard. Ai mei plecaseră nu știu unde și m-au lăsat pe mine să înregistrez, cu magnetofon concertul lui. Îmi amintesc că cea mai tare piesă a lui a fost “The Young Ones”, din filmul cu același nume. Pentru cei care nu au prins perioada aia, sau nu știu, toate trupele românești care s-au format atunci, Sincron, Phoenix, Roșu și Negru, Sfinx, au declarat că filmul ăsta i-a determinat să-și facă trupă, pentru că acolo au văzut prima dată chitare electrice și ce atmosferă pot crea.
Profa de engleză, ca să ne facă să știm cât mai mult, ne dădea versurile hit-urilor la modă atunci. Așa am înțeles mai ușor Rolling Stones, Moody Blues cu Nights in White Satin, sau Questions, Creedence, Beatles sau Middle of the Road.
În prima zi de clasa a noua, era altceva. Tocmai trecusem de examenul de admitere la Sf. Sava, eram tare mândru de isprava mea si mergeam ca un cocoș în curtea liceului, curios să văd câte fete vor fi în promoția mea. Erau destul de multe și drăguțe. Pe vremea aceea era mult mai simplu de apreciat care sunt fetele mișto, pentru că toate erau obligate să poarte același model de uniformă. E adevărat, unele, chiar dacă aveau un corp foarte frumos, reușeau să-l ascundă bine sub o uniformă necambrată, sau chiar lălâie. Alte fete, chiar dacă nu aveau forme sexy, aveau știința să își ajusteze uniforma și să aibă o atitudine care să le ajute să arate extrem de atrăgător. În zilele noastre, de multe ori hainele fac diferența, ceea ce reprezintă un obstacol în plus pentru un puțoi de 15 ani care vrea să aleagă și el cea mai mișto gagică.
Revenind la prima zi de școală, mai era un moment absolut de neprețuit. Cea in care primeam manuale noi, care miroseau mmmmmm,… nemaipomenit, a cerneală tipografică proaspătă.
Și la facultate, tot pe 15 septembrie începeam cursurile. Îmi amintesc că într-un an a venit Ceaușescu să țină un speech în Politehnică la deschiderea anului universitar. Eu, mare șmecher care pe vremea aia eram redactor șef-adjunct la revista Politehnicii, ING, venisem dotat cu aparatul de fotografiat, un Zenit, să-i fac poze Marelui Conducător. M-a văzut un milițian în mulțime și a venit direct la mine să mă întrebe ce vreau să fac. I-am arătat legitimația mea de presă, i-am zis ca pentru primul număr aș vrea o poză a Șefului. Nimic, frate! M-a pus să țin aparatul la spate, iar când a trecut Ceaușescu prin fața noastră, a stat lipit de mine, în fața mea, să fie sigur ca nu fac pe blat fotografia. Apoi, m-am gândit câte poze am văzut eu de-ale lui Ceaușescu, fără să fie oficiale? Niciuna! Hahaha, omul chiar avea grijă de imaginea lui 🙂
Pentru toți cei care au prins 15 septembrie ca prima zi de școală și pentru ceilalți, elevi și dascăli totodată, vă doresc un nou an școlar cu rezultate excelente!