45 de ani de la Marele Cutremur… si cum il traim chiar si azi

Acum 45 de ani, exact la ora asta, 21:22:22 în 4 martie 1977, a fost un mare cutremur, probabil cel mai mare din România. Au murit 1600 de oameni, peste 11 mii de răniți și 35 de mii de locuințe s-au prăbușit.
Una din clădirile care a căzut a fost blocul Casata, de pe Magheru. La parter era o renumită cofetărie, unde în anii ăia de liceu mergeam destul de des. Era aproape de Sfântul Sava și aveau un profiterol foarte mișto. Și evident, casata, care era specialitatea casei.
Radu Oltean, un coleg de clasă în liceu, care acum locuiește la Paris, mi-a amintit o fază. Că exact în ziua aia de 4 martie, cândva după ore, după amiază, am fost împreună acolo pentru un profiterol, ca de obicei. Când am ieșit, el îmi spune că m-am oprit puțin în fața cofetăriei și i-am spus: “Cred că o vreme nu o să mai vin pe aici”. Peste câteva ore, cofetăria nu mai exista.
Aveam 17 ani, am trăit cutremurul acasă, era vineri seara, iar la televizor era difuzat un film bulgăresc. Am trăit o spaimă teribilă, pentru că nu știam ce se întâmplă. Nu mai traisem experiența unui cutremur.
După ce am împins la loc, spre perete, biblioteca ce plecase spre mine, împreună cu părinții și fratele meu am coborât în parcarea blocului, odată cu toți vecinii adunați acolo. Una dintre vecine era extrem de sumar îmbrăcata, cutremurul a prins-o în cadă. Vă dați seama groaza care te cuprinde și reflexul de supraviețuire ce nu te mai lasă să fii rațional.
A fost o noapte de coșmar. Îmi amintesc că era senin și luna se vedea foarte ciudat, mai roșiatică decât de obicei.
Cu greu ne-am făcut curaj să urcăm înapoi, în casă, câteva ore mai târziu. Evident ca nu am putut dormi deloc pana dimineata.
A doua zi am plecat prin București, urmând să văd dezastrul lăsat în urmă de seism.


Două săptămâni după aceea, acasă nu am avut apă curentă, căldură, sau ton la telefon. Vă dați seama ce înseamnă asta la bloc? Mers cu canistra și cărat apa de la diverse cișmele din cartier. Spălat minim, folosit cât mai mult toalete publice peste zi și drămuit fiecare strop de apă.
În plus, zilnic treceam, prin centru, că acolo era liceul, le lângă clădiri dărâmate parțial sau total, cu camioane, excavatoare și muncitori care înlăturau puținii supraviețuitori și victimele. Apoi, luni de zile, molozul omniprezent…
Știți cum arăta Bucureștiul și clădirile căzute? Exact cum le vedem pe cele distruse acum de războiul lui Putin. Însă situația în Ucraina e mult mai dramatică. Acolo oamenii sunt fugăriți, hăituiți, bombardați și omorâți în continuu!
Am toată empatia pentru poporul ucrainean, știu ce înseamnă groaza și frica de dezastru, indiferent sub ce formă ar veni el. Trebuie să facem orice efort suntem capabili să ajutăm atât Ucraina, cât și refugiații, mai ales că sunt femei și copii care trăiesc spaime și drame teribile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *