Frate, m-ati omorat cu Irishman-ul vostru. Atata reclama ati bagat in el, de mi-a iesit pe nas. Am aflat ca tine peste trei ore, asa ca ma pregateam de un regal. Mai ales ca totul anunta asta, de Niro, Pacino, Joe Pesci si Scorseze. Toata mafia italiana de la Hollywood, care a facut, ani de zile, povesti atat de savuroase!
Nu am rezistat din prima tentativa, dupa juma de ora am cedat. Am zis ca poate sunt eu chitros, sau nu sunt in dispozitia necesara. Sau nu era vinul potrivit…
Asa ca mi-am tras o galeata de popcorn (ca daca va spuneam floricele, nu stia nimeni ce-s alea!), o bere, apoi am mai incercat o data, in alta seara. De data asta, cu noroc! Am rezistat pana la capat. Pai, nu degeaba am fost in Piata zi de zi, in iarna cand cu hastagul.
Horror! Ce teapa de film, lung, dezlanat, fara niciun fel de zvac, sau de emotie. Ditamai de Niro si ailalti baieti din gasca, parca ar fi venit la intalnirea de doua sute de ani de la terminarea liceului si povesteau ce misto erau ei in liceu, ce fete agatau si ce cotcarii mai faceau. Exact cum sunt, daca ati vazut, petrecerile alea in care oamenii stau la masa, dupa ce au mancat ca porcii si danseaza din scaun. Adica fac ceva miscari din cap si din maini, ca sa se vada cat de activi si vioi sunt ei.
Asta e impresia de imbacsit pe care mi-a alsat-o/
Si de mila! Hai, recunoasteti, cati dintre voi ati vedea filmul asta a doua oara? Sau, poate aveti acelasi sentiment ca si mine, ca nu v-a intrat bine din prima si sa-i mai dati o sansa…
Pacat, e un cantec de lebada pentru niste mari actori si pentru Scorseze, dar care putea, foarte bine, sa nu fie facut.
Sau sa fi facut Scorseze filmul, dar cu alti actori, tineri, vioi, cu alta verva si nerv. Unii necunoscuti, pe care filmul asta i-ar fi facut vedete peste noapte. Nu niste momai digitalizate, ca aici, de parca ar fi fost marionete miscate de un super-soft, practic lobotomizate.
Pentru mine, digitalul cam omoara sentimentele. Pentru ca are raceala si indiferenta computerului, inert la orice feeling. De aia, desi stiu sa desenez si digital, prefer “ad labam”, adica de mana. Ochiul si creierul percep imediat linia tremurata, sovaitoare, uneori gresita, dar trasata de un om, cu trairile, durerile si emotiile lui.
De aceea, pe mine digitalul ma impresioneaza foarte tare, insa doar la capitolul mestesug, sau pricepere. Nu si la fior… E cam ca atunci cand iti moare la intrare.